Art. 2301 Noul cod civil Prorogarea termenului şi decăderea din termen Efectele fideiusiunii Fideiusiunea

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 1684. Prelungirea termenului acordat de creditor în favoarea datornicului principal nu liberează pe fidejusor de garanţia sa, care poate în acest caz să urmărească pe debitor pentru plată (C. civ. 1022 şi urm., 1673)".

1. Textul exprimă în mod expres faptul că orice termen acordat debitorului principal pentru executarea obligaţiei nu reprezintă o liberare a fideiusorului de datorie, chiar dacă efectul suspensiv al acestui termen îi profită şi lui (o reluare din conţinutul fostului art. 1864

C. civ. 1864). Altfel spus, potrivit regulilor enunţate

Citește mai mult

anterior, fideiusorul nu poate fi acţionat de către creditor mai înainte de a fi devenit exigibilă creanţa debitorului principal (existând o strânsă corelare între obligaţiile de plată ale celor doi), astfel că, atunci când termenul scadent este amânat prin chiar voinţa creditorului în favoarea debitorului principal, această amânare profită şi fideiusorului, dar nu echivalează liberarea de datorie.

2. Totodată, cea de a ll-a teză a acestui articol constituie o derogare de la prima teză a art. 2301 NCC, dispunând că fideiusorul va fi direct afectat în cazul decăderii debitorului principal din beneficiul termenului, întrucât creanţa garantată devine instantaneu exigibilă, inclusiv pentru fideiusor, chiar dacă anterior acestei situaţii garantul era la adăpostul unui termen. Norma trebuie corelată cu cea de la 1417 NCC, care tratează decăderea din beneficiul termenului (într-o manieră mai extinsă decât fostele prevederi ale art. 1025 C. civ. 1864). Urmare a acestei corelări, urmează să înţelegem că, atunci când debitorul principal „se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise" ori în cazul în care „din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului" (ipoteză în care acest caracter esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii este necesar să se fi stipulat expres în conţinutul actului juridic, dar şi să fi existat un interes legitim pentru creditor astfel încât acesta să considere condiţia respectivă ca fiind „esenţială"), beneficiul termenului este pierdut atât de debitorul principal, cât şi de fideiusor şi nu prezintă relevanţă dacă starea de insolvabilitate ar rezulta direct din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile ori dacă ar fi necesar să fie constatată de către instanţă.