Art. 2116 Noul cod civil Restituirea bunului Reguli comune privind contractul de depozit Contractul de depozit
| Comentarii |
|
Contractul de depozit
SECŢIUNEA 1
Reguli comune privind contractul de depozit
Art. 2116
Restituirea bunului
(1) Dacă nu s-a convenit altfel, restituirea bunului primit trebuie să se facă la locul unde acesta trebuia păstrat, iar cheltuielile ocazionate de restituire sunt în sarcina deponentului. Totuşi, atunci când depozitarul, fără să se fi aflat în ipoteza avută în vedere la Art. 2111, a schimbat unilateral locul păstrării bunului, deponentul poate cere depozitarului fie să aducă bunul în acel loc în vederea restituirii, fie să suporte diferenţa dintre cheltuielile prilejuite de restituire şi acelea care s-ar fi făcut în lipsa acestei schimbări.
(2) Bunul se restituie în starea în care acesta se află la momentul restituirii. Deteriorarea ce nu a fost pricinuită de fapta depozitarului rămâne în sarcina deponentului.
(3) În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de restituire, dacă bunul nu poate fi recuperat în natură de către deponent, depozitarul are obligaţia de a plăti despăgubiri, al căror cuantum se determină prin raportare la valoarea de înlocuire a bunului, iar nu la valoarea pe care acesta a avut-o la data la care a fost încheiat contractul.
| ← Art. 2115 Noul cod civil Denunţarea depozitului Reguli comune... | Art. 2117 Noul cod civil Restituirea către moştenitorul... → |
|---|
►„Art. 1605. Depozitarul nu este dator de a restitui lucrul depozitat decât în starea în care se află la timpul înapoierii. Stricăciunile survenite fără faptul său, rămân în sarcina deponentului (C. civ. 1102, 1601)";
► „Art. 1614. Dacă prin contractul de depozit s-a stipulat locul unde trebuie să se facă restituţiunea, depozitarul trebuie să transporte acolo lucrul depozitat; spezele însă ce s-ar face sunt în greutatea deponentului (C. civ. 1104, 1317, 1615)";
► „Art. 1615. Restituţiunea trebuie să se facă, dacă prin contract nu se arată locul, acolo
Citește mai mult
unde se află lucrul depozitat (C. civ. 1104,1319,1614)”.1. în completarea articolelor corespondente din codul civil vechi se prevede obligaţia depozitarului în caz de neexecutare culpabilă a restituirii de a-l despăgubi pe deponent la valoarea de înlocuire a bunului dacă acesta nu mai poate fi recuperat în natură de către deponent.
2. Atunci când depozitarul refuză să restituie bunul, deponentul are posibilitatea utilizării forţei coercitive a statului pentru a obţine executarea obligaţiei de a face. Astfel, deponentul promovează acţiunea în restituire care, admisă fiind, va putea fi pusă în aplicare. Dacă forma contractului este una autentică, actul respectiv are calitatea de titlu executoriu şi poate fi executat fără a mai fi nevoie de obţinerea unei hotărâri judecătoreşti (I. Dogaru, op. cit., p. 635).
3. Restituirea în natură se face în starea în care se află lucrul în momentul restituirii, riscul pieirii sau degradării fortuite fiind, în condiţiile arătate, în sarcina deponentului (art. 1605 C. civ. 1864). în caz de pieire fortuită - totală sau parţială - a lucrului, inclusiv pieirea pentru care se poate angaja răspunderea unei terţe persoane, depozitarul este însă obligat să predea deponentului suma de bani, de exemplu, indemnizaţia de asigurare primită de la asigurător sau orice alt lucru primit drept despăgubiri (art. 1606 C. civ. 1864) sau să-i cedeze acţiunea împotriva terţului (Fr. Deak, op. cit., p. 73-74).
4. în caz de neexecutare a obligaţiei de restituire, depozitarul datorează daune-interese pentru repararea tuturor prejudiciilor suferite de deponent. Pentru stabilirea daunelor-interese, reprezentând echivalentul lucrului depozitat, se are în vedere valoarea lui din momentul restituirii prin echivalent (valoarea din momentul pronunţării hotărârii), iar nu din momentul constituirii depozitului. Astfel se face evaluarea, de exemplu, în caz de pieire a lucrului din cauze imputabile depozitarului sau în caz de înstrăinare fără drept a lucrului de către depozitar şi când lucrul nu poate fi revendicat de către deponent - deşi vânzarea lucrului altuia este anulabilă sau nulă - întrucât lucrul este deţinut de un posesor de bună-credinţă (art. 1909 C. civ. 1964, actualul art. 935- n.n.) sau fiindcă deponentul nu este proprietar. Iar dacă depozitarul a dat în locaţiune sau a împrumutat lucrul unei terţe persoane, deponentul îl poate revendica, depozitarul răspunzând faţă de deponent (şi faţă de terţul contractant - dacă este cazul) pentru pagubele cauzate. Dacă depozitarul refuză, fără temei, să restituie lucrul, deşi acesta se află în detenţia sa, deponentul poate obţine executarea silită, potrivit regulilor aplicabile obligaţiei (de a face) de predare a unui lucru individual determinat (Fr. Deak, op. cit., p. 73-74).
5. Dacă depozitarul refuză, fără temei, să restituie lucrul depozitat, asemănător comodan-tului, deponentul poate intenta, la alegere, fie acţiune personală, care derivă din contractul de depozit, fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar. Acţiunea personală, ex contractu, este supusă prescripţiei extinctive, şi anume în cadrul termenului general de prescripţie, care începe să curgă de la data împlinirii termenului de depozitare prevăzut în contract, iar dacă un asemenea termen nu a fost stabilit, prescripţia începe să curgă nu de la data refuzului de restituire a lucrului depozitat, ci de la data naşterii dreptului la acţiune, care coincide cu momentul încheierii contractului (Idem, p. 77-78).
6. Deponentul este obligat să ridice lucrul depozitat de la locul restituirii la termenul convenit sau, în lipsă, la cel stabilit de instanţă la cererea depozitarului, sub sancţiunea plăţii daunelor-interese. Precizăm că, în caz de nerespectare a acestei obligaţii, depozitarul nu este îndreptăţit să vândă lucrul. Considerăm însă că, pentru a fi liberat de obligaţia de păstrare, depozitarul poate face ofertă reală urmată de consemnaţie, potrivit dreptului comun (art. 1114-1121 C. civ. 1864, actualmente art. 1512 NCC şi art. 586-590* C. proc. civ. - n.n.) (Fr. Deak, op. cit., p. 81).
7. Obligaţia de restituire, de asemenea esenţială pentru executarea contractului, se situează într-o dependenţă necesară de obligaţia de conservare, care include prin natură pe aceea de restituire. în contractul de depozit, cele două obligaţii, de conservare şi de restituire, tind să se contopească într-una singură, cu o oarecare prioritate pentru conservare. Sunt cazuri când obligaţia de restituire primează: lucrul este conservat în primul rând pentru că trebuie restituit; în aceste cazuri nu există depozit.
8. Obligaţia de conservare a lucrului încredinţat este atât de importantă încât ea singură determină calificarea de contract de depozit (lato sensu), fiind chiar condiţia sine qua non pentru aceasta. Este drept că nu se poate restitui decât ceea ce s-a conservat şi că, pe de altă parte, obligaţia de conservare este structural accesorie aceleia de restituire, dar, în cazul depozitului, obligaţia de conservare, una în principiu de diligenţă, exprimă singură esenţa contractului. în fapt, nimeni nu încredinţează altuia un bun numai pentru a-i fi restituit. Din punct de vedere economic şi juridic remiterea lucrului se justifică cel puţin prin imposibilitatea momentană de a-l conserva, indiferent dacă această imposibilitate este reală sau doar este resimţită subiectiv (I. Dogaru, op. cit., p. 625).
JURISPRUDENŢĂ
1. Este angajată răspunderea depozitarului pentru deteriorarea mărfurilor deponentului, în condiţiile în care prin contractul de depozit încheiat de părţi, obligatoriu cu putere de lege între acestea în temeiul principiului forţei obligatorii a oricărui contract, s-a stipulat că depozitarea mărfurilor se face pe răspunderea depozitarului, acesta fiind răspunzător pentru toate pagubele/pierderile provocate, singurele cauze exoneratoare de răspundere prevăzute fiind forţa majoră şi existenţa unei intenţii directe/indirecte ori a unei culpe a deponentului în executarea contractului, în cauză nefăcăndu-se dovada existenţei vreunei cauze exoneratoare de răspundere (Trib. Bucureşti, s.aVIa com., sent. com. nr. 7012/2007, în C. Cucu, M. Gavriş, p. 179).
2. Deponentul-proprietar are împotriva depozitarului două acţiuni pentru restituirea lucrurilor încredinţate spre păstrare, şi anume, o acţiune personală, născută din contractul de depozit, supusă prescripţiei, iar alta reală, în revendicare, bazată pe dreptul de proprietate, nesupusă prescripţiei. A nu recunoaşte deponentului-proprietar decât dreptul la acţiunea personală ar însemna că, în cazul în care acea acţiune s-ar fi prescris şi depozitarul ar refuza restituirea lucrurilor de bunăvoie, proprietarul să rămână lipsit pentru totdeauna de ele; în schimb, le-ar folosi deţinătorul, deşi, prin efectul prescripţiei extinctive, acesta nu a putut dobândi nici un drept asupra lor, soluţie care este inadmisibilă. Existenţa a două acţiuni distincte în patrimoniul deponentului-proprietar rezultă, de altfel, şi din art. 1598 C. civ. 1864, care face aplicarea acestui principiu în situaţia în care contractul de depozit s-a încheiat cu o persoană incapabilă şi când, datorită nevalabilităţii acestui contract, deponentului nu-i rămâne decât acţiunea în revendicare spre a-şi readuce lucrurile în posesia sa, dacă, bineînţeles, le mai găseşte în mâna depozitarului incapabil (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1369/1969, C.D., p. 93).
3. Valoarea de înlocuire a lucrului depus trebuie să fie estimată la data la care judecătorii alocă daune-interese, în lipsa justificării unei alte evaluări: atunci când o bijuterie depozitată a fost furată, valoarea de restituire la care va fi condamnat depozitarul este nu aceea care fusese fixată convenţional, ci aceea pe care o are în ziua sentinţei (Cass. civ. l'f, 15 iulie 1999, Bull. civ. I, n° 240, în P. Malaurie, L. Avnes, P. Gautier, op. cit., p. 482).