Art. 1469 Noul cod civil Noţiune Dispoziţii generale Plata

1. Mijlocul prin care se stinge orice obligaţie este plata, ce presupune executarea voluntară de către debitor a prestaţiei la care s-a obligat: transmiterea dreptului de proprietate, remiterea unei sume de bani, o obligaţie de a da sau de a face. Cel ce face plata trebuie să execute în întregime tot ce s-a obligat în cadrul raportului juridic încheiat. Dacă debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia, respectiv nu efectuează plata, creditorul poate cere executarea silită, care se efectuează tot în natură, iar, în subsidiar, prin echivalent, dacă nu mai este posibilă executarea în natură;

Citește mai mult

executarea prin echivalent presupune dreptul creditorului la despăgubiri, ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor.

2.Suntanumitemoduridestingerecaredesfiinţeazăobligaţiaînsăşi,înmodretroactiv;spre exemplu, anularea şi efectul condiţiei rezolutorii. Obligaţiile se mai sting fără ca creditorul să fi fost îndestulat, prin remiterea datoriei, prin prescripţie şi prin imposibilitatea de executare (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Baicoianu, op. cit., voi. II, p. 371).

3. Dacă o datorie se stinge altfel decât prin executare, nu a avut loc o plată. Astfel, stingerea prin compensaţie a unui drept de creanţă nu este o adevărată plată (/. Turcu, Noul Cod civil, p. 585).

4. în privinţa contractului electronic, potenţialitatea banilor de a fi dematerializaţi şi, mai departe, exprimaţi în formă electronică a dus la crearea conceptului de „instrument de plată electronică". în România, reglementarea acestor instrumente se face prin Regulamentul nr. 6/2006 al Băncii Naţionale a României privind emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente (M. Of. nr. 927/2006). Instrumentul de plata electronica este instrumentul care permite utilizatorului să efectueze operaţiunile următoare (art. 2 pct. 1 şi 13 ale Regulamentului): a) retragerea sau depunerea de numerar de la terminale precum distribuitoarele de numerar sau ATM, de la ghişeele emitentului ori instituţiei acceptante sau de la sediul unei instituţii, obligată prin contract să accepte instrumentul de plată electronică, respectiv încărcarea şi descărcarea unităţilor valorice în cazul monedei electronice; b) plata bunurilor achiziţionate sau serviciilor prestate de comercianţii acceptanţi şi/sau emitenţi (de exemplu, plata serviciilor prestate de companii în domeniul telefoniei mobile, fixe, transmisii de date, servicii de televiziune şi Internet sau de către alţi furnizori de utilităţi), precum şi plata obligaţiilor către autorităţile administraţiei publice, reprezentând impozite, taxe, amenzi, penalităţi etc., prin intermediul imprinterelor, terminalelor POS, ATM sau prin alte medii electronice;

c) transferurile de fonduri. Operaţiunile prezentate mai sus într-o formă extrem de tehnica sunt în realitate încadrabileîn două categorii, respectiv: a) plata (direct la locul achiziţionării bunului ori serviciului sau prin transfer din contul achizitorului în cel al furnizorului), care este operaţiunea specifică pentru care există moneda; şi b) transformarea banilor scripturali (cei din cont) în monedă efectivă (bilete de bancă şi monede metalice), o operaţiune nouă, dar necesară pentru trecerea banilor din domeniul fizic în cel scriptural (din real în virtual) şi invers. în prezent, există trei mari categorii de instrumente de plată electronică, şi anume cârdurile, instrumentele de plată cu acces la distanţă şi cele de tip monedă electronică (e-money) (Al. Bleoancă, Contractul în formă electronică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 140-141).

5. în situaţia în care obiectul derivat al contractului este reprezentat de un bun corporal, acesta nu poate fi livrat decât în natură (off-line - în afara unei reţele de comunicaţie electronice), chiar dacă drepturile ce poartă asupra lucrului se nasc, se modifică şi se sting prin contracte în formă electronică (Idem, p. 151).

6. Un bun incorporai este, în principiu, doar o colecţie de informaţii, iar aceste informaţii pot fi exprimate în formă electronică şi, în continuare, transmise prin reţele electronice de comunicaţie. De exemplu, pot fi obţinute copii în formă electronică (prin scanare sau prin alt procedeu de copiere). După o astfel de prelucrare, rezultatul este o carte în formă electronică, respectiv o succesiune de impulsuri electronice care, citite de un program informatic potrivit, duc la afişarea imaginii acelei cărţi pe ecranul unui computer sau la imprimarea, pe hârtie, a acestei imagini. Cartea electronică (succesiunea de impulsuri electrice) poate fi comunicată (transmisă) de la vânzător la cumpărător fără ca aceştia să mai aibă un contact fizic (fie şi prin intermediar), respectiv utilizând o reţea de comunicaţii electronice. în această situaţie avem de a face cu o executare „electronică" a contractului (Idem, p. 152).

7. Importanţa distincţiei între modul de livrare clasic (corporal) şi cel electronic rezidă în deosebirea de regim juridic stabilită de Legea comerţului electronic nr. 365/2002, republicată. Astfel, dacă livrarea de bunuri incorporale reprezintă un serviciu al societăţii informaţionale, ea va fi supusă, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, republicată, următoarelor dispoziţii legale: a) exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor române care fac parte din legislaţia coordonată (prevederile legilor naţionale, aplicabile activităţilor ce fac obiectul serviciilor societăţii informaţionale sau furnizorilor de servicii în privinţa condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească furnizorii de servicii în vederea începerii şi desfăşurării acestor activităţi), în cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliţi în România, respectiv b) exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor statului în cauză care fac parte din legislaţia coordonată, în cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliţi într-un stat membru al Uniunii Europene. Este formularea principiului statului de origine: comerciantul (furnizor de servicii ale societăţii informaţionale) este ţinut numai de obligaţiile impuse lui prin legislaţia naţională (legislaţie uniformizată la nivelul Uniunii şi care are avantajul că este cunoscută de către destinatarul ei). Chiar dacă livrarea bunurilor corporale este în prezent supusă aceluiaşi principiu (în urma abrogării art. 3 alin. (4) lit. h) din Legea comerţului electronic, în forma anterioară republicării], aceasta nu înlătură beneficiile legislaţiei naţionale aplicabile consumatorilor. Astfel, conform art. 3 alin. (4) lit. f), principiul statului de origine nu se aplică obligaţiilor rezultate din contractele încheiate cu consumatorii. Ei vor putea invoca drepturile mai favorabile din legislaţia internă, de exemplu, dreptul de denunţare unilaterală a contractului (stabilit de O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, republicată) (Idem, p. 152-153).

8. Consideraţiile anterioare referitoare la diferenţa în modul de executare a obligaţiei de livrare a unui bun, în funcţie de modul de percepere a acestuia, îşi păstrează aplicabilitatea şi pentru situaţia prestării unui serviciu. Există servicii care nu pot fi prestate decât în formă fizică, de exemplu, închirierea unei camere de hotel. Chiar dacă rezervarea şi plata camerei s-au făcut on-line, serviciul presupune existenţa unei camere fizice la care utilizatorul să aibă acces. Trebuie subliniat că nici serviciile de acces la reţelele electronice de comunicaţie (accesul la Internet în special) nu pot fi prestate în formă electronică. Legea comerţului electronic reglementează următoarele tipuri de servicii ce privesc oferirea de informaţii în formă electronică: a) furnizarea de acces la reţea prin simpla retransmitere de informaţii (între calculatorul beneficiarului serviciului şi calculatorul pe care sunt stocate informaţiile accesate - art. 12); aici se încadrează, de exemplu, lecturarea versiunii electronice a unui ziar (sau numai a unui articol din acesta) şi accesul la baze de date (lista abonaţilor unei societăţi de telefonie, lista societăţilor dintr-un domeniu de activitate); b) furnizarea de acces prin stocarea temporară a informaţiei (slocarea-caching - art. 13); c) furnizarea de acces prin stocarea permanentă a informaţiei (slocarea-hosting - art. 14) şi d) facilitarea accesului la informaţia furnizată de alţi furnizori de servicii sau destinatari ai serviciilor, prin punerea la dispoziţie a unor instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor legături cu alte pagini de web (art. 15)" (Idem, p. 154-155).