Art. 2160 Noul cod civil Transferul proprietăţii şi al riscurilor Împrumutul de consumaţie Contractul de împrumut
Comentarii |
|
CAPITOLUL XIII
Contractul de împrumut
SECŢIUNEA a 3-a
Împrumutul de consumaţie
Contractul de împrumut
SECŢIUNEA a 3-a
Împrumutul de consumaţie
Art. 2160
Transferul proprietăţii şi al riscurilor
Prin încheierea valabilă a contractului, împrumutatul devine proprietarul bunului şi suportă riscul pieirii acestuia.
← Art. 2159 Noul cod civil Natura împrumutului Împrumutul de... | Art. 2161 Noul cod civil Termenul de restituire stabilit de... → |
---|
1. Principalul efect al împrumutului de consumaţie este transferul dreptului de proprietate de la împrumutător la împrumutat. Odată cu transferul dreptului de proprietate se creează şi obligaţii în sarcina părţilor contractante. Putem spune astfel că împrumutul de consumaţie are un dublu efect: transferul dreptului de proprietate (efect legal) şi crearea de obligaţii în sarcina părţilor (efecte
Citește mai mult
personale) (G. Boroi, L Stânciulescu, Drept civil, p. 450).2. Riscul pieirii fortuite a bunului va fi stabilit în funcţie de momentul transferului dreptului de proprietate, conform principiului res perit domino. Prin încheierea valabilă a contractului (care presupune şi predarea bunului), împrumutatul devine proprietarul bunului şi suportă riscul pieirii acestuia (D. Florescu, Contracte civile, p. 267).
3. Un înscris constatator al convenţiei (acordului de voinţă al părţilor), chiar în formă autentică, este un simplu antecontract de împrumut, dacă nu este însoţit de predarea materială a bunului împrumutat. în lipsa predării bunului împrumutat, contractul de împrumut nu se poate naşte (D. Florescu, Contracte civile, p. 265).
4. Transferul dreptului de proprietate are loc în momentul predării bunului, chiar dacă tradiţiunea lui s-a făcut unui terţ. Caracterul translativ de proprietate al contractului face ca acesta să nu poată fi împrumutat altuia. Dacă s-ar împrumuta, totuşi, bunul altuia, contractul ar fi lovit de nulitate. Adevăratul proprietarii poate revendica de la împrumutat, fără să mai solicite, în prealabil, anularea împrumutului. Cu toate acestea, împrumutatul se va putea apăra invocând art. 1909 C. civ. 1864 (art. 937 NCC, n.n.), când a fost de bună-credinţă; dimpotrivă, dacă împrumutatul a fost de rea-credinţă, în sensul că a cunoscut că bunul aparţine altuia, el este obligat să remită bunul adevăratului proprietar, iar dacă acesta a
fost consumat, să plătească contravaloarea lui, inclusiv daune-interese. Cel ce a împrumutat bunul altuia nu poate cere anularea actului. Riscul este în sarcina împrumutatului; în consecinţă, cel ce împrumută un bun de consumaţie trebuie să fie proprietarul lui (E. Softa-Romano, op. cit., p. 272, 275).