Art. 2297 Noul cod civil Pluralitatea de fideiusori Efectele fideiusiunii Fideiusiunea

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 1666. Când mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi creditor pentru una şi aceeaşi datorie, fiecare din ele rămâne obligată pentru datoria întreagă (C. civ. 1039 şi urm., 1142, 1674)”.

1. Atunci când aceeaşi datorie a fost garantată de mai multe persoane, creditorul poate urmări pe fiecare dintre fideiusori, iar fideiusorul urmărit, care a stins datoria plătind întreaga sumă creditorului, poate cere cofideiusorilor săi restituirea părţii corespunzătoare fiecăruia. Astfel, fideiusorul care a plătit poate să cheme în judecată, separat, pe

Citește mai mult

fiecare cofideiusor pentru partea sa, în temeiul prevederilor art. 2297 NCC, dacă există o rezervare a beneficiului de diviziune. Practic, deşi principiul instituit de norma legală dispune că fiecare cofideiusor este ţinut pentru întreaga datorie, cel urmărit poate invoca beneficiul de diviziune, atunci când nu a renunţat în mod expres la acesta. Este vorba deci, în această situaţie, de o subrogare parţială, în timp ce, în cazul recursului introdus de fideiusorul care a plătit pe creditor împotriva debitorului principal are loc o subrogare integrală (totală), în temeiul căreia poate obţine de la acel debitor întreaga sumă remisă creditorului [M. Juglart, Cours de droit civil avec travaux diriges et sujets d'examen, Tome I, voi. II, 13 ed., Ed. Montchrestien, 1991, Paris, p. 393).

2. Dispoziţiile art. 2297 NCC trebuie însă corelate şi cu dispoziţiile art. 2300 NCC privind fideiusiunea solidară, care are ca situaţie premisă renunţarea la beneficiul de diviziune; mai precis, atunci când fideiusorul se obligă în mod solidar împreună cu debitorul principal, nu mai poate invoca nici beneficiul de discuţiune, nici beneficiul de diviziune (clauza solidarităţii între fideiusori înseamnă, de facto, tot o renunţare la diviziune, tacită, implicită).

3. în acelaşi timp, subliniem că simpla promisiune de fideiusiune a unei obligaţii nu atrage aplicarea prezumţiei de solidaritate, reţinându-se într-o speţă că „obligaţiunea de cauţionare sau fideiusiune este deosebită de convenţia de promitere de cauţionare intervenită între fideiusor şi debitorul garantat şi atât timp cât ea nu se transformă într-o obligaţiune expresă de la fideiusor Io creditorul garantat, o asemenea convenţiune nu face să se lege vreun raport juridic între aceştia, ea putând cel mult sâ fie generatoare de consecinţe juridice numai între fideiusor şi debitorul garantat' (Cas. III, dec. 43/1935, în R.D.C., 1935, p. 230).

4. De asemenea, textul trebuie corelat şi cu norma art. 2313 NCC, care reglementează regresul şi raporturile dintre fideiusorul - solvens şi ceilalţi fideiusori, după momentul efectuării plăţii.

5. în ceea ce priveşte acţiunea de regres divizibilă împotriva celorlalţi fideiusori, pe care o recunoaştem fideiusorului care a plătit datoria (când sunt mai mulţi cofideiusori pentru unul şi acelaşi debitor), aceasta este admisibilă numai în condiţiile expres prevăzute de dispoziţiile legale, cum ar fi, de exemplu: în cazurile în care fideiusorul putea să se îndrepte împotriva debitorului, mai înainte de a plăti, când fideiusorul plătitor a fost urmărit în judecată pentru a plăti; când debitorul este în stare de insolvabilitate, caz în care partea ce revine acestuia se divide direct proporţional între ceilalţi fideiusori şi cel care a plătit; când debitorul se îndatorase să-l elibereze de obligaţia de garanţie într-un anumit termen, care a expirat; când debitul principal a devenit exigibil etc.

6. în concluzie, din punctul de vedere al dreptului la urmărire, fideiusorii se găsesc în aceeaşi situaţie ca şi codebitorii solidari, singura diferenţă fiind oferită de legiuitor prin instituirea beneficiului de diviziune, care permite ca fideiusorii să-i ceară creditorului să-şi dividă acţiunea, în mod proporţional, pe fiecare dintre ei, desigur, sub condiţia de a nu exista renunţare tacită sau expresă la fideiusiune.