Art. 2321 Noul cod civil Scrisoarea de garanţie Garanţiile autonome
| Comentarii |
|
Garanţiile autonome
Art. 2321
Scrisoarea de garanţie
(1) Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.
(2) Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel.
(3) Emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită.
(4) Emitentul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie.
(5) În lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent.
(6) Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de garanţie, dacă în textul acesteia s-a prevăzut în mod expres.
(7) Dacă în textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, aceasta produce efecte de la data emiterii ei şi îşi încetează de drept valabilitatea la expirarea termenului stipulat, independent de remiterea originalului scrisorii de garanţie.
| ← Art. 2320 Noul cod civil Cazul special Încetarea fideiusiunii... | Art. 2322 Noul cod civil Scrisoarea de confort Garanţiile... → |
|---|
1. Noul Cod civil defineşte scrisoarea de garanţie ca fiind un angajament irevocabil şi necondiţionat de plată prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească
Citește mai mult
o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, potrivit cu termenii angajamentului asumat. Acest angajament asumat de emitent se poate executa la o primă şi simplă cerere a beneficiarului, dacă prin scrisoarea de garanţie nu se prevede altfel.2. Normele de reglementare permit expres şi transmisibilitatea garanţiei şi a dreptului de a solicita plata, instituind totodată şi perioada valabilităţii unui astfel de instrument, dacă părţile nu stabilesc altfel.
3. în ceea ce priveşete emitentul, de principiu, acesta are doar obligaţia verificării formei cererii de executare, la simpla solicitare a beneficiarului şi, dacă a efectuat plata, are dreptul de a-şi recupera banii de la cel pe care l-a garantat, acţionându-l ulterior în justiţie, cu o cerere în regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie.
4. Cu toate acestea, art. 2321 alin. (3) dispune expres posibilitatea emitentului de a refuza plata în caz de abuz sau fraudă vădită, fără însă a defini măcar minimal în ce ar putea consta abuzul în această materie. Este evident că neclaritatea unei astfel de norme poate conduce, la rândul său, la un alt tip de abuz, de această dată din partea emitentului, care s-ar putea prevala în mod neîntemeiat de existenţa unui presupus abuz, pentru a refuza plata, cât timp norma legală neexplicitată permite arbitrariul. Practic, ar trebui să înţelegem că opoziţia emitentului (garantului) ar fi întemeiată doar în acele cazuri în care abuzul şi frauda beneficiarului sunt manifestate cu evidenţă, dincolo de dubiu, ori în acele situaţii în care se dovedeşte a exista un concert fraudulos (o conivenţă frauduloasă, o înţelegere cu rea-credinţă) între beneficiar şi cel ce solicită executarea obligaţiei. Absenţa dreptului beneficiarului trebuie să rezulte dintr-un mijloc de probă incontestabil, care emană de la acesta şi care este străin contractului principal (de pildă, obligaţia a fost executată deja în totalitate).
5. Credem, totodată, că dovada fraudei lipseşte de efecte orice tip de garanţie, fără să distingă între rangul acestora. Astfel, garanţia autonomă este astfel prin raportare la contractul principal, mai puţin în cazul săvârşirii unei fraude manifestate expres, a unei fraude vădite.
6. Din textul art. 2321, rezultă principiile reglementării garanţiilor autonome, respectiv:
a) scrisoarea de garanţie constituie o obligaţie, un angajament irevocabil şi necondiţionat de plată; b) executarea scrisoarii de garanţie se face la prima şi simpla cerere (dacă nu se stipulează altfel); c) scrisoarea de garanţie reprezintă o garanţie independentă, autonomă, ceea ce înseamnă că emitentul nu are dreptul să invoce şi excepţii întemeiate pe raportul juridic preexistent (raportul comercial de bază); d) scrisoarea de garanţie permite dreptul de regres al emitentului care a efectuat plata împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie; e) transmisibilitatea garanţiei şi a dreptului de a solicita plata; f) valabilitatea garanţiei.
2. Această iniţiativă a legiuitorului noului Cod civil privind reglementarea garanţiilor autonome constituie o evoluţie semnificativă a sistemului nostru
Citește mai mult
de drept, armonizându-se, astfel, cu realităţile economice şi practicile comerciale internaţionale. Mai exact, realitatea economică impune un principiu ferm: mai întâi plăteşti, apoi se stabileşte cine are dreptate, principiu care este menit să crească atât încrederea şi disciplina profesioniştilor, cât şi rapiditatea fluxului comercial, datorită garantării plăţii, îndeosebi atunci când vorbim de activităţi de import-export.3. Garanţiile autonome sunt garanţii convenţionale consolidate. Din momentul în care îi este solicitată plata, garantul trebuie să efectueze plata imediat. Acest tip de garanţie nu are caracter accesoriu.
4. Pentru determinarea unei calificări a acestui tip de garanţii, trebuie pornit de la criteriul fundamental al obiectului obligaţiei garanţiei. Garantul se obligă să plătească o datorie personală, acest tip de relaţie contractuală neputând avea ca obiect obligaţia debitorului principal. Pentru calificarea ca şi garanţie autonomâ, instanţa de judecată trebuie să ia în considerare voinţa părţilor contractuale, dar şi să observe dacă garantul se obligă în mod independent şi irevocabil.
5. în ceea ce priveşte condiţiile de validitate, apreciem că şi garanţiile autonome sunt supuse dreptului comun al contractelor. Ca o definiţie generală, garanţia autonoma constituie angajamentul prin care garantul se obligă, în considerarea unei obligaţii subscrise de un terţ, să plătească o anumită sumă de bani fie la prima cerere, fie ulterior, în modalităţile convenite. Garanţia autonomă este un angajament convenţional unilateral. De principiu, sunt necesare patru condiţii de validitate: a) (referitoare la consimţământ) consimţământul trebuie să fie expres şi neviciat. Astfel, art. 2321 alin. (3) dispune că „emitentul (...) nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită". De pildă, garantul nu este ţinut să-şi execute obligaţia în caz de abuz sau fraudă manifestate cu evidenţă, săvârşite de beneficiar, nici în caz de conivenţă frauduloasă între acesta din urmă şi cel ce solicită executarea obligaţiei b) (referitoare la capacitate) garantul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu întrucât îşi angajează întreg patrimoniul; c) (referitoare la obiect) obligaţia garantului să constea în plata sumei de bani fixate în prealabil prin contractul de garanţie; d) (referitoare la cauza) angajamentul garantului să aibă la bază o relaţie contractuală existentă între beneficiar şi cel care solicită executarea.
6. Referitor la cerinţele de formă, acestea sunt prevăzute doar ad probationem.
7. Principiul care stă la baza reglementării este acela al unei obligaţii imediate de platâ. Garantul trebuie să execute obligaţia de plată din momentul în care condiţiile fixate în garanţie sunt îndeplinite. Exemple: a) garanţie la prima cerere documentata: garantul precizează că va plăti doar la prezentarea documentelor care stabilesc neexecutarea contractului de bază; b) garanţie la prima cerere motivatâ: garantul este obligat să plătească la simpla cerere a beneficiarului (dezavantajul acestui tip de garanţie constă în aceea că beneficiarul poate să solicite executarea obligaţiei chiar şi în cazul în care contractul a fost deja executat în mod corect).
8. Specific garanţiilor autonome este faptul că garantul este ţinut de executarea obligaţiei către beneficiar dacă acesta sau un mandatar al acestuia îi solicită aceasta, în condiţiile fixate în scrisorile de garanţie, conform modalităţilor convenite (documente, motivări), în mod neechivoc şi ferm. Garantul nu poate opune beneficiarului garanţiei nicio excepţie vizând contractul de bază sau obligaţia garantată propriu-zis (privind, de plidă, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea, compensarea contractului de bază etc.), deşi credem că ar putea opune excepţii care derivă din contractul de garanţie.
9. Sub un alt aspect, garantul nu îi poate opune nici beneficiarului excepţii vizând noile instrucţiuni primite de la partea care a dat ordinul şi care ar viza limitarea angajamentului de plată. Orice modificare a garanţiei după emiterea sa trebuie să fie acceptată şi de beneficiar. Cu toate acestea, acordul beneficiarului este prezumat atunci când modificarea ar avea drept efect extinderea drepturilor sale sau creşterea cuantumului obligaţiei de plată. Insolvabilitatea celui care a dat ordinul este inopozabilă beneficiarului, după cum nici nulitatea raportului contractual intervenit între cel obligat la executarea garanţiei şi cel ce a dat ordinul este inopozabilă beneficiarului.
10. Multă vreme, şi în dreptul francez garanţiile autonome şi scrisorile de intenţie (numite şi „garanţii indemnitare" sau „comportamentale", din pricina obligaţiei garantului de a asigura un anumit comportament al debitorului principal) au reprezentat o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei, fiind lipsite de o reglementare legală a naşterii lor, dar şi a efectelor lor. Schimbarea s-a produs: noua Carte a IV-a introdusă în Codul civil prin Ordonanţa din 23 martie 2006 referitoare la garanţii conţine repere exprese în materia acestor specii de garanţie. O trecere în revistă a noilor prevederi legale o oferă A. Priim, La consecration legale des garanties autonomes, în Etudes offertes au doyen Philippe Simler, Dalloz - Li tec, 2006, p. 410-416 şi N. Rontchevsky, Faire le necessaire, Melanges Ph. Simler, 2006, p. 417-427, ultimul autor încercând chiar - nu lipsit de forţă de convingere - să acrediteze ideea existenţei unei specii de „convenţii de porte-fort executoriu" (scrisorile de intenţii fiind o varietate a acestora), la antipodul promisiunilor de porte-fort având ca obiect ratificarea unui act juridic, pe linia de gândire deschisă deja de autori precum P. Malaurie, L. Aynes şi Ph. Simler.
11. în Belgia (S. Velu, Les garanties a premiere demande en droit belge, colloque de Tours, 1980, Feduci, p. 227) şi Germania (B. Kleiner, Bankgarantie, Die Abgrenzung der garanţie von der Biirgschaft und anderer Vertragstypen mit besonderer Berucksichtigung des Bankgarantie-geschaftes, Zurich, 3r ed., 1979, p. 24 et 142, cită par A. Priim, op. cit., no. 223), garanţia autonomă este considerată uneori act juridic unilateral. Interesul acestei calificări rezidă în posibilitatea de a considera că există garanţia, deşi nu există un acord al beneficiarului. Doctrina şi jurisprudenţă franceză sunt unanime în calificarea garanţiei autonome drept contract unilateral, existând în continuare o reticenţă în admiterea existenţei actelor unilaterale (Ch. Gavalda et J. Stoufflet, La lettre de garanţie internaţionale, RTDcom 1980, p. 1 et s., n*6 şi Ch. Leguevaques, Garanties autonomes en droit interne, Â Io recherche de l'autonomie, Droit et Patrimoine, avril 1997, p. 34 şi urm., p. 38).