Art. 1509 Noul cod civil Imputaţia legală Imputaţia plăţii Plata
| Comentarii |
|
Plata
SECŢIUNEA a 5-a
Imputaţia plăţii
Art. 1509
Imputaţia legală
(1) Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.
(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.
| ← Art. 1508 Noul cod civil Imputaţia făcută de creditor... | Art. 1510 Noul cod civil Cazuri de punere în întârziere a... → |
|---|
1. Obligaţiile de plată au fost succesive, iar îndeplinirea acestora s-a realizat parţial, cu încălcarea principiului indivizibilităţii plăţii. Părţile nu au stabilit modul de imputaţie a plăţilor efectuate, în lipsa convenţiei părţilor, primul care poate decide asupra cărei obligaţii se impută plata este debitorul, cu respectarea principiilor prevăzute de art. 1110 şi urm. C. civ. 1864. Dacă debitorul nu face imputaţia, cel chemat să o facă este creditorul. în executarea contractului încheiat între părţi au fost emise mai multe facturi, necontestate. Imputaţia efectuată de
Citește mai mult
reclamantă, atestată inclusiv de modul de calcul al penalităţilor, nu poate fi contestată decât atunci când creditorul l-a surprins pe debitor sau l-a indus în eroare (Trib. Bucureşti, s. a Vl-a com., dec. nr. 1251/2005, în A.-M. Moteescu, Daunele-interese în materie comercialâ, Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 381).2. în condiţiile în care s-a garantat nu numai o sumă într-un anumit cuantum, dar şi dobânda aferentă acesteia, iar din chitanţa invocată rezultă că obiectul plăţii îl reprezintă dobânda creditului garantat, rezultă că s-au respectat regulile imputaţiei plăţii, în sensul că suma plătită se impută cu întâietate asupra dobânzilor, conform art. 1111C. civ. 1864 (C.S.J., s. com., dec. nr. 3138/2003).
3. Pârâta a achitat reclamantei suma ce i se cuvenea acesteia cu titlu de dividende. însă, reclamanta a operat în mod greşit imputaţia plăţii în condiţiile prevăzute de art. 1111 C. civ. 1864, debitoarea obligaţiei indicând expres pe ordinul de plată că suma virată reprezintă dividendele, în schimb, nu poate fi înlăturat dreptul reclamantei la dobânzi legale, art. 67 alin. (2) teza finală din Legea nr. 31/1990 stipulând că, dacă nu a fost respectat termenul de plată, stabilit prin hotărâre, sau cel legal de 6 luni de la data aprobării situaţiilor financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat, societatea comercială va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 3227/2010).
4. Părţile nu au convenit asupra modului de imputare a plăţii, iar debitorul nu a făcut imputaţia plăţii, sumele fiindu-i reţinute direct din retribuţie pe ordin de plată. A fost dată o eficienţă juridică maximă dispoziţiilor cuprinse în art. 1111 şi art. 1112 C. civ. 1864, privind imputaţia plăţii, confirmate de experţi şi de practica bancară, în sensul că ordinea de prioritate în recuperarea sumelor este cea a dobânzilor încasate pentru creditul acordat, rata de împrumut şi comisionul {I.C.C.J., s. com., dec. nr. 3562/2005).
5. Pe ordinele de plată emise pentru achitarea sumei arătate nu s-a specificat care sunt facturile şi respectiv debitele pe care debitorul vrea să le facă prin plată. Totodată, din niciun alt înscris nu reiese că debitorul l-ar fi înştiinţat pe creditor care sunt debitele pe care doreşte să le facă prin plata efectuată cu ordinele de plată. în aceste condiţii nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1110 C. civ. 1864, referitoare la imputaţia plăţii efectuate de către debitor. Cum nici creditorul nu a eliberat chitanţă pentru plata anumitor debite cu precizarea facturilor corespunzătoare acestor debite, rezultă că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1112 C. civ. 1864, care privesc imputaţia plăţii efectuate de către creditor. în cazul în care nici debitorul şi nici creditorul nu au efectuat imputaţia plăţii, nu înseamnă că achitarea sumei consemnate în ordinele de plată arătate nu trebuie luată în considerare. în această situaţie, devin aplicabile prevederile art. 1113 C. civ. 1864, referitoare la modul în care se realizează imputaţia plăţii în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a făcut imputaţia plăţii. Potrivit acestui text de lege, „plata trebuie să se impute asupra aceleia din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o desface", „în caz de datorie ajunsă la termen şi alta neajunsă, deşi aceasta din urmă ar fi mai oneroasă, imputaţia se face asupra celei ajunse la termen", iar „dacă datoriile sunt de egală natură, imputaţia se face asupra celei mai vechi; dacă datoriile sunt în toate egale, imputaţia se face proporţional asupra tuturora". Reiese din interpretarea acestor prevederi legale că imputaţia plăţii se face, în următoarea ordine, asupra datoriilor: scadente, mai oneroase pentru debitor, mai vechi şi, în cazul datoriilor care sunt scadente, deopotrivă de oneroase şi care au aceeaşi vechime, în mod proporţional asupra fiecăreia dintre ele (C.A. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. nr. 462/2008)
6. Când se plăteşte un acont dintr-un capital, plata se impută întâi asupra dobânzilor, şi pentru ca debitorul care a dat acontul să fie scutit de dobânzi, adică pentru ca acel acont să se impute numai asupra capitalului, trebuie ca creditorul să declare, în adeverinţa dată debitorului, că plata acelui acont s-a făcut asupra capitalului datorat, căci numai cu chipul acesta naşte prezumţia că dobânzile au fost plătite (Cos. I, 397/901, B. p. 1423,1911, în C. Hamangiu, N. Georgeon, op. cit., voi. II, 2000, p. 696).
7. între părţi s-au încheiat două poliţe de asigurare. Cu ordin de plată reclamanta a achitat rata la o poliţă de asigurare şi o plată parţială la cealaltă poliţă de asigurare. Deşi s-a produs riscul asigurat, se refuză plata despăgubirilor, pe motiv că contractul de asigurare a fost suspendat pentru neplata primei rate, ceea ce este incorect, întrucât plata s-a efectuat cu ordinul de plată, iar imputaţia plăţii, în lipsa dispoziţiei plătitoarei, s-a făcut conform art. 1113 C. civ. 1864, adică asupra primei rate, ajunsă la termen (I.C.C.J., s. corn., dec. nr. 371/2003).
8. Dispoziţiile art. 1110 şi art. 1111C. civ. 1864 reglementează instituţia imputaţiei plăţii, instituţie care se aplică atunci când debitorul are mai multe datorii faţă de creditor şi a efectuat o plată care nu acoperă toate datoriile, urmând a se decide care dintre aceste datorii urmează a fi stinsă. Imputaţia plăţii nu a constituit temeiul de drept al acţiunii în pretenţii, neputând fi aplicată daunelor-interese, deoarece, în speţă, aceasta formează o datorie distinctă şi independentă, debitorul fiind osândit la daune-interese pentru neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiei, sub forma penalităţilor de întârziere. în speţă, fiecare factură reprezintă o datorie a debitorului, cu o valoare şi cu un termen de plată. Pentru fiecare factură s-au făcut plăţi parţiale, atrăgând stingerea parţială a datoriei şi scăderea acesteia, nu imputaţia plăţii, aplicabile fiind dispoziţiile art. 1082 şi art. 1073 C. civ. 1864. Se constată că dispoziţiile art. 1110 şi art. 1111C. civ. nu sunt aplicabile, că aceste norme sunt dispozitive, supletive, permiţând subiectelor de drept să aibă o anumită conduită care este obligatorie numai pentru părţi şi numai în cazul în care nu au prevăzut prin voinţa lor o altă conduită {I.C.C.J., s. corn., dec. nr. 1472/2004).
9. Pentru ca imputaţia unei plăţi să se facă altfel de cum prescrie art. 1111 C. civ. 1864, care prevede că se va face mai întâi asupra dobânzilor şi apoi pentru prisos asupra capitalului, trebuie ca voinţa creditorului în acest sens să rezulte expres sau tacit din actul înfăţişat de debitor. Simpla menţiune făcută în chitanţe că suma „s-a primit în contul datoriei de ..." sau că „se va scădea din suma de..." nu arată lămurit intenţiunea creditorului de a înlătura aplicarea art. 1111 C. civ. 1864, ci constituie mai mult un mod obişnuit de a vorbi (Trib. Prahova, s. Il-a, sent. com. nr. 12/1926, Jur. Gen. 1926, nr. 258, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. VIII, 1932, p. 98).
2. Pentru astfel de situaţii s-au stabilit o serie de reguli. Principala regulă este aceea că imputaţia plăţii se face conform convenţiei părţilor, în lipsa unui asemenea acord fiind aplicabile normele cuprinse în art. 1507-1509 NCC, care au caracter supletiv.
3. Imputaţia se poate face de către debitor sau de către creditor. Atunci când debitorul este cel care face
Citește mai mult
determinarea plăţii, regula este că plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, în final, asupra capitalului. Debitorul poate să impute plata asupra obligaţiei care nu este exigibilă doar cu consimţământul creditorului. în situaţia în care instrumentul folosit pentru executarea obligaţiei este ordinul de plată, este necesar a se menţiona de către debitor ce datorie înţelege să stingă, completând rubricile corespunzătoare.4. Articolul 1507 alin. (2) impune o limitare în alegerea debitorului, acesta fiind ţinut să stingă mai întâi obligaţiile scadente (Proiect 2004).
5. în cazul când imputaţia pe care voieşte să o facă debitorul, aduce atingere drepturilor creditorului, ea nu se poate face decât cu voia creditorului. Astfel, dacă termenul este stipulat în favoarea creditorului, imputaţia nu poate avea loc, fără voia creditorului, asupra unei datorii neajunse încă la scadenţă. De asemenea, deoarece după dispoziţiile art. 1101 C. civ. 1864 [art. 1490 NCC, n.n.J, creditorul nu poate fi obligat să primească o plată parţială a datoriei, rezultă că, dacă datoriile sunt neegale şi plata este egală cu datoria cea mai mică, imputaţiunea nu se poate face asupra datoriei celei mai mari, fără voia creditorului, deoarece acesta nu poate fi silit să primească o plată parţială. De asemenea, imputaţia plăţii nu se poate face fără voia creditorului, în cazul unei obligaţii supuse unei condiţii suspensive (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. VIII, 1932, p. 96).
6. în situaţia în care debitorul nu indică asupra cărei datorii să se facă imputaţia, atunci creditorul poate să aleagă dintre datoriile debitorului, cu excepţia celor care nu sunt scadente şi a celor litigioase, iar când remite debitorului o chitanţă liberatorie, face menţiunea imputaţiei pe acea chitanţă.
7. Articolul 1508 alin. (2) vizează ipoteza în care creditorul primeşte plata şi eliberează debitorului o chitanţă, spre deosebire de situaţia vizată la alin. (1), în care plata se face prin transfer bancar sau prin orice alt mod care nu presupune remiterea unei chitanţe (Proiect 2004).
8. Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, atunci se aplică regulile stabilite de către Codul civil prin art. 1509, imputaţia urmând să se facă astfel: a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă; b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii; c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor; d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi; e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.
9. Totodată, şi în situaţia în care se apelează la imputaţia în ordinea stabilită de lege, pentru fiecare datorie se aplică aceleaşi reguli, în sensul că plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.
10. Imputaţia plăţii nu-şi găseşte aplicaţiunea decât dacă este vorba de datorii de bani sau de lucruri fungibile care sunt de aceeaşi natură şi cantităţile datorate sunt egale. De obicei imputaţia are loc numai la datorii în bani, deoarece nu se poate întâlni ca debitorul să datorească mai multe lucruri fungibile, atât de asemănătoare încât să nu se poată şti la care datorie se aplică lucrul plătit (C. Hamongiu, N. Georgean, op. cit., voi. VIII, 1932, p. 96).
11. Pentru ca să aibă loc imputaţia, trebuie să fi existat o plată. Imputaţia trebuie să se facă în chiar momentul plăţii, iar dacă debitorul ar voi să facă imputaţia mai târziu, creditorul are dreptul să se opună. în cazul când în momentul plăţii nu s-a făcut imputaţia, va avea loc imputaţia legală (Ibidem).
12. Debitorul are dreptul să ceară creditorului ca să arate prin chitanţa ce o liberează datoria pe care debitorul înţelege a o plăti, căci dacă nu se face această constatare prin chitanţă, declaraţia de imputaţie a debitorului nu are nicio valoare. Imputaţia făcută de debitor şi primită de creditor este definitivă şi nu mai poate fi modificată decât prin consimţământul ambelor părţi. Chiar în cazul când ambele părţi ar consimţi să se modifice imputaţia, această modificare nu poate prejudicia drepturile terţelor persoane.
în cazul în care debitorul nu a uzat de dreptul său de a face imputaţia plăţii ce a făcut, creditorul poate face el imputaţia prin chitanţa ce o liberează şi dacă chitanţa este acceptată de către debitor, imputaţia rămâne definitivă şi debitorul nu mai poate cere ca imputaţia să se facă asupra altei datorii. Această regulă îşi găseşte aplicaţie, chiar dacă imputaţia făcută de creditor ar cauza un prejudiciu debitorului. Creditorul nu mai poate reveni asupra imputării ce a făcut-o prin chitanţă, după ce a fost acceptată de debitor (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. VIII, 1932, p. 96, 98, 99).
13. în cazul când există mai multe datorii, care produc toate dobânzi, imputaţia trebuie să se facă, fără distincţie, mai întâi asupra dobânzilor fiecăreia dintre datorii. Imputaţia se va face asupra capitalului, când debitorul a declarat că plăteşte astfel şi creditorul a primit plata cu această condiţie. De asemenea, imputaţia se va face asupra capitalului, când din vreun act al creditorului se va constata că el a consimţit la aceasta (Idem, p. 98).
14. în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1113 C. civ. 1864 [corespondent art. 1509 NCC] referitoare la imputaţia legală, s-au reţinut în doctrină următoarele reguli: a) dispoziţiile art. 1113 C. civ. 1864 nu-şi găsesc aplicaţie când creditorul îşi realizează creanţa prin vânzarea gajului afectat special la plata acestei creanţe; când creditorul cere de la debitor plata unei anumite datorii din mai multe datorii şi acesta o plăteşte; în materie de cont curent, cu excepţia situaţiei în care există convenţia părţilor în acest sens; datoriile naturale nu sunt supuse imputaţiei legale, deoarece ele nu sunt exigibile niciodată; b) dispoziţiile art. 1113 C. civ. 1864 sunt bazate pe interpretarea voinţei prezumate a părţilor, aşa încât acestea nu-şi vor găsi aplicaţia când instanţele vor aprecia în mod suveran că voinţa părţilor a fost ca imputaţia să se facă asupra unei anumite dintre datorii; c) în cazul unei datorii ajunse la termen şi alta neajunsă, deşi această din urmă ar fi mai oneroasă, imputaţia se face asupra celei ajunse la termen; astfel se va aplica această regulă când datoria neajunsă la scadenţă este producătoare de dobânzi sau când ea este garantată prin o ipotecă, pe când datoria ajunsă la scadenţă este neproducătoare de dobânzi sau este chirografară şi nici chiar dacă debitorul ar avea un interes evident ca să achite de preferinţă această datorie neajunsă la scadenţă; d) dispoziţiile art. 1113 C. civ. 1864 îşi găsesc aplicaţia, fie că termenul este stipulat în interesul creditorului sau al debitorului, fie că el este convenţional sau legal, fie că datoria este aproape de scadenţă; atât în caz de plată, cât şi în caz de compensaţie (Idem, p. 100-102).
15. în caz de concurs între două datorii, dintre care una este garantată printr-o fidejusiune, imputarea se va face asupra acestei datorii garantate, deoarece e mai oneroasă pentru debitorul principal, supunându-l la un recurs eventual din partea fidejusorului. Dacă debitorul are mai multe datorii garantate prin fidejusiune, imputaţia se va face asupra datoriei celei mai vechi. în cazul când se face o plată parţială pentru o datorie garantată în parte prin fidejusiune, imputaţia se va face numai asupra părţii negarantate, după cum ea se va face numai asupra părţii din datoria chirografară, atunci când datoria este garantată în parte printr-un privilegiu sau ipotecă. în caz de concurs între două datorii: a) dintre care una este necontestată, iar alta contestată, imputaţia se va face asupra datoriei necontestate, deoarece este considerată mai oneroasă; b) dintre care pe una debitorul o datorează în mod principal, iar pe cealaltă ca fidejusor, imputaţia trebuie să se facă asupra datoriei principale; c) dintre care una este exclusiv personală debitorului, iar cealaltă solidară, imputaţia se va face asupra datoriei personale, deoarece datoria solidară este mai puţin oneroasă pentru debitor decât datoria personală; d) dintre care una este constatată printr-un titlu executoriu, imputaţia legală se face asupra datoriei constatate prin titlu executoriu, de preferinţă faţă de cea constatată prin titlu neexecutoriu; e) în caz de concurs între două datorii, dintre care una este contractată cu clauză penală, imputaţia se va face, cu preferinţă, asupra acestei datorii, faţă de cealaltă; f) în caz de concurs între două datorii, dintre care pentru una s-a început executarea silită, imputaţia se va face asupra acestei datorii, cu preferinţă faţă de cealaltă (Ibidem).
16. în cazul în care creditorul are mai multe creanţe garantate, însă garanţiile nu au aceeaşi eficienţă (spre exemplu, o creanţă este garantată cu o ipotecă de rangul I, iar alta este garantată cu o ipotecă de rangul al ll-lea, iar ipoteca prioritară absoarbe aproape în întregime valoarea bunului ipotecat), creditorul trebuie protejat în sensul ca imputaţia să opereze mai întâi asupra creanţelor mai puţin garantate (Proiect 2004).
17. Prin datoria cea moi veche, după o părere, se înţelege acea datorie care a ajuns mai întâi la scadenţă. După o altă părere, prin datoria cea mai veche se înţelege datoria care s-a născut cea dintâi (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. VIII, 1932, p. 102).
18. Atunci când mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie sunt datorate de acelaşi debitor, regulile stabilite pentru imputaţia plăţii se aplică în mod corespunzător (art. 1620 NCC).
19. în privinţa aplicării în timp, dispoziţiile privind imputaţia plăţii sunt incidente plăţilor făcute după data intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011, indiferent de data naşterii obligaţiilor executate.