Art. 208 Noul cod civil Capacitatea de a primi liberalităţi Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice Capacitatea civilă a persoanei juridice
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Capacitatea civilă a persoanei juridice
SECŢIUNEA 1
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
Capacitatea civilă a persoanei juridice
SECŢIUNEA 1
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
Art. 208
Capacitatea de a primi liberalităţi
Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) şi dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
| ← Art. 207 Noul cod civil Desfăşurarea activităţilor... | Art. 209 Noul cod civil Data dobândirii capacităţii de... → |
|---|
2. Deşi acceptarea donaţiei sau a unui legat revine în sarcina administratorului, pe baza învestirii sale de către organul de conducere al persoanei juridice,
Citește mai mult
toate operaţiunile care le implică trebuie aduse la cunoştinţa organului deliberativ, în a cărei competenţă exclusivă se află decizia asupra acceptării sau repudierii liberalităţii. Altfel spus, pentru oricare dintre situaţiile de fapt survenite, administratorul este ţinut să obţină consimţământul persoanei juridice exprimat prin hotărârea organului de conducere, în absenţa căreia orice act juridic încheiat de administrator va fi inopozabil persoanei juridice.3. Ca o condiţie ad validitotem, dreptul care formează obiectul liberalităţii (legatului) trebuie să corespundă scopului pentru care a fost creată persoana juridică, deci trebuie respectat principiul capacităţii de folosinţă (art. 206 alin. (1) NCC] (6. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 523).
4. în cazul legatului, dat fiind interesul principal al persoanei juridice de a dobândi anumite avantaje oferite de acceptarea acestuia, preocuparea organului de deliberare va trebui axată spre verificarea componenţei masei succesorale, adică a bunurilor care fac obiectul legatului universal, a bunurilor din care cota-parte formează obiectul legatului cu titlu universal sau a bunului determinat care formează obiectul legatului cu titlu particular, iar analiza activului succesoral şi mai ales a datoriilor şi sarcinilor care grevează patrimoniul ereditar va permite o concluzie justă asupra formării activului net. în cazul legatului cu titlu particular, analiza va fi necesară spre a se verifica dacă se configurează situaţiile de excepţie enunţate expres de art. 1114 alin. (3) teza a ll-a NCC.
5. Noul Cod civil reglementează două opţiuni pentru acceptarea succesiunii. Prima este acceptarea pură şi simplă a moştenirii (art. 1108-1111), care implică acceptarea integrală a patrimoniului defunctului, adică angajarea achitării tuturor datoriilor, chiar dacă depăşesc activul, precum şi imposibilitatea de a renunţa la succesiune sau de a o accepta până la concurenţa activului net. A doua opţiune este acceptarea până la concurenţa activului net (art. 1114-1118), ce pune la adăpost eredele, care va fi obligat să achite datoriile defunctului doar în limita valorii bunurilor lăsate de defunct.
6. Evident, persoanele juridice vor accepta moştenirea numai până la concurenţa activului net, o altă formă explicită sau implicită a acceptării având consecinţa confuziei patrimoniului lui de cuius cu cel al eredelui, ceea ce ar crea responsabilitatea ultra vires hereditates, cu potenţial pericol pentru consistenţa patrimonială a entităţii colective sau a persoanei juridice.
7. Pentru a decide în bună cunoştinţă de cauză asupra acceptării succesiunii, persoanele juridice ar trebui să îndeplinească formalităţile privitoare la inventarierea bunurilor şi la conservarea acestora (art. 1115-1117 NCC).
Trebuie să stăruim puţin asupra acestui articol, deoarece în literatura noastră au
Citește mai mult
apărut comentarii care nu credem că pot fi primite ca atare. Astfel, pe vechiul Cod civil, un autor citează practică franceză în sprijinul admiterii jurisprudenţial e a validităţii unui legat în favoarea unei persoane care are capacitatea de a primi, cu sarcina de a transmite adevăratului beneficiar când acest lucru va fi posibil. Apoi susţine că prin art. 19 alin. 3 din OG nr. 26/2000 s-ar fi consacrat legislativ la noi validare retroactivă a constituirii unei fundaţii testamentare. Pe noul Cod, o autoare afirmă că art. 208 noul Cod Civil ar fi o noutate legislativă, „spre deosebire de vechea reglementare (art. 33 şi 34 din Decretul nr. 31/1954) care recunoştea subiectului colectiv de drept capacitate anticipată de folosinţă, de la data actului de înfiinţare, însă numai în măsura în care erau necesare pentru ca acesta să ia fiinţă în mod valabil". Un al treilea autor, comentând textul, se opreşte numai la latura mai evidentă a primei sale părţi: faptul că o persoană juridică poate primi liberalităţi pentru valabila sa constituire, precum şi pe parcursul existenţei sale, fără a mai preciza cum s-a ajuns aici şi ce semnificaţie are partea a doua a art. 208 noul Cod Civil. Trecem peste faptul că teoria subiectului colectiv de drept aparţine unei poziţii demult abandonate în praful ideologic al vremurilor dinainte de 1989 şi apreciem că problematica legislativă şi jurisprudenţial ă este sensibil mai bogată decât ne-o redau afirmaţiile examinate.Noţiunea de persoană morală (juridică), fondată pe teoria ficţiunii, a intrat efectiv în dreptul nostru în acelaşi timp cu preluarea masivă a Codului Napoleon. Urmarea a fost că art. 811 C. civ. (art. 910 CN) a instituit obligativitatea autorizării prealabile a constituirii persoanelor morale şi a întemeiat teoria ficţiunii acestora în comparaţie cu cele fizice. Codul civil de la 1864 a preluat astfel, odată cu textele, poziţia ostilă a legiuitorului francez de la 1804 faţă de persoanele juridice. Atmosfera revoluţionară de după 1789 privea cu suspiciune orice încercare mascată de a perpetua Vechiul Regim sub forma înfiinţării unor persoane juridice fară scop patrimonial. Dar această atitudine ostilă fundaţiilor nu a găsit un teren fertil în România, unde tradiţia mergea de şaptesprezece secole în sens contrar. Astfel se explică de ce practica noastră judiciară a validat legatul făcut în favoarea unei fundaţii inexistente la data deschiderii succesiunii. Tradiţia vechiului drept românesc a fost urmată nu numai de particulari ( de ex. Ateneul Român a fost înfiinţat prin două donaţii făcute de persoane particulare în 1872 şi 1884, legea de recunoaştere - nu de acordare- a personalităţii juridice este adoptată la 31 martie 1886, iar Statutul Societăţii „Ateneul Român" are data de 29 noiembrie 1922 - a se vedea Legea nr. 1112/31.03.1886, publicată în M. Of., Partea I, nr. 4 din 4 aprilie 1886, p. 50, respectiv art. 1 din Statutul Societăţii „Ateneul Român", publicat în M. Of., partea I, nr. 189 din 29 noiembrie 1922), ci chiar şi de regele Carol I, în pofida prevederilor legislaţiei civile (art. 475 alin. 2, art. 811 şi 817 C. civ.) şi ale Constituţiei din 1866 (Art. 27 din Constituţia de la 1866 prevedea: „Românii au dreptul de a se asocia, conformându-se regulilor care regulează exerciţiul-acestui drept”. Această tradiţie de favoare faţă de activitatea fundaţională este urmată şi astăzi, mărturie stând decizia de validare a constituirii fundaţiei Cella Delavrancea.
Lucrurile au mers mai departe odată cu o cauză celebră în sec. XIX: succesiunea Otetelişanu. în testamentul acestuia redactat în 1876 se putea citi următoarea clauză: „După încetarea din viaţă a soţiei mele, întreaga mea avere va servi la facerea unui Institut de fete românce, cărora li se va da o creştere şi educaţie de mame de familie, fară pretenţie sau lux; prisosul ce va rămânea după bugetul anului se va capitaliza spre a se da zestre acestor fete, care nu va fi nici mai mult nici mai puţin decât două sute galbeni uneia, No. 200#". Era un caz tipic de înfiinţare a unei fundaţii pe cale testamentară. Testatorul fiind consiliat de un prieten jurist (loan Calinderu), a dorit să preîntâmpine dificultăţile inerente teoriei ficţiunii mai sus expuse şi a inclus în testament următoarea clauză: „în cazul în care s-ar susţine şi admite de orice persoane interesate, că legatul averii mele imobile, pe care-1 fac acestui Institut, care se va crea, este nul, fie pentru că este făcut unui stabiliment care nu va avea în fapt o existenţă materială în momentul încetării mele din viaţă, fie pentru orice altă nulitate s-ar putea invoca în contra acestei dispoziţii a înfiinţării aşezământului mai sus arătat, în asemenea caz, zic, legatul în întregul său va fi privit ca făcut direct Dlui Ioan L. Calinderu, cu îndatorire şi rugăciune ce-i fac de a îndeplini în întreg dispoziţiile mele sus arătate în privinţa înfiinţării stabilimentului ". Moştenitorii legali au şi atacat testamentul pe motivele prevăzute de dispunător, dar Curtea de casaţie a dat o decizie de pionierat. Instanţa a admis validitatea fundaţiei testamentare, urmând astfel tradiţia vechiului drept românesc, venind în continuarea practicilor cotidiene ale epocii şi, nu în ultimul rând, înfrângând nepotrivita şi desueta ostilitate a codificării de inspiraţie franceză faţă de persoanele juridice în general, faţă de fundaţii în speţă.
Se observă deci că nu este nevoie să luăm ca reper înfiinţarea Academiei Goncourt în Franţa (validată prin decizie a Curţii de Apel Seine în 1900), căci Curtea noastră de casaţie decisese deja cu opt ani înainte în acest sens. Soluţia dată în cauză a fost un argument jurisprudenţial important pentru consacrarea legislativă prin art. 71 L. 21/1924 a retroactivităţi i fundaţiilor înfiinţate prin testament, dar şi prin donaţii („Dacă fundaţia între vii sau testamentară este recunoscută persoana juridică după moartea fondatorului, efectele liberalităţilor făcute anterior resunoaşterii se vor produce pentru fundaţiile între vii de la data actului autentic de fundaţie; iar pentru fundaţiile testamentare de la data morţii testatorului. Acelaşi efect îl vor avea liberalităţile făcute în timpul vieţii fondatorului, anterior însă recunoaşterii calităţii de persoana juridică”). Dispoziţia a fost preluată în art. 19 alin. 3 OG nr. 26/2000 şi o regăsim acum în art. 208 noul Cod Civil.