Art. 535 Noul cod civil Noţiune Despre distincţia bunurilor Despre bunuri în general

daca sta cu mine in casa si copilul mai terbuie pensie alimentara,, eu banci eu ,, multumesc!

Legislaţie conexă: art. 536-546, art. 2613 şi urm. NCC.

1. Textul nu are un corespondent în Codul civil din 1864, întrucât în acesta nu a fost formulată o definiţie a bunurilor. Articolul 535 NCC defineşte noţiunea de „bun" prin prisma clasificării realizate după modul de percepere. Potrivit textului de lege, sunt „bunuri" doar acele lucruri care constituie obiectul unui drept patrimonial, indiferent de caracterul lor corporal sau incorporai. „Definiţia cuprinsă în art. 535 NCC este inedită în peisajul nostru juridic. S-a urmărit, neîndoios, ca definiţia bunurilor să nu fie nici prea îngustă

Citește mai mult

(restrângând bunurile la obiectele materiale), dar nici prea extensivă, acordând această calificare la tot felul de obiecte, de drepturi şi de interese, viziune care însă este împărtăşită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului). Apoi, prin această definiţie s-a urmărit posibilitatea aproprierii nu numai a lucrurilor corporale, ci şi a celor incorporale; în temeiul acestei definiţii drepturile reale nu vor mai fi privite ca bunuri decât în cazul în care ele sunt apropriabile" (O. Ungureanu, C. Munteanu, Eseu asupra clasificării bunurilor în dreptul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 54-55).

2. Nu orice lucru constituie bun. „Corpul uman însufleţit nu este «bun» în sensul analizat, deoarece, potrivit concepţiei actuale, omul nu poate face obiectul circuitului civil. Corpul uman este o componentă a persoanei umane. Dar anumite părţi desprinse de corp pot face obiectul circuitului civil, de exemplu, părul tăiat" (O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 109). Notă. Pentru interzicerea unor acte patrimoniale cu privire la corpul uman, a se vedea art. 66 NCC.

3. în sens larg, prin „bunuri" înţelegem nu doar lucrurile, ci şi drepturile privitoare la aceste lucruri (M.l. Eremia, în T. lonaşcu, E.A. Barasch, A. lonaşcu, S. Brâdeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M.l. Eremia, E. Roman, I. Rucâreanu, V.D. Zlatescu, Tratat de drept civil, voi. I, Partea generalâ, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 209). în sens restrâns, prin „bun" se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului şi este susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a ll-a revâzutâ şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 96; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 78; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 143). Ideea de bun este asociată cu ideea de rezultat al aproprierii. Un lucru nu devine bun decât prin apropriere, ieşind din starea naturală şi intrând în ordinea juridică. Ca urmare a aproprierii, orice lucru, fără a-şi pierde această semnificaţie în ordinea materială, devine bun în ordinea juridică (V. Stoica, Actualitatea ocupaţiunii - mod originar de dobândire a dreptului de proprietate privată, în Dreptul nr. 9/2005, p. 23).

4. Codul civil din 1864 nu reglementa distincţia corporal - necorporol, dar a făcut implicit unele aplicaţii ale ei, de exemplu, prin prevederile art. 462-470, respectiv ale art. 471 şi art. 474, pe de altă parte. Bunurile imobile corporale erau enumerate de art. 462-470 C. civ. 1864. Potrivit art. 471, erau considerate imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil. în ceea ce priveşte bunurile mobile incorporale, acestea erau cuprinse în categoria mobilelor prin determinarea legii prevăzută în art. 474: obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor.

5. Referiri la bunurile necorporale descoperim şi în alte acte normative anterioare noului Cod civil [de exemplu, art. I1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (M. Of. nr. 24/1991); art. 60-63 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (în prezent abrogate); art. 6 din Titlul VI din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice (în prezent abrogat)).

6. Distincţia dintre bunurile corporale şi bunurile necorporale - numite uneori şi incorporale - este de sorginte romană. Gaius şi apoi lustinian considerau că lucrurile corporale sunt acelea care cad sub simţurile noastre datorită materialităţii lor (quae tangi possunt), adică pot fi pipăite. Dimpotrivă, lucrurile incorporale (necorporale - n.n.) nu cad sub simţurile noastre şi constau într-un drept (consistunt in iure), de pildă, o moştenire, o creanţă (V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 239). Bunurile corporale sunt acelea care au o existenţă materială, care deci se prezintă sub o formă concretă vizibilă ce intră sub simţurile noastre: quae tangi possunt. Bunurile incorporale au, dimpotrivă, o existenţă abstractă. Ele nu intră sub simţurile noastre, fiindcă nu au consistenţă materială: quae tangi non possunt. Dar, cu toate acestea, ele reprezintă o valoare economică şi, sub acest titlu, fac parte din patrimoniul unei persoane. în această categorie intră, prin urmare, toate creanţele şi toate drepturile (reale, personale şi intelectuale). Este de notat că în această categorie figurează şi drepturile reale, cu excepţia însă a dreptului de proprietate care, confundându-se cu obiectul însuşi asupra căruia poartă, trebuie trecut în rândul lucrurilor corporale fG.Af. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, Imprimeria Văcăreşti, Bucureşti, 1947, p. 88). Bunuri corporale (res corporales) sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind percepute de simţurile omului; ele se văd, le putem atinge şi pot fi posedate. Pentru noţiunea juridică de bun corporal este indiferent dacă bunul este un corp solid, lichid sau sub formă gazoasă (O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 83). Bunurile necorporale sunt acele drepturi subiective pe care legea, prin prevederile ei, le aduce în sfera bunurilor. Deşi au o existenţă imaterială, unele bunuri necorporale au totuşi un obiect material, cum este dreptul de uzufruct asupra unui bun corporal. în schimb, altele sunt considerate bunuri pur incorporate (incorporale absolut), datorită faptului că se detaşează de orice suport material, cum sunt dreptul de autor, dreptul de inventator, brevetele şi mărcile de fabrică (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vosilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, Ed. Sfera juridica, Cluj-Napoco, 2008, p. 321-322). Vom distinge următoarele categorii de bunuri incorporale: drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate; proprietăţile incorporale. în această categorie sunt incluse bunuri a căror existenţă depinde de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs (de exemplu, fondul de comerţ), fie dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora); titlurile de valoare. în această categorie sunt incluse valorile mobiliare [acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie - art. 2 alin. (1) pct. 11 şi 12 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital), precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul); drepturile de creanţă (G. Boroi p. 86-87). Spre deosebire de bunurile corporale, care sunt în mod natural apropriabile, bunurile incorporale devin apropriabile numai cu autorizarea legii. Altfel spus, pentru ca un bun corporal să nu fie apropriabil, este nevoie de o interdicţie a legii, în timp ce pentru ca un bun incorporai să devină apropriabil, este nevoie de o autorizare a legii. Nu este suficient deci ca bunul incorporai să aibă o anumită valoare economică, este necesar ca el să fie adus în sfera bunurilor apropriabile prin intermediul dreptului. Tocmai în aceasta constă caracterul atipic al unor asemenea drepturi patrimoniale (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 39).

7. Articolul 535 NCC nu defineşte noţiunile de „corporal" şi „incorporai". Sunt calificate ca fiind bunuri cu o existenţă ideală, abstractă: creanţele, acţiunile, părţile sociale, cambiile sau alte titluri de credit (1897 NCC), drepturile de proprietate intelectuală [art. 2389 lit. e) şi art. 2625 NCC], operele de creaţie intelectuală (2624 NCC).

8. Importanţa distincţiei între bunurile corporale şi cele incorporale a fost evidenţiată de doctrină şi anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. „O definire globală a bunurilor, fără a ţine seama de distincţia dintre bunurile corporale şi necorporale, este neindicată, cel puţin din următoarele motive: mai întâi, legea este aceea care le menţionează separat, făcând mereu precizarea «corporale şi necorporale»; apoi, caracterul cert sau generic, divizibilitatea ori indivizibilitatea, fungibilitatea sau nefungibilitatea sunt caracteristici ce aparţin prioritar bunurilor corporale, deci nu tot ceea ce caracterizează bunurile corporale se poate pune şi pe seama bunurilor necorporale; în al treilea rând, modurile de dobândire sunt diferite, deoarece, spre pildă, dobândirea proprietăţii ca efect al posesiei de bună-credinţă priveşte numai mobilele corporale, la fel cum dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) se aplică tot numai acestora; în sfârşit, legea aplicabilă în raporturile de drept internaţional privat diferă după cum este vorba de bunuri corporale ori de bunuri necorporale etc." (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu p. 320).

9. Noul Cod civil consacră numeroase aplicaţii ale distincţiei corporal-incorporal: uzufructul poate purta asupra ambelor categorii (art. 706); obiectul darului manual poate fi doar un bun mobil corporal [art. 1011 alin. (4)]; la bunurile mobile, doar în cazul celor corporale produce efecte juridice posesia de bună-credinţă, bunurile incorporale fiind incompatibile cu noţiunea de stăpânire materială (art. 937, art. 1275 alin. (1)]; ipoteca poate avea ca obiect atât bunuri corporale, cât şi incorporale (art. 2350 alin. (1)); gajul poate avea ca obiect doar bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată (art. 2480).

10. Dispoziţiile art. 535 trebuie coroborate cu prevederile art. 542 NCC care, deşi în ceea ce priveşte regulile aplicabile asimilează drepturile patrimoniale bunurilor, nu le mai încadrează în categoria bunurilor. Se reflectă intenţia legiuitorului de a face distincţia între dreptul patrimonial şi obiectul asupra căruia poartă.

11. Alături de clasificare reţinută chiar prin definiţie (bunuri corporale şi incorporale), noul Cod civil mai face cinci clasificări distingând următoarele categorii de bunuri: mobile şi imobile (art. 536), fungibile şi nefungibile (art. 543), consumptibile şi neconsumptibile (art. 544), divizibile şi indivizibile (art. 545), principale şi accesorii (art. 546). De-a lungul timpului, în doctrină s-au conturat şi alte clasificări. Bunurile au fost clasificateîn următoarele categorii: a) după criteriul stabilităţii aşezării determinate de natura bunului ori calificarea dată de lege: mobile şi imobile; b) după cum sunt aflate sau nu în comerţ: aflate în circuitul civil şi scoase din circuitul civil; c) după modul de determinare: determinate individual şi determinate generic; d) după criteriul posibilităţii de a fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii: fungibile şi nefungibile; e) după criteriul caracterului lucrului de a face obiectul folosinţei repetate sau de a-şi pierde fiinţa la prima lui întrebuinţare: consumptibile şi neconsumptibile; f) după cum sunt sau nu susceptibile de a produce fructe: frugifere şi nefrugifere; g) după cum existenţa bunului este materială sau abstractă: corporale şi incorporale; h) după cum pot fi sau nu împărţite: divizibile şi indivizibile; i) după corelaţia dintre ele: principale şi accesorii; j) după criteriul domenialităţii: din domeniul public şi din domeniul privat; k) după cum sunt sau nu susceptibile de urmărire silită: sesizabile şi insesizabile; I) în regim matrimonial: comune şi proprii; m) în funcţie de rolul lor în procesul de producţie: mijloace fixe, mijloace circulante, produse şi fonduri băneşti (M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1980, p. 51; M.l. Eremia p. 210-229; pentru diviziunea bunurilor după calitatea titularului, a se vedea şi T. Pop, în P.M. Cosmovici, St.D. Cărpenaru, Gh. Beleiu, O. Calmuschi, O. Căpâţână, A. Cojocaru, T. Pop, O. Sachelarie, Tratat de drept civil, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 80-91).

12. Voinţa proprietarului bunului sau a părţilor actului juridic are un rol important în încadrarea unui bun într-o anumită categorie. Astfel, deşi în principiu calificarea unui bun depinde de natura lui, el poate fi trecut într-o altă categorie prin manifestarea de voinţă a proprietarului sau a părţilor actului juridic în acest sens (a se vedea art. 540 alin. (1), art. 543 alin. (3), art. 544 alin. (3), art. 545 alin. (3), art. 546 alin. (2) NCC).

13. în concepţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, prin termenul de bunuri se înţelege dreptul de proprietate în sens mai larg decât cel reţinut în dreptul internaţional public; judecătorul european a lărgit domeniul de aplicare a dreptului de proprietate. Lato sensu, noţiunea de bunuri poate desemna „anumite drepturi şi interese constituind active" (Fr. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, laşi, 2006, p. 376). Este considerat bun creditul bancar nerambursabil; tot astfel, un câştig viitor, dacă a fost achiziţionat sau face obiectul unei creanţe exigibile (bunăoară, creanţa deţinută contra statului); de asemenea, clientela care se analizează ca o valoare economică. în schimb, speranţa de a vedea recunoscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate ce este de foarte mult timp imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (pentru detalii, M. Voicu, Dreptul de proprietate. Doctrină şi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 124-125 şi hotărârile citate; R. Rizoiu, Evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia noţiunii de bun, în Culegere de studii „In Honorem Corneliu Bîrsan şi Liviu Pop", Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2006, p. 462-479).