Decizia CCR nr. 511 din 7.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 257 alin. 2 lit. b) şi art. 259 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 95/2006 - reforma în domeniul sănătăţii şi ale art. 1201 din OG nr. 92/2003 - Codul de...

Cu participarea în ședința din 7 octombrie 2014 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 257 alin. (2) lit. b) și art. 259 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și ale art. 120¹ din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Paul Știrbu în Dosarul nr. 127/112/2012 al Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului nr. 261D/2014 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 28 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 127/112/2012, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 257 alin. (2) lit. b) și art. 259 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și ale art. 120¹ din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

5. Excepția a fost ridicată de Paul Știrbu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații împotriva unei decizii de impunere.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține, în esență, că prevederile de lege criticate sunt discriminatorii în ceea ce privește posibilitatea de a beneficia de serviciile oferite prin asigurările de sănătate publică. Astfel, nu este constituțional posibil ca, pentru același serviciu public prestat cetățenilor (pachet de asigurări sociale de sănătate), casa de sănătate să încaseze indemnizații diferite, în raport cu veniturile realizate lunar de cetățeni. Într-un atare caz, cum este cel existent la asigurările sociale de sănătate, există o situație discriminatorie, raportată la veniturile realizate de cetățeni, în ceea ce privește acordarea (obținerea) și/sau plata serviciilor de asigurări sociale de sănătate. Aceeași discriminare conduce la un abuz de drept în ceea ce privește încasarea inegală a contribuțiilor la asigurările sociale de sănătate, determină o inegalitate între cetățeni privind accesul la sistemul public de sănătate și o încălcare a dreptului de proprietate al persoanei care apelează la sistemul public, prin încasarea unor sume (indemnizații) inegale (diferite).

7. Or, contribuția la sistemul asigurărilor de sănătate publică nu este un impozit. Drept urmare, o atare contribuție nu poate să stabilească în sarcina cetățenilor indemnizații diferite pentru aceleași servicii oferite, așa încât normele legale care reglementează plata contribuției de asigurări sociale de sănătate nu asigură o așezare justă a sarcinilor fiscale.

8. De asemenea, susține că prevederile art. 120¹ din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, referitoare la penalitățile de întârziere, protejează inechitabil și discriminatoriu proprietatea publică (creanțele fiscale) în detrimentul proprietății private. Altfel spus, în situația întârzierii la plata unei creanțe fiscale, "s-a legiferat" curgerea unor penalități de întârziere, de drept. În schimb, pentru situația în care bugetul de stat este debitorul unui particular, aceleași penalități de întârziere nu se mai datorează de drept, iar bugetul de stat datorează, numai la cererea expresă a particularului, doar dobânzi legale și nicidecum penalități de întârziere.

9. Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal consideră că prevederile art. 257 alin. (2) lit. b) și art. 259 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 95/2006, precum și cele ale art. 120¹ din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, întemeindu-se pe principiul solidarității și subsidiarității, consacrate în vederea îndeplinirii obligației ce incumbă statului din perspectiva prevederilor art. 34 din Constituție, nu contravin normelor constituționale invocate.

10. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 257 alin. (2) lit. b) și art. 259 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 95/2006, precum și ale art. 120¹ din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituționale. Reține că diferența dintre cuantumul efectiv al contribuției ce revine diferitelor persoane este determinată, în practică, de mărimea veniturilor la care se calculează cota de contribuție. Principiul constituțional al așezării juste a sarcinilor fiscale pentru suportarea cheltuielilor publice impune diferențierea contribuției persoanelor care realizează venituri mai mari, însă cota de contribuție, exprimată procentual, este unică, neavând caracter progresiv.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 257 alin. (2) lit. b) și art. 259 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, și ale art. 120¹ din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007.

15. Curtea observă că autorul excepției invocă textele de lege în forma în care acestea erau în vigoare în perioada 1 mai 2007 - 22 februarie 2011, menționată în Decizia de impunere nr. 1.053/22 februarie 2011, contestată în cauză.

16. Prevederile art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006, invocate de autorul excepției, au următorul cuprins: "Contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra:

[...]

b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuția, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe țară, lunar. "

17. Curtea constată că prin art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2013 privind adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru îndeplinirea unor angajamente convenite cu organismele internaționale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 20 septembrie 2013, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 25/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014, ordonanță în vigoare de la data de 1 ianuarie 2014, dispozițiile alin. (2) al art. 257 au fost modificate în sensul că: "Veniturile asupra cărora se stabilește contribuția de asigurări sociale de sănătate sunt prevăzute in Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare."

18. Prevederile art. 259 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 95/2006, invocate de autorul excepției, au următorul cuprins: "Persoanele care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției sunt obligate, pentru a obține calitatea de asigurat: [...]

b) să achite pe întreaga perioadă a termenelor de prescripție privind obligațiile fiscale contribuția legală lunară calculată asupra veniturilor impozabile realizate, precum și obligațiile fiscale accesorii de plată prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă au realizat venituri impozabile pe toată această perioadă."

19. Prevederile art. 120¹ din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, invocate de autorul excepției, au următorul cuprins: "(1) Plata cu întârziere a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale principale.

(2) Nivelul penalității de întârziere se stabilește astfel:

a) dacă stingerea se realizează în primele 30 de zile de la scadență, nu se datorează și nu se calculează penalități de întârziere pentru obligațiile fiscale principale stinse;

b) dacă stingerea se realizează în următoarele 60 de zile, nivelul penalității de întârziere este de 5% din obligațiile fiscale principale stinse;

c) după împlinirea termenului prevăzut la lit. b), nivelul penalității de întârziere este de 15% din obligațiile fiscale principale rămase nestinse.

(3) Penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plată a dobânzilor. "

20. Curtea constată că prevederile art. 120¹ din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 au fost modificate prin art. I pct. 2 din Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 50/2013 privind reglementarea unor măsuri fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 3 iunie 2013, având următorul cuprins: "(1) Penalitățile de întârziere reprezintă sancțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Dispozițiile art. 120 alin. (2)- (6) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Nivelul penalității de întârziere este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere.

(3) Penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plată a dobânzilor. "

21. Având în vedere modificările aduse textelor de lege ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate, pe de o parte, și, pe de altă parte, obiectul cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate (contestație formulată împotriva deciziei de impunere), precum și Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, se reține îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează a se pronunța asupra constituționalității prevederilor art. 257 alin. (2) lit. b) și art. 259 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006 și art. 120¹ din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, în forma aplicabilă cauzei în care fost ridicată excepția.

22. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 4 privind unitatea poporului și egalitatea între cetățeni, art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 56 alin. (2) privind contribuțiile financiare și art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană.

23. De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 14 privind interzicerea discriminării, art. 17 privind interzicerea abuzului de drept din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 privind dreptul la respectarea bunurilor din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și ale art. 17 privind dreptul de proprietate, art. 20 privind egalitatea în fața legii, art. 21 privind nediscriminarea și art. 54 privind interzicerea abuzului de drept, dispoziții cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

24. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prevederile art. 257 alin. (2) lit. b) și art. 259 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 95/2006 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, exercitat prin prisma unor critici de neconstituționalitate similare. În acest sens sunt Decizia nr. 705 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 31 octombrie 2007, Decizia nr. 838 din 24 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 11 august 2010, Decizia nr. 258 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2010, și Decizia nr. 1.363 din 18 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 12 ianuarie 2012.

25. Astfel, Curtea a reținut că sistemul asigurărilor sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal datorită solidarității celor care contribuie. Curtea a arătat că este firesc ca valoarea contribuției să difere de la persoană la persoană, în funcție de cuantumul veniturilor realizate. Această diferență este rezonabilă și justificată de situația obiectiv deosebită în care se află persoanele care realizează venituri mai mari față de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum și de principiul solidarității și subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor, aplicabil în materia asigurărilor sociale de sănătate.

26. Curtea a statuat că principiul constituțional al așezării juste a sarcinilor fiscale pentru suportarea cheltuielilor publice impune diferențierea contribuției persoanelor care realizează venituri mai mari. De altfel, cota de contribuție, exprimată procentual, este unică, neavând caracter progresiv, astfel că diferența valorică a contribuției este determinată de nivelul diferit al venitului.

27. În sfârșit, Curtea a reținut că legiuitorul, având în vedere situația specifică a diferitelor categorii de persoane asigurate, în funcție de proveniența veniturilor, a înțeles să stabilească un tratament juridic diferențiat sub aspectul veniturilor în raport cu care se stabilește contribuția lunară.

28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, cele statuate prin deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

29. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 120¹ din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, susținută din perspectiva unei diferențe de regim juridic pe care legiuitorul o instituie între drepturile de creanță ale instituțiilor publice și drepturile de creanță ale celorlalte persoane, Curtea reține că respectarea exigențelor constituționale privind ocrotirea unor interese naționale, de interes general, ce se sprijină pe contribuțiile prin impozite și taxe la cheltuielile publice ale cetățenilor, justifică poziția privilegiată a statului în raport cu celelalte subiecte de drept, sub aspectul protecției acordate drepturilor de creanță.

30. De asemenea, valorificând jurisprudența sa, Curtea reține că instituțiile publice care asigură colectarea contribuțiilor către Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate urmăresc asigurarea unui interes general, respectiv îndeplinirea obligației statului de a ocroti sănătatea publică, ceea ce justifică de asemenea protecția deosebită acordată drepturilor de creanță ale acestor instituții. În acest sens este Decizia nr. 705 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 31 octombrie 2007.

31. Pe cale de consecință, Curtea constată că stabilirea, prin prevederile de lege criticate, a unui tratament juridic diferit în ceea ce privește aplicarea penalităților de întârziere și a dobânzilor în cazul neîndeplinirii obligației fiscale, corelativă dreptului de creanță al statului, nu încalcă dreptul fundamental de proprietate privată, ale cărui conținut și limite sunt stabilite prin lege.

32. În fine, Curtea constată că invocarea celorlalte dispoziții din Constituție și din actele juridice internaționale nu are relevanță pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate.