Art. 2171 Noul cod civil Noţiune Contractul de cont curent

1. Contractul de cont curent a fost tratat, din punct de vedere al reglementării statutare, ca fiind un contract comercial, art. 6 alin. (2) C. com. prevăzând că este faptă de comerţ dacă are o cauză comercială, art. 370-373 C. com. stabilind conţinutul acestui tip de contract.

2. De regulă, părţile contractului erau comercianţi, în sensul vechiului Cod comercial, acest tip de act juridic constituindu-se într-o modalitate tehnică eficace de desfăşurare a unor relaţii comerciale şi de evidenţiere a creanţelor şi datoriilor reciproce.

3. în Codul comercial nu a existat o definiţie a contractului

Citește mai mult

de cont curent, reglementarea debutând cu efectele contractului de cont curent.

4. Prin raportare la dispoziţiile legale incidente, în literatura de specialitate (St.D. Cărpenaru, L. Stânciulescu, V. Nemeş, Contracte civile şi comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 413), contractul a fost definit ca fiind acel act juridic prin care părţile se înţeleg ca, în loc să achite separat şi imediat creanţele reciproce izvorâte din prestaţiile uneia către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care ar fi debitoare. De asemenea, a fost caracterizat ca fiind convenţia încheiată intuitu personae, prin care părţile consimt ca toate creanţele şi datoriile reciproce să fuzioneze într-un sold unic care să definească poziţia unuia faţă de celălalt ca debitor sau creditor (/. Turcu, Teoria şi practico dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, voi I, p. 122).

5. Utilitatea contractului constă în aceea că reprezintă o modalitate simplă de evidenţă a creanţelor reciproce, iar prin indisponibilizarea acestora se constituie într-un veritabil instrument de credit. Totodată, contractul de cont curent era un contract accesoriu, deoarece, de regulă, era încheiat pentru executarea unui alt contract (de exemplu, de livrare marfă între părţi). „Convenţia de cont curent este când civilă, când comercială, după natura juridică a relaţiilor dintre părţile care au încheiat-o. Prin urmare, convenţia de cont curent încheiată între o bancă şi un necomerciant, pentru nevoile lui personale, neavând caracter speculativ, este civilă, nu comercială (Curtea de Casaţie a Franţei, dec. din 1 februarie 1928, în I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 233).

6. în noul Cod civil, contractul de cont curent este reglementat în Cartea a V-a, „Despre obligaţii". Titlul IX, „Diferite contracte speciale", Capitolul XIV. Potrivit art. 2171 NCC, contul curent reprezintă o convenţie prin care părţile îşi asumă obligaţia de a înscrie într-un cont creanţele reciproce rezultate din diferite prestaţii şi de a le considera neexigibile şi indisponibile până la închiderea contului. Termenul „indisponibile" este folosit, credem, pentru a evidenţia faptul că o lichidare individuală a creanţelor nu poate interveni. Se observă că, practic. Codul a preluat definiţiile date de doctrinari, accentuând caracterele creanţelor înscrise în cont.

7. în privinţa noţiunii, noua reglementare surprinde elementele esenţiale ale acestui tip de contract. Elementele definitorii ale unui astfel de contract sunt: a) acordul părţilor ca toate creanţele şi datoriile reciproce izvorâte din prestaţii (prestaţiile dintre părţi erau denumite remize sau remise) să fie evidenţiate într-un sold unic; b) la încheierea contului, lichidarea să aibă loc prin achitarea soldului de partea debitoare.

8. Părţile se numesc curentişti (în reglementarea anterioară se numeau corentişti) şi pot fi persoane fizice sau juridice, textul nefăcând distincţie în acest sens. în lipsa unor dispoziţii derogatorii, contractul va putea fi folosit de profesionişti, în sensul art. 3 NCC şi al art. 8 din Legea nr. 71/2011, dar nu numai de aceştia. Bineînţeles că şi profesioniştii vor putea încheia astfel de contracte, în aceleaşi condiţii ca şi neprofesioniştii, însă dat fiind specificul reglementării, care presupune existenţa mai multor operaţiuni, mai degrabă va fi regăsit în relaţiile de afaceri dintre profesioniştii care desfăşoară activitate cu caracter lucrativ.

9. Ca şi în reglementarea anterioară, contractul de cont curent este un contract sinolog-matic, consensual, cu titlu oneros şi cu executare succesivă. în literatura de specialitate, s-a arătat că „acest tip de contact se bazează pe generalitatea şi alternanţa remiterilor reciproce între corentişti, iar remiterile trebuie să fie: reciproce, efectuate prin transmiterea dreptului de proprietate de la cel care face remiterea către cel care o primeşte; certe, în sensul de a nu fi afectate de o condiţie suspensivă; lichide, adică de o valoare determinată" (/. Turcu, Operaţiuni, p. 235).

10. întrucât acest tip de contract presupune că părţile îşi acordă credit reciproc - dată fiind nedisponibilitatea creanţei până la închiderea contului - apreciem că se păstrează caracterul intuitu personae al contractului. Un argument suplimentar este reprezentat de art. 2183 alin. (3) NCC, în care sunt menţionate drept cauze de încetare a contractului: moartea, insolvenţă şi incapacitatea uneia din părţi.

11. Odată evidenţiate în cont, creanţele îşi pierd individualitatea, astfel încât, la încheierea contului, soldul creditor va constitui o creanţă exigibilă.

12. Cu titlu de noutate, în noul Cod civil, se prevede că, în ipoteza în care nu este cerută plata soldului creditor la încheierea contului, soldul va constitui prima remitere dintr-un nou cont şi contractul este considerat reînnoit pe durată nedeterminată. Aşadar, prin lege este instituită prezumţia în sensul că nesolicitarea plăţii exprimă voinţa în sensul continuării raportului contractual, pe durată nedeterminată.

JURISPRUDENŢĂ

Reciprocitatea de credite fiind de esenţa contractului de cont curent, acest contract nu se poate confunda cu deschiderea de credit în cont curent sau cu depunerile bancare în cont curent, în care concesiunile de credite sunt unilaterale (Trib. Ilfov, s. I, 19 octombrie 1929, în I. Turcu, Operaţiuni, p. 245).