Art. 487 Noul cod civil Conţinutul autorităţii părinteşti Drepturile şi îndatoririle părinteşti
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Drepturile şi îndatoririle părinteşti
Drepturile şi îndatoririle părinteşti
Art. 487
Conţinutul autorităţii părinteşti
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
| ← Art. 486 Noul cod civil Neînţelegerile dintre părinţi... | Art. 488 Noul cod civil Îndatoririle specifice Drepturile şi... → |
|---|
1. Scopul educaţiei nu este numai acela de a-şi însuşi elementele de bază în învăţare (noţiuni legate de alfabetizare, exprimare, aritmetică etc.), dar şi acela de a dezvolta, în ansamblu, întregul potenţial al copilului, inclusiv cultivarea respectului pentru drepturile omului, creşterea simţului de identitate şi apartenenţă (afiliere), precum şi socializarea şi interacţiunea copilului cu ceilalţi şi cu mediul (C.A. Craiova, s. min. şi fam., dec. nr. 114/2006, portal.just.ro).
2. Pregătirea profesională a unui copil nu este un „interes" minor şi conjunctural, ci unul esenţial,
Citește mai mult
căci, prin efectele ei, se răsfrânge asupra întregii vieţi a celui în cauză (C.A. Bacău, dec. civ. nr. 12/1994, în Lege 4).3. Ambii părinţi, chiar dacă nu locuiesc împreună, sunt datori să îngrijească de persoana copilului minor, astfel că părintele care nu locuieşte împreună cu minorul trebuie să păstreze dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională (C.A. Alba lulia, s. min. şi fam., dec. civ. nr. 24/2009, în B.J. 2009, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 204).
4. îndeplinirea obligaţiilor de creştere şi educare implică participarea directă şi nemijlocită a părinţilor la procesul de educare, îngrijire şi formare a copiilor minori. Nu se întâmplă astfel în cazul în care părintele este angajat în muncă într-o altă localitate, lucrând inclusiv sâmbăta, astfel încât contribuţia sa directă ca părinte la creşterea şi educarea copilului este minimă (C.A. Bacău, dec. civ. nr. 251/2007, portal.just.ro).
5. Cererea de vizitare a copiilor la şcoală nu se circumscrie conţinutului noţiunii de legături personale cu minorul, ci vizează dreptul şi obligaţia părinţilor de a se îngriji de învăţătura şi de pregătirea profesională a copilului. Părinţii copilului au dreptul să stabilească felul învăţăturii şi pregătirii profesionale a copilului. Părintele căruia nu i s-au încredinţat minorii este îndreptăţit să aibă acces în şcoală pentru a obţine informaţii de la conducerea şcolii cu privire la situaţia şcolară a copiilor săi, iar refuzul nejustificat al şcolii de a furniza relaţiile solicitate poate fi cenzurat (C.A. Constanţa, s. civ., min. şi fam., confl. mun. şi asig. soc., dec. civ. nr. 6/FM/2009)
6. împrejurarea că tatăl nu a achitat contribuţia la creşterea şi educarea copilului său la care a fost obligat nu este relevantă pentru dreptul de a avea legături cu fiul său, acesta fiind independent de executarea obligaţiei de întreţinere a minorului a cărei încălcare este sancţionată de lege în alte modalităţi (C.A. Alba lulia, s. min. şi fam., dec. civ. nr. 70/2008, portal.just.ro).
7. Conţinutul obligaţiei părinţilor - căreia îi este corelativ dreptul copilului de a fi crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială - este unul complex, neputându-se limita la contacte personale care au loc din când în când şi la acordarea unor sume de bani (C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., min. şi fam., dec. civ. nr. 229/2006)
8. Faptul că un copil poate fi primit într-un cadru mai propice pentru educaţia sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinţilor săi biologici, după cum nici existenţa unor condiţii de viaţă nesatisfăcătoare sau privări de ordin material nu pot constitui singurul motiv pe care să se întemeieze măsura plasamentului. Câtă vreme unul dintre părinţi manifestă interes pentru situaţia copiilor, iar din datele cauzei nu se poate concluziona că afecţiunea acestuia pentru copiii în cauză nu este sinceră, instanţa a apreciat că se impune a se continua demersurile statului de monitorizare a situaţiei acestor copii şi de responsabilizare a părintelui cu privire la obligaţiile care îi revin în această calitate, în cadrul măsurilor pozitive la care sunt obligate autorităţile. Acestea au, totodată, posibilitatea de a adopta acele conduite concrete şi adecvate, prevăzute de lege, de natură să conducă la îmbunătăţirea mediului creat de părinte şi pentru a asigura necesităţile educative, medicale sau de hrană ale copiilor (C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., min. şi fam., dec. civ. nr. 787/2010, în E. Roşu, D.A.T. Râdulescu, Dreptul familiei. Practicâ judiciară, ed. a 2-o, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 228).
9. Legea nu exclude bunicii de a contribui - alături de părinţi, în primul rând obligaţi - la creşterea nepoţilor, la dezvoltarea lor fizică, morală şi intelectuală, în concordanţă cu solidaritatea ce caracterizează noţiunea de familie (C.A. Craiova, s. civ., min. şi fam., dec. civ. nr. 70/2009, în B.J. 2009). Pentru ca bunicii să-şi poată îndeplini responsabilităţile ce le revin cu privire la copil este necesar ca aceştia să aibă posibilitatea exercitării depline a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din această calitate (C.A. Galaţi, s. civ., dec. civ. nr. 285/R/2009, în B.J. trim. 11/2009)
10. Potrivit art. 1000 alin. (2) C. civ. (art. 1372 NCC - n.n.), părinţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori care locuiesc cu dânşii. Părinţii sunt apăraţi de responsabilitate dacă probează că supravegherea copiilor nu a putut fi exercitată dintr-o cauză obiectivă ce nu le poate fi imputată sau dacă din împrejurările în care fapta a fost comisă rezultă că aceasta nu a putut fi împiedicată de ei. Dispoziţiile legale mai sus citate, referitoare la răspunderea părinţilor dedusă din lipsa de supraveghere a copiilor, au fost implicit extinse prin Codul familiei, care prevede în mod expres obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor minori. în art. 101 C. fam. (art. 487 NCC) se prevede că părinţii sunt datori să îngrijească de persoana copilului, precizându-se că ei sunt obligaţi, între altele, să îngrijească şi de educarea lor. Or, noţiunea de educare este mai largă decât cea de supraveghere, pe care o include. Această obligaţie implică, în mod necesar, răspunderea pentru orice pagubă pricinuită de minor, rezultând din lipsa de educaţie. Lipsa unei educaţii corespunzătoare poate fi dedusă din chiar faptul ilicit, prejudiciabil săvârşit de minor (C.A. Galaţi, dec. nr. 160/1995)
Legislaţie conexă: ► art. 262, art. 396-403 NCC; ► art. 6 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557/2004); ► art. 57 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,
Citește mai mult
republicată (M. Of. nr. 788/2009); ► art. 32 din Constituţie; ► Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată (M. Of. nr. 314/2001).1. Conţinutul autorităţii părinteşti este acelaşi, indiferent dacă copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, ori este rezultatul reproducerii umane asistate medical cu terţ donator (C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele - în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 368).
2. Părinţii au îndatorirea, dar şi dreptul de a-şi educa copiii. Aceasta înseamnă, în primul rând, dreptul părinţilor de a-şi educa ei personal copiii. Dar, tot în virtutea acestui drept, ei pot alege educatorii copilului ori pot încredinţa educarea lui unei alte persoane ori unei instituţii (T.R. Popescu voi. II, p. 284).
3. Părinţii au datoria de a utiliza toate posibilităţile create de către stat pentru a da copiilor învăţătura şi pregătirea profesională necesare. De altfel, dreptul la învăţătură este unul din drepturile fundamentale recunoscute şi ocrotite de Constituţie (T.R. Popescu voi. II, p. 284).
4. Părinţii sunt primii răspunzători pentru creşterea, îngrijirea şi dezvoltarea copilului, răspunderea colectivităţii locale fiind subsidiară, iar statul intervine complementar (I. Imbrescu, E. Imbrescu, Discuţii cu privire la recentele acte normative din domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, în Dreptul nr. 7/2005, p. 54-69).
5. Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului se realizează nu numai prin urmărirea permanentă a modului de dezvoltare fizică şi a sănătăţii copilului, ci mai ales prin observarea atentă şi judicioasă a măsurilor legislative urmărind acest obiectiv; obligaţia de a asigura sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului este, pe de o parte, o obligaţie pozitivă de a face şi presupune satisfacerea trebuinţelor copilului în raport cu stadiul de dezvoltare şi trebuinţele specifice ale acestuia, iar, pe de altă parte, o obligaţie negativă, de a nu face, care se referă la protecţia copilului împotriva abuzului fizic, emoţional, neglijenţei, a unor practici care ar dăuna sănătăţii sale (M.A. Oprescu, Ocrotirea părintească, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 123,128).
6. Actele medicale cu privire la copil, inclusiv transplantul la minori, sunt înfăptuite cu acordul părintelui sau al altui reprezentant legal; în mod excepţional, în care viaţa copilului se află în pericol iminent ori există riscul producerii unor consecinţe grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia, medicul are dreptul de a efectua acte medicale de strictă necesitate pentru a salva viaţa copilului chiar fără a avea acordul anterior menţionat (M.A. Oprescu p. 124).
7. Prelevarea de organe şi ţesuturi umane de la potenţiali donatori minori în viaţă, cu excepţia prelevării de celule stem hematopoietice medulare sau periferice, este permisă numai cu consimţământul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi cu acordul scris al ocrotitorului său legal, respectiv, în cazul copilului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, cu acordul ocrotitorului; dacă minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă refuză prelevarea, aceasta nu poate avea loc, chiar dacă părinţii sau reprezentantul legal ar consimţi la ea (O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 27-30).
8. Părinţii sunt îndrituiţi să aleagă felul educaţiei ce urmează să fie dată copilului lor, au obligaţia să îl înscrie la şcoală şi să asigure cu regularitate frecventarea cursurilor şcolare; calitatea de reprezentant legal al copilului îi conferă părintelui dreptul de a supraveghea modul în care se desfăşoară educaţia copilului şi dreptul de a contesta modalităţile şi rezultatele evaluării în cadrul procesului instructiv educativ şi de a se adresa în acest sens conducerii unităţii de învăţământ; şcoala nu poate să se substituie părinţilor, educaţia morală şi comportamentală fiind atributul exclusiv al familiei (art. 47, art. 48 din Legea nr. 272/2004).