Art. 1961 Noul cod civil Documentul de transport Contractul de transport de bunuri Contractul de transport
| Comentarii |
|
Contractul de transport
SECŢIUNEA a 2-a
Contractul de transport de bunuri
Art. 1961
Documentul de transport
(1) La remiterea bunurilor pentru transport, expeditorul trebuie să predea transportatorului, în afară de documentul de transport, toate documentele suplimentare vamale, sanitare, fiscale şi altele asemenea, necesare efectuării transportului, potrivit legii.
(2) Documentul de transport este semnat de expeditor şi trebuie să cuprindă, între altele, menţiuni privind identitatea expeditorului, a transportatorului şi a destinatarului şi, după caz, a persoanei care trebuie să plătească transportul. Documentul de transport menţionează, de asemenea, locul şi data luării în primire a bunului, punctul de plecare şi cel de destinaţie, preţul şi termenul transportului, natura, cantitatea, volumul sau masa şi starea aparentă a bunului la predarea spre transport, caracterul periculos al bunului, dacă este cazul, precum şi documentele suplimentare care au fost predate şi însoţesc transportul. Părţile pot conveni să introducă şi alte menţiuni în documentul de transport. Dispoziţiile legii speciale rămân aplicabile.
(3) Expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţă ori inexactitate a menţiunilor din documentul de transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare. Transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru prejudiciile rezultate dintr-o astfel de cauză, având drept de regres împotriva expeditorului.
| ← Art. 1960 Noul cod civil Substituirea Dispoziţii generale... | Art. 1962 Noul cod civil Pluralitatea de exemplare. Recipisa de... → |
|---|
1. Regularitatea conosamentelor emise la 7 iulie 2004 nu poate fi contestată prin raportare la normele uniforme incidente, conţinute în Convenţia internaţională pentru unificarea anumitor reguli în materie de conosamente, încheiată la Bruxelles în 1924, şi, respectiv, în Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, încheiată la Hamburgîn 1978 şi ratificată de România în 1981. în conformitate cu normele uniforme evocate, conosamentul, ca titlu reprezentativ al mărfii încărcate pe vas spre a fi transportată, se emite de către cărăuş sau cărăuşul efectiv, ori
Citește mai mult
un mandatar al acestuia, se întocmeşte în mai multe exemplare originale, al căror număr se înscrie în titlu, şi care se transmit destinatarilor mărfii, care pot prelua marfa la destinaţie numai prezentând căpitanului vasului un exemplar original, identic cu exemplarul fără caracter negociabil numit, în general, „Copia căpitanului" (Captain's copy), deci cu copia conosamentului pe care o deţine respectivul căpitan [art. 1 pct. 7, art. 14 alin. (2) şi (3), art. 15 alin. (1)J. Conosamentul trebuie să cuprindă, între altele, şi menţiunea cu privire la navlu şi plata acestuia (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 143/2009).2. Din doctrina şi jurisprudenţa maritimă se deduce existenţa a trei faze de formare şi executare a contractului de transport maritim de mărfuri: faza preambarcării mărfurilor, adică a luării în primire a mărfurilor la bordul navei în portul de plecare; faza maritimă propriu-zisă, adică încărcarea, deplasarea pe mare şi descărcarea mărfurilor; faza posterioară descărcării, în portul de sosire, până la livrarea efectivă a mărfurilor destinatarilor. Prin art. 1 lit. b) din Convenţia Bruxelles 1924 se defineşte contractul de transport maritim de mărfuri astfel: „Se înţelege numai acel contract a cărei existenţă se poate constata printr-un conosament sau prin orice alt document similar, recunoscut drept titlu pentru transportul pe mare ..." Dispoziţiile art. 1 lit. c) din aceeaşi convenţie, parte a dreptului intern, conform art. 11 din Constituţia României, prevăd că : „transportatorul de mărfuri se referă numai la timpul scurs de la rămânerea mărfurilor la bordul vasului până la descărcarea lor din vas". în acelaşi timp, potrivit art. 1 pct. 7 din Convenţia Hamburg 1978 „conosament înseamnă un document care face dovada unui contract de transport pe mare şi a preluării sau încărcării mărfurilor de către cărăuş, prin care cărăuşul se obligă să livreze mărfurile contra prezentării acestui document". în concordanţă cu această doctrină maritimă şi cu textul clar citat. Curtea reţine că numai în a doua fază se aplică regulile Convenţiei Bruxelles 1924, prima şi a treia fază aflându-se în afara convenţiei şi formând obiectul altor contracte. Potrivit art. 3 alin. (3) din Convenţia 1924, acest contract este consensual, trilateral, iar transportatorul are obligaţia de a emite un conosament de primire a mărfurilor numai la cererea încărcătorului. Textul Convenţiei instituie însă obligativitatea formei scrise - standard pentru conosament, cu clauze tip şi obligaţii reciproce exprese, fiind calificat, de regulă, ca un contract de adeziune pentru încărcător. Potrivit art. 3 alin. (3) şi (4) din Convenţia 1924, transportatorul are dreptul să formuleze rezerve şi să facă menţiuni în conosament, privitoare la „starea şi condiţia aparentă a mărfurilor". Dacă transportatorul constată unele aspecte concrete, el este obligat să facă rezerve pe conosament, precizând inexactităţile, deficienţele şi observaţiile sale. Aşadar, textul art. 3 alin. (3) conferă comandantului navei un drept exclusiv de a face rezerve şi o obligaţie de diligenţă de a verifica starea şi condiţia aparentă a mărfurilor, asigurându-se, astfel, faţă de destinatarul sau primitorul lor. Evident că acest drept se exercită cu bună-credinţă şi rezonabilitate şi numai în acord cu scopul său, dar nicidecum exercitarea acestui drept nu poate fi lăsată la voinţa unilaterală a încărcătorului, care, la rândul său, trebuie să manifeste aceeaşi bună-credinţă şi rezonabilitate în faza negocierii clauzelor conosamentului şi, totodată, sinceritate în declaraţiile sale. în speţă, marfa a fost încărcată pe navă, pe etape litigioase, în cursul cărora, şi după încărcare, reclamanta a exercitat presiuni energice, unele echivalând cu „leziunea" consimţământului la formarea acordului de voinţă, ceea ce rezultă neîndoielnic din corespondenţa comercială emisă de ea în perioada noiembrie 1999 - februarie 2000. Reclamanta a acţionat direct şi prin instanţa maritimă spre a-i impune transportatorului un conosament curat şi a-l obliga să-l semneze fără rezerve şi contrar realităţii percepute de comandamentul navei privind „starea şi condiţia aparentă a mărfurilor". Această conduită este contrară principiului libertăţii contractuale şi celui al autonomiei de voinţă, fiind evident, un abuz de drept, ceea ce a împiedicat formarea contractului de transport de mărfuri. într-o atare situaţie nu se poate admite teza răspunderii contractuale, căci reclamantele nu indică obligaţia din contract încălcată iar, pe de altă parte, Convenţia nu prevede obligaţia transportatorului de a semna conosamentul în forma şi cu clauzele elaborate numai de încărcător, căci acest contract este consensual. în sfârşit, în ceea ce priveşte natura juridică a contractului de transport maritim de mărfuri, din punct de vedere al executării lui, acesta este susceptibil de acţiunea în rezoluţiune, singura care permite restituirea prestaţiilor şi a contravalorii daunelor produse şi pretinse prin acţiunea principală (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 5990/2005).
3. Primirea mărfii cu scrisoare de trăsură, fără contestarea masei înscrise de către expeditor, presupune însuşirea de către cărăuş a menţiunilor din documentul care însoţeşte transportul (I.C.C.J., s. com. dec. nr. 4426/2004, în B.J. - Bazo de date).
4. Predătorul fiind răspunzător de exactitatea declaraţiilor şi indicaţiilor înscrise de el în scrisoarea de trăsură nu mai poate cere restituirea unei diferenţe de taxe atunci când în scrisoarea de trăsură se declară un produs de o calitate superioară şi pe baza căruia s-a făcut taxarea, iar în urmă se pretinde că s-a transportat un produs de o calitate inferioară, care ar fi atras o taxare mai mică (Trib. reg. Craiova, col. II, dec. civ. nr. 72/1959, cu note: de Th. Petrescu, Sc. Şerbânescu, în LP. nr. 2/1960, p. 122).
► „Art. 415. (1) Scrisoarea de cărat trebuie să fie datată, subscrisă de expeditor şi să cuprindă: 1. Natura, greutatea, măsura sau numărul lucrurilor de transportat şi dacă lucrurile sunt în lăzi sau pachete şi calitatea acestora, numărul şi sigiliile sau mărcile puse pe dânsele;
2. Numele expeditorului şi locuinţa sa; 3. Numele şi locuinţa cărăuşului; 4. Locul de destinaţie şi persoana destinatarului, cu arătarea dacă scrisoarea de cărat este la ordin sau la purtător; 5. Portul sau preţul
Citește mai mult
transportului şi sumele datorate cărăuşului pentru expediţie, adăugându-se cheltuielile anticipate sau de provizion; 6. Timpul în care trebuie să fie făcut transportul sau, când transportul are loc pe calea ferată, dacă trebuie făcut cu mare sau mică iuţeală; 7. Celelalte stipulaţii asupra cărora părţile s-au înţeles. (2) Expeditorul se poate desemna el însuşi ca destinatar";► „Art. 416. Expeditorul este dator a încredinţa cărăuşului actele de vamă sau actele ce ar fi de trebuinţă; el este răspunzător de cuprinsul şi regularitatea lor.
Legislaţie conexă: Ordinul nr. 980/2011 privind aprobarea Normelor metodologice din 30 noiembrie 2011 privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora stabilite prin O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere (M. Of. nr. 854 bis/2011).
1. Răspunderea expeditorului faţă de transportator (cărăuş) se angajează în cazul în care menţiunile prevăzute de lege au fost înscrise în documentul de transport în mod incomplet, inexact, neregulat sau în alte locuri decât cele prevăzute pentru fiecare.
2. Se prevede expres obligaţia expeditorului de a da transportatorului toate documentele necesare efectuării transportului, dar nu şi obligativitatea de a întocmi un document de transport care să însoţească marfa. Totuşi, obligaţia expeditorului de a întocmi documentul de transport ar putea reieşi din art. 1967 NCC (A.G. Atanasiu, în Colectiv, Nou Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, p. 721).
3. Potrivit art. 2 pct. 14 din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, documentul de transport este documentul care se află la bordul autovehiculului rutier pe toată durata derulării transportului, având înscrise date privind întreprinderea care efectuează transportul, expeditorul, beneficiarul transportului, mărfurile sau persoanele transportate, după caz, şi care trebuie să facă posibilă stabilirea categoriei şi a tipului de transport rutier efectuat.