Art. 2324 Noul cod civil Garanţia comună a creditorilor Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
Dispoziţii generale
Art. 2324
Garanţia comună a creditorilor
(1) Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.
(2) Nu pot face obiectul garanţiei prevăzute la alin. (1) bunurile insesizabile.
(3) Creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.
(4) Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
| ← Art. 2323 Noul cod civil Domeniul de aplicare Dispoziţii... | Art. 2325 Noul cod civil Limitarea drepturilor creditorului... → |
|---|
Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 1718. Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare (C. civ. 1719, 1824, 1826, 1828,1831)".
1. Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari
Citește mai mult
reprezintă garanţia generală pentru executarea obligaţiilor, care însă, în caz de insolvabilitate a debitorului, se dovedeşte a fi insuficientă (C. Stâtescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 531).2. Orice creanţă produce un efect identic asupra patrimoniului debitorului. Debitorul răspunde cu patrimoniul său pentru toate obligaţiile contractate, oricare ar fi originea lor şi modalităţile sub care au fost stipulate; cu alte cuvinte, răsfrângerea creanţelor asupra patrimoniului debitorului se produce întotdeauna cu aceeaşi putere. Toţi creditorii au drepturi egale unii faţă de alţii asupra bunurilor care compun patrimoniul debitorului. Creditorii vin deci în concurs asupra bunurilor debitorului; ei sunt plătiţi în proporţie cu valoarea creanţelor, respectiv din preţul bunurilor vândute la cererea lor, în urma executării silite, prin licitaţie publică (C. Hamangiu, I. Rosetti Bâlânescu, Al. Bâicoianu, Tratat de drept civil român, voi. II, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 636-637).
3. Toate bunurile debitorului formează dreptul de gaj general, oricare ar fi data creanţei creditorilor. Aceste bunuri constituie o masă comună şi indiviză care se împarte între ei prin analogie, adică în proporţie fiecare cu creanţa sa. Dacă nu există suficientă avere pentru a se plăti toţi creditorii, fiecare va suferi o pierdere proporţională, mai puţin în cazul în care există cauze legitime de preferinţă (D. Alexandrescu, Explicaţiunea teoreticâ şi practicâ a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni strâine, tom. X, laşi, Tipografia Naţională, 1898, p. 341).
4. Pentru a putea conferi creditorilor săi dreptul de gaj general, nu este nevoie ca debitorul să aibă capacitatea de a înstrăina, fiind suficient ca el să se poată obliga, adică să poată contracta. Afectaţiunea patrimoniului debitorului nu este un act de înstrăinare, ci o consecinţă neapărată a obligaţiei contractate de acesta. Astfel, mandatarul general, care nu are capacitatea de a înstrăina, ci numai pe aceea de a administra, obligă toate bunurile mandantului prin actele pe care el le contractează în mod valid, în numele acestuia din urmă (D. Alexandrescu, op. cit., p. 340-341).
5. O astfel de instituţie nu poate fi privită drept o adevărată garanţie, întrucât nu îi protejează pe creditori de riscul insolvabilităţii debitorului, creditorul trebuind să îşi asigure în primul rând riscului insolvabilităţii debitorului său (A. Ilie, Executarea silită în materia garanţiilor reale mobiliare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 5).
6. Dreptul de gaj tacit care aparţine creditorului asupra tuturor bunurilor debitorului său ce nu sunt scoase din comerţ îşi are temeiul în dreptul natural, iar nu în dreptul civil. Aşadar, în baza acestui principiu, toate căile de urmărire - mobiliară, imobiliară, poprirea în mâna terţilor debitori - se consideră ca fiind convenite între părţi, ca şi cum ele ar fi fost stipulate prin obligaţia contractată personal de către debitor. în aceste condiţii, creditorul poate să ia toate măsurile pe care le crede necesare pentru păstrarea şi realizarea dreptului său.
7. Afectarea întregului patrimoniu al debitorului la plata datoriilor sale atrage pentru acesta următoarele obligaţii: imposibilitatea de a înstrăina ceva din acest patrimoniu în dauna şi în frauda creditorilor săi; în cazul încălcării acestei obligaţii, creditorii sunt în drept a dovedi simulaţia prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori sau prezumţii, independent de orice început de dovadă scrisă; obligaţia debitorului de a face să intre în patrimoniul său tot ce face parte din acesta, pentru că, altfel, el ar micşora siguranţa creditorilor săi şi aceştia ar putea să exercite toate actele care nu sunt exclusiv personale în numele debitorului lor; în fine, acesta trebuie să-şi plătească creditorii, altfel aceştia putând apela la executarea silită (D. Alexandrescu, op. cit., p. 332-333). Mai mult, debitorul nu ar putea să se sustragă de la executarea obligaţiilor sale prin mutarea bunurilor sale în străinătate.
8. Debitorul - ulterior contractării unei obligaţii - rămâne liber să contracteze în viitor orice alte obligaţii sau datorii şi să facă acte juridice de orice fel, inclusiv acte de dispoziţie cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
9. Scopul patrimoniului debitorului de a acoperi şi îndeplini obligaţiile contractate este numai o noţiune de principiu, care nu se traduce în fapt decât în caz de urmărire simultană a averii sale de către toţi creditorii laolaltă. Până atunci însă, debitorul poate să greveze patrimoniul său cu orice sarcini, fără ca creditorul să fie în drept a lua vreo măsură, afară de împrejurările de neglijenţă sau fraudă, cazuri în care poate fi exercitată acţiunea oblică sau pauliană. Dar creditorii nu au nici un mijloc de apărare contra înstrăinărilor care nu sunt frauduloase şi contra noilor obligaţii; aceste acte sunt opozabile creditorilor, care sunt nevoiţi să suporte consecinţele insolvabilităţii crescânde a debitorului lor. Pe lângă acest pericol al insolvabilităţii civile, există şi un altul: urmărirea creditorilor este individuală; fiecare, în mod separat, poate recurge la măsura executării silite asupra bunurilor debitorului, însă, de multe ori, creditorii diligenţi se îndestulează de sumele pe care le au de primit, pe când ceilalţi nu mai găsesc în patrimoniul debitorului insolvabil niciun element activ. Acest neajuns zădărniceşte regula după care creditorii sunt plătiţi în proporţie cu valoarea creanţelor respective, din preţul bunurilor debitorului. Legea concursului între creditori chiro-grafari este o regulă de principiu; ea nu se aplică însă decât în ipoteza urmăririi simultane a tuturor creditorilor, lucru care, în fapt, se întâmplă foarte rar (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălânescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. II, p. 636-637). întrucât bunurile debitorului reprezintă gajul comun al creditorilor săi, acesta nu poate să aleagă creditorii ale căror creanţe doreşte să le plătească cu prioritate.
10. Dreptul de gaj general conferă creditorilor anumite prerogative, cum ar fi: a) dreptul de a lua anumite măsuri de conservare a unor elemente patrimoniale ale debitorului (obţinerea unui sechestru asigurător, efectuarea unor inscripţii ori transcripţii ale unor acte încheiate de debitor, prin care acesta a dobândit drepturi reale, întreruperea unei prescripţii ce curge împotriva debitorului, mijlocul procesual al intervenţiei în anumite procese ale debitorului, intentarea unei acţiuni în simulaţie ş.a.); b) dreptul de a acţiona spre a înlătura neglijenţa debitorului în exercitarea propriilor sale drepturi (acţiunea oblică sau subrogatorie) ori spre a înlătura anumite acte frauduloase încheiate de debitor cu scopul de a-şi crea ori mări insolvabilitatea (acţiunea pauliană sau revocatorie); dreptul de a proceda la executarea silită asupra bunurilor aflate în patrimoniul debitorului la data urmăririi (C. Stâtescu, C. Bîrsan,op. cit., p. 532).
11. Aceste prerogative ale dreptului de gaj general - comune şi egale pentru toţi creditorii - constituie, totodată, şi limitele maxime ale posibilităţilor oferite de acest drept. Or, atunci când există o pluralitate de creditori, iar activul patrimonial este mai mic decât pasivul, aceste prerogative ale dreptului de gaj general nu au capacitatea de a-i apăra pe aceşti creditori împotriva riscului insolvabilităţii debitorului, altfel spus, nu pot să asigure satisfacerea integrală a fiecărui creditor, în parte. Pentru astfel de ipoteze, egalitatea de risc a fiecărui creditor se traduce în aceea că sumele realizate se vor distribui, aşa cum am arătat, proporţional cu întinderea creanţei fiecăruia.
12. în acelaşi timp, aceste prerogative ale dreptului de gaj general nu pot oferi soluţia de satisfacere a creditorilor în cazul în care insolvabilitatea a apărut ca urmare a unor acte nefrauduloase încheiate de către debitor cu privire la bunurile sale ori este consecinţa contractării unor noi datorii de către debitor, care a adăugat astfel la pasivul deja existent un pasiv suplimentar; actele nefrauduloase nu pot fi revocate prin acţiune pauliană, iar contractarea de noi datorii nu poate fi împiedicată de către creditorii existenţi.
13. Pentru a evita ori pentru a reduce riscul insolvabilităţii debitorului, au fost create garanţiile care, complinind dreptul de gaj general, întăresc poziţia creditorilor care beneficiază de ele (C. Stâtescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 532).
14. Pentru ca debitorul să poată fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale, legea cere ca el să fie obligat personal; de aici rezultă că aceia care nu sunt obligaţi decât propter rem possessam, de exemplu detentorul unui imobil ipotecat, fideiusorul care - fără a se obliga personal - a constituit în folosul unui terţ o ipotecă asupra unui imobil al său, nu pot fi urmăriţi asupra tuturor bunurilor lor, ci numai în măsura bunurilor deţinute. Dacă acestea au pierit dintr-un caz fortuit sau dacă chiar ei le-au abandonat creditorilor, obligaţia este stinsă (D. Alexandrescu, op. cit., p. 340).
15. Din împrejurarea că nu numai averea prezentă, ci şi cea viitoare a debitorului formează gajul general al creditorilor, se deduce faptul că aceştia pot popri nu numai o creanţă actuală, dar şi una eventuală, adică o creanţă a cărei existenţă atârnă de un eveniment viitor şi incert (Idem, p. 335).
16. Intră în categoria bunurilor destinate exercitării unei profesii sau ocupaţii mobila care este necesară activităţii profesionale a debitorului, nu şi cea care îi este doar utilă; calculatorul personal, în cazul unui contabil; mobila de birou a unui cabinet de avocatură; excavatorul, instrument de lucru necesar activităţii unui antreprenor în excavaţii, chiar dacă nu are un permis legal în acest sens pentru excavator; automobilul şi telefonul mobil în cazul unei persoane care lucrează în domeniul livrărilor; maşina taxi utilizată de o persoană care lucrează independent, în mod autonom, ca şofer de taxi; automobilul folosit de un curier independent; în schimb, maşina personală cu care o croitoreasă se deplasează la clientele sale nu constituie un bun destinat exclusiv exercitării profesiei sale; asemănător, camionul folosit de un electrician pentru a se deplasa nu reprezintă decât un mijloc de deplasare care îi facilitează exerciţiul meseriei, nicidecum un bun absolut necesar acesteia; la fel, autovehiculul cu care se deplasează un medic în scopul vizitelor la domiciliu sau pe care un notar îl foloseşte pentru a se întâlni cu clienţii săi.
17. Bunurile destinate exercitării unei profesii nu sunt insesizabile prin natura lor, ci dobândesc acest caracter prin intenţia manifestată a debitorului. Dacă acesta - la momentul în care alţi creditori decât cei cu creanţe născute în legătură cu bunurile destinate exercitării profesiei urmăresc executarea silită şi a acestor bunuri - nu se opune, se poate prezumă că a renunţat la beneficiul insesizabilităţii oferit de lege.
18. Debitorul care exercită curent mai multe profesii sau ocupaţii nu poate sustrage de la urmărire decât bunurile destinate exercitării profesiei sau ocupaţiei principale.
Cazurile de diviziune a patrimoniilor sunt stabilite de lege, fiind limitativ prevăzute. Nu se pot crea alte diviziuni ale patrimoniilor.
În principiu, dreptul creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o diviziune a patrimoniului nu este limitat la bunurile ce compun respectiva masa patrimonială.
Alin. (3)
Citește mai mult
stabileşte însă ordinea în care creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o diviziune a patrimoniului pot urmări bunurile debitorului: astfel, în primul rând, creditorii vor urmări bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale, iar numai dacă acestea nu sunt suficiente, vor putea urmări şi celelalte bunuri ale debitorului.Prin derogare de la dispoziţiile alin. (3), în ceea ce priveşte bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate, alin. (4) statuează două reguli:
(1) aceste bunuri vor putea fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă, alţi creditori neputându-le urmări;
(2) creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă au dreptul de urmărire limitat la bunurile ce formează respectiva diviziune a patrimoniului, neputând urmări şi celelalte bunuri ale debitorului.
În ipoteza răspunderii civile profesionale a notarului public, cre di torii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu patrimoniul profesional al notarului, nu vor putea urmări decât bunurile care compun această masă patrimonială, nu şi bunurile personale ale notarului.
Pentru aplicarea alin. (3), după data de 1.10.2011, notarul public va încheia în formă autentică actul de diviziune a patri mo niului profesional, în conformitate cu dispoziţiile art. 33 NCC.
Legislaţie incidentă:
Art. 151 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:
„(1) Dispoziţiile art. 2.324 alin. (4) din Codul civil se vor aplica în cazurile în care profesionistul îşi operează diviziunea patrimoniului după intrarea în vigoare a Codului civil.
(2) Creditorii prevăzuţi la art. 2.324 alin. (4) din Codul civil includ şi statul şi organele fiscale.”
În materia fiduciei, există dispoziţii speciale cu privire la limitarea răspunderii în funcţie de separaţia de patrimonii (art. 786 NCC).