Art. 2162 Noul cod civil Termenul de restituire stabilit de instanţă Împrumutul de consumaţie Contractul de împrumut
Comentarii |
|
Contractul de împrumut
SECŢIUNEA a 3-a
Împrumutul de consumaţie
Art. 2162
Termenul de restituire stabilit de instanţă
(1) Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă.
(2) Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni.
(3) Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluţionează potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială.
← Art. 2161 Noul cod civil Termenul de restituire stabilit de... | Art. 2163 Noul cod civil Prescripţia Împrumutul de consumaţie... → |
---|
► „Art. 1582. Nefiind defipt termenul restituţiunii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen, potrivit cu împrejurările (C. civ. 1101)";
► „Art. 1583. Dacă însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mezii, judecătorul va prescrie un termen de plată, după împrejurări".
1. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil menţionează în mod expres modul de soluţionare a litigiului de către instanţă, în situaţia în care părţile nu au inserat în conţinutul contractului încheiat un termen de restituire.
2.
Citește mai mult
Cu ocazia soluţionării unui astfel de litigiu, instanţa sesizată cu cererea reclamantului privind restituirea bunului ce a făcut obiectul contractului va avea în vedere la pronunţarea hotărârii aspecte legate de: scopul împrumutului, natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, situaţia părţilor şi orice altă împrejurare relevantă în soluţionarea cauzei.3. în situaţia în care părţile contractante au stipulat în conţinutul contractului încheiat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, sesizată cu cererea reclamantului având ca obiect stabilirea termenului de restituire, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni, dacă din probatoriul administrat rezultă că împrumutatul deţine resursele necesare sau că acesta le poate obţine în viitor.
4. în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de restituire de către instanţă, conform procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale, în literatura juridică s-a exprimat opinia po
trivit căreia recurgerea la procedura specială este potrivită doar sub aspectul celerităţii soluţionării cauzei, însă această procedură nu este o alegere potrivită, deoarece termenul de restituire reprezintă un element esenţial al contractului şi priveşte fondul raportului litigios, astfel că procedura ordonanţei preşedinţiale nu trebuie să aducă atingere fondului dreptului şi nici nu are autoritate de lucru judecat asupra acestuia (T. Prescure, A. Ciurea, Contracte civile, p. 265).
5. Ne raliem opiniei sus-menţionate şi apreciem că soluţia înscrisă în dispoziţiile art. 2162 alin. (3) NCC nu reprezintă cea mai potrivită cale de soluţionare a litigiului, conform procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale, cu atât mai mult cu cât în alin. (1) al art. 2162 NCC se menţionează că instanţa învestită cu o cerere privind stabilirea termenului de restituire, în cazul în care acesta nu a fost inserat de către părţi în conţinutul convenţiei încheiate, va trebui să aibă în vedere următoarele aspecte: scopul împrumutului, natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, situaţia părţilor şi orice altă împrejurare relevantă în soluţionarea cauzei. Aşadar, instanţa învestită cu o astfel de cerere analizează dispoziţiile art. 2162 NCC prin raportarea acestora la dispoziţiile art. 581 C. proc. civ., ce stabilesc drept condiţii de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială îndeplinirea cumulativă a următoarelor: urgenţa măsurii ce se solicită a fi luată pe calea ordonanţei preşedinţiale, caracterul vremelnic al măsurii şi neprejudicierea fondului dreptului dedus judecăţii. Apreciem că lămurirea aspectelor sus-menţionate nu poate face obiectul unei cereri de ordonanţă preşedinţială, întrucât pentru stabilirea situaţiei de fapt, legată de scopul împrumutului, natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, situaţia părţilor şi orice altă împrejurare relevantă în soluţionarea cauzei, este necesară administrarea de probatorii, iar lămurirea acestor aspecte nu presupune doar o pipăire a fondului cauzei, ci chiar soluţionarea pe fond a acesteia, încălcându-se astfel una dintre condiţiile de admisibilitate a procedurii reglementate de dispoziţiile art. 581 C. proc. civ., referitoare la neprejudicierea fondului dreptului dedus judecăţii. Mai mult, administrarea acestor probatorii necesită o anumită durată de timp, motiv pentru care procedura specială a ordonanţei preşedinţiale nu şi-ar mai atinge scopul urmărit de legiuitor, privind soluţionarea de urgenţă a unei astfel de cauze.
6. Având în vedere dispoziţiile art. 132'C. proc. civ., ce permit judecătorului, în funcţie de împrejurări, să fixeze termene scurte, chiar de la o zi la alta, considerăm că soluţionarea cererii de restituire de către instanţă trebuie realizată conform procedurii de drept comun, dar cu celeritate, urmând ca termenele acordate de instanţă pentru administrarea probatorilor să fie scurte.
7. De altfel, apreciem că, dacă reclamantul optează pentru procedura specială a ordonanţei preşedinţiale în vederea soluţionării de către instanţă a cererii privind stabilirea termenului de restituire a bunului ce a făcut obiectul convenţiei părţilor, iar cererea sa este respinsă de către instanţă, reclamantul poate învesti ulterior instanţa cu o cerere prin care să solicite pe calea dreptului comun stabilirea unui termen pentru restituirea împrumutului.
JURISPRUDENŢĂ
1. în lipsa unui termen convenţional de restituire, instanţa este autorizată să dea împrumutatului un termen, ţinând seama de împrejurări, nefiind însă îndreptăţită să respingă acţiunea creditorului, pe motiv că suma datorată nu este exigibilă (Trib. Jud. Hunedoare, dec. civ. nr. 732/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 58).