Art. 2522 Noul cod civil Repunerea în termenul de prescripţie Termenul prescripţiei extinctive
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Termenul prescripţiei extinctive
Termenul prescripţiei extinctive
Art. 2522
Repunerea în termenul de prescripţie
(1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.
(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
| ← Art. 2521 Noul cod civil Termenul de prescripţie de un an. Alte... | Art. 2523 Noul cod civil Regula generală Începutul... → |
|---|
2. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, în
Citește mai mult
condiţiile anume prevăzute, în temeiul căruia aceştia îşi pot valorifica drepturile, chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit (G. Boroi, op. cit., p. 331).3. Repunerea în termen poate fi definită ca beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.
4. Din această definiţie rezultă elementele definitorii ale instituţiei repunerii în termen şi anume: a) mai întâi, repunerea în termen este un beneficiu, o favoare recunoscută de lege titularilor drepturilor subiective civile supuse acţiunii prescripţiei extinctive; b) apoi, repunerea în termen este recunoscută numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cauzele repunerii în termen fiind enumerate limitativ sau evocate generic, după caz; c) în sfârşit, în temeiul repunerii în termen, titularii drepturilor subiective sunt în măsură să le valorifice - într-un cadru judiciar sau extrajudiciar, după caz, deşi termenul de prescripţie s-ar fi împlinit; aceasta însemnează că, practic, efectul prescripţiei este, în aceste cazuri, anihilat, ca şi când nu s-ar fi produs.
5. în esenţă, deci, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este un beneficiu al legii şi, totodată, o piedică în calea producerii efectelor prescripţiei extinctive, nejustificat (Gh. Beleiu, op. cit., p. 294-295).
6. Repunerea în termen şi-a demonstrat utilitatea în situaţiile în care depăşirea termenului de prescripţie nu este imputabilă titularului dreptului subiectiv civil, iar aplicarea efectului prescripţiei extinctive ar fi, în aceste cazuri, nu doar pur formală, ci şi inechitabilă şi, deci, total neproductivă. Ea dă expresie preocupării constante a legiuitorului ca sancţiunea prescripţiei extinctive să nu opereze decât dacă împlinirea termenului de prescripţie şi lipsa de reacţie a titularului dreptului la acţiune sunt realmente imputabile acestuia, iar nu şi atunci când acesta nu se face vinovat de nesocotirea termenului de prescripţie (M. Nicolae, op. cit., p. 625).
7. Repunerea în termen de drept comun se distinge prin următoarele trăsături: a) generalitatea sensul că (...) este de aplicaţie generală atât în categoria drepturilor patrimoniale, cât şi a celor extrapatrimoniale, care sunt supuse acţiunii prescripţiei extinctive; b) caracterul excepţional, în sensul că este admisibilă doar în cazurile în care depăşirea termenului de prescripţie se datorează unor cauze temeinic justificate, neimputabile titularului dreptului material la acţiune; c) caracterul jurisdicţional, repunerea în termen nu operează ope legis, ci numai în baza hotărârilor adoptate de organul jurisdicţional competent, adică fie de către instanţa judecătorească, fie de către organul arbitrai, după caz (Gh. Beleiu, op. cit., p. 295).
8. Spre deosebire de întreruperea sau suspendarea prescripţiei, unde legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care acestea intervin, la repunerea în termen astfel de situaţii nu sunt prevăzute de lege, ci sunt lăsate la aprecierea organului de justiţie, care poate să o acorde atunci când crede că există motive temeinice şi acestea sunt justificate ($f. Râuschi, T. Ungureanu, op. cit., p. 161).
9. Repunerea în termen presupune, în mod necesar, o împrejurare neimputabilă titularului dreptului la acţiune, care să împiedice introducerea ei în termenul legal. Dar, spre deosebire de cazurile de suspendare a cursului prescripţiei pentru forţă majoră, care constituie cazuri de împiedicare absolută a titularului dreptului la acţiune de a-l exercita, împrejurările care pot îndreptăţi repunerea în termen constau în împiedicări relative, constituind un obstacol pentru reclamant şi pentru cei ce s-ar afla în aceleaşi condiţii cu acesta, nu însă pentru orice reclamant diligent (T. lonaşcu, E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 486).
10. Dacă este cert că repunerea în termen nu se acordă numai în ipoteza constatării unui caz de forţă majoră, nu este mai puţin adevărat că ea nu poate fi dispusă pentru motive care nu constituie o împiedicare obiectivă, o justificare temeinică a pasivităţii titularului dreptului, în decursul termenului de prescripţie (J. Mateiaş, P. Cosmovici, op. cit., p. 261).
11. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră (deoarece cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forţa majoră, aşa încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa). Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră (G. Boroi, op. cit., p. 332-333).
12. Fundamentul repunerii în termen nefiind altceva decât vechea maximă contra non valentem agere non curit praescriptio, care, în prezent, este mai puţin o cauză de suspendare a prescripţiei (forţa majoră îndeplineşte această funcţie), ci mai mult o simplă cauză generală de amânare a începutului prescripţiei (precum imposibilitatea morală sau juridică de a acţiona) sau, după caz, de înlăturare a efectului prescripţiei împlinite, prin repunerea părţii interesate în termenul de prescripţie în măsura în care aceasta, din motive temeinic justificate, nu a putut acţiona, împlinindu-se în fapt prescripţia extinctivă, însemnează că şi domeniul repunerii în termen este circumscris câmpului de aplicaţie al acestei maxime (M. Nicolae, op. cit., p. 630).
13. în jurisprudenţă au fost considerate drept cauze care ar justifica repunerea în termenul de prescripţie extinctivă: existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat să afle despre deschiderea unei succesiuni la care era chemat; spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia urma să introducă acţiunea în stabilirea paternităţii; părăsirea minorului de către reprezentantul legal; cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă etc.
14. în schimb, au fost apreciate drept cauze care nu justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă: eroarea de drept invocată de titularul dreptului subiectiv; depăşirea culpabilă a termenului de acceptare a moştenirii, în sensul că, la data decesului, succesibilul se afla într-o altă localitate sau rupsese legăturile cu de cuius ori că anterior deschiderii succesiunii succesibilul s-a stabilit în străinătate şi nu a mai întreţinut relaţii cu rudele din ţară; absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau a juristului acesteia, boala juristului; nesocotirea unor cerinţe legale etc. (G. Boroi, op. cit., 2010, p. 333).
15. Aprecierea, de către organele de jurisdicţie, a împrejurărilor care ar putea fi reţinute drept temei pentru repunerea în termen, implică o analiză adâncită şi o cântărire atentă a faptelor, în lipsa cărora hotarul dintre cauzele temeinic justificate şi cele care nu se bucură de asemenea justificare ar putea fi uşor depăşit şi ar duce la soluţii şi la motivări diferite, în cazuri asemănătoare (T. lonaşcu, E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 488).
16. în noul Cod civil legiuitorul nu arată care sunt motivele temeinice de repunere în termenul de prescripţie. Precizează doar că repunerea în termen, potrivit art. 2522 alin. (2) NCC, nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie (C.T. Ungureanu, op. cit., p. 324).
17. Nu este exclus ca violenţa să fie reţinută numai în contextul exercitării dreptului la acţiune, fără vreo legătură cu încheierea actului juridic. Aşa, spre pildă, cu toate că la încheierea contractului consimţământul a fost valabil exprimat, partea îndreptăţită să promoveze o acţiune în executarea sau rezoluţiunea contractului nu o promovează înăuntrul termenului de prescripţie datorită temerii provocate de ameninţările provenite de la cealaltă parte. Este o situaţie ce nu poate fi ignorată, dar pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere (...). Deoarece nu poate fi vorba, în speţă, de stabilirea momentului în care începe să curgă termenul de prescripţie, întrucât se subînţelege că acesta a început să curgă din moment ce există dreptul la acţiune, la fel cum nu poate fi vorba nici de o suspendare sau o întrerupere a prescripţiei, întrucât situaţia în discuţie nu este menţionată printre cazurile - expres şi limitativ prevăzute de lege -, care determină aceste modificări ale cursului prescripţiei, singura posibilitate care rămâne în discuţie este aceea a repunerii în termenul de prescripţie (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 656).
18. Repunerea în termen nu poate fi dispusă ex officio (...), ci numai dacă a fost invocată de partea interesată. Totodată, cererea de repunereîn termen, pentru a fi admisibilă, trebuie făcută în termen de 30 de zile, socotite din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
19. Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile, însă credem că (...) trebuie calificat tot ca termen de prescripţie extinctivă, fiind supus, prin urmare, regulilor privind suspendarea, întreruperea şi chiar repunerea în termen, ca orice alt termen de prescripţie (M. Nicolae, op. cit., p. 1190).
20. Având în vedere că instanţei îi este interzis, prin art. 2512 alin. (2) NCC, să aplice din oficiu prescripţia, cu atât mai mult aceasta nu va putea, din oficiu, să repună în termenul de prescripţie pe cel interesat (C.T. Ungureanu, op. cit., p. 323).
21. Efectul repunerii în termen constă, în esenţă, în socotirea prescripţiei extinctive ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie extinctivă a expirat, ceea ce echivalează practic cu anihilarea efectului extinctiv al prescripţiei. Acest efect permite organului de jurisdicţie să treacă la judecata în fond a cauzei, nerespingându-se acţiunea ca prescrisă (Gh. Beleiu, op. cit., p. 302).
22. Repunerea în termen (...) are caracter judiciar, în sensul că presupune darea unei hotărâri (de regulă, o încheiere cu caracter interlocutoriu; dacă instanţa se pronunţă chiar prin hotărârea care pune capăt definitiv litigiului, hotărârea finală, în speţă, sentinţa, va cuprinde şi soluţia în privinţa cererii de repunere în termen) de către organul de jurisdicţie competent, care trebuie să fie motivată pentru ca instanţa de control judiciar să poată verifica temeinicia ei (M. Nicolae, op. cit., p. 635).
23. Repunerea în termen are caracter judiciar, adică presupune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, după ce instanţa a fost sesizată (...) şi s-a făcut dovada împrejurării care a condus la depăşirea justificată a termenului de prescripţie (C.T. Ungureanu, op. cit., p. 324).
24. Repunerea în termen trebuie să fie stabilită de instanţă prin hotărâre motivată (de cele mai multe ori prin însăşi hotărârea care rezolvă fondul cauzei). Soluţia de admitere a cererii de repunere în termen este supusă apelului şi recursului odată cu soluţia dată fondului litigiului; este, de asemenea, supusă apelului şi recursului soluţia de respingere a cererii de repunere în termen (şi, implicit, de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă). în orice caz, în ordinea dezbaterilor în instanţă problema repunerii în termen trebuie analizată înainte de a se trece la soluţionarea în fond a pricinii (O. Ungureanu, op. cit., p. 173).
25. Cererea de repunere în termen poate fi făcută fie împreună cu cererea de chemare în judecată, fie separat, în cadrul procesului pendinte - în cursul judecăţii de primă instanţă, în apel ori chiar în recurs. în ambele cazuri, trebuie să se arate în mod expres care este dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, prescriptibil, în raport de care să poată fi analizată cererea de „repunere în termen", deoarece analiza cauzelor temeinic justificate ce au dus la depăşirea termenului de prescripţie nu este posibilă in abstracto.
26. Dacă în reglementarea anterioară, legea impunea formularea cererii de repunere în termen de o lună de la data încetării cauzei care o justifica, în reglementarea NCC, în termenul de 30 de zile prevăzut de alin. (2) al art. 2522 partea trebuie să îşi exercite dreptul la acţiune, nu neapărat să solicite şi repunerea în termen, aceasta putând fi făcută şi ulterior, în tot cursul judecăţii. Dacă însă repunerea nu este solicitată în mod expres de către parte, instanţa nu poate dispune din oficiu aceasta, chiar dacă acţiunea ar fi fost formulată în acest termen.
27. Termenul de 30 de zile curge însă nu doar de la data încetării cauzei de repunere în termen, ca în vechea reglementare, ci şi de la data de la care partea ar fi trebuit să cunoască încetarea acestor motive. Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să cerceteze nu doar temeinicia motivului care a condus la împiedicare, adică dacă partea avea, în mod rezonabil, posibilitatea de a cunoaşte motivul respectiv, ci şi dacă partea ar fi putut în mod rezonabil să cunoască încetarea ei.
28. JURISPRUDENŢĂ. Repunerea în termen presupune existenţa „acţiunii" în sensul de drept la acţiune având un obiect patrimonial care se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (...) Reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, nu a precizat expres care este, concret, dreptul la acţiune având ca obiect patrimonial, prescriptibil, în raport de care să poată fi analizată cererea de „repunere în termen". Analiza cauzelor temeinic justificate ce au dus la depăşirea termenului de prescripţie nu este posibilă „in abstracto" (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 5493/2005, în E. Rădulescu, Prescripţia extinctivă, Culegere de practică judiciară, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 21).
29. JURISPRUDENŢĂ. Dat fiind că repunerea în termen nu se poate dispune decât pentru motive temeinice de fapt, eroarea de drept nu poate fi considerată că îndeplineşte această condiţie şi, deci, nu este de natură să o justifice (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1465/1968, în R.R.D. nr. 3/1969, p. 170, în M.M. Pivniceru, C. Moldovan, op. cit., p. 293).