Art. 536 Noul cod civil Bunurile mobile şi imobile Despre distincţia bunurilor Despre bunuri în general

buna seara am o casa pe numele meu de fata .DUPa casatorie acest bun devine bun comun adica casa va fi pe numele sotului SAU NU

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 461. Toate bunurile sunt mobile sau imobile (C. civ. 462 şi urm., 472 şi urm., 489 şi urm., 1295, 1315 şi urm., 1685, 1727 şi urm., 1751, 1824 şi urm., 1895 şi urm., 1909)".

Legislaţie conexă: ► art. 346, art. 537-540, art. 542, art. 930, art. 931, art. 935-940, art. 2350, art. 2480, art. 2558, art. 2615, art. 2616 NCC; ► art. 406-461, art. 488-523 CPC; ► art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. A se vedea şi înţelesul noţiunii de „bun" în lumina jurisprudenţei C.E.D.O.

1. Autorii noului Cod civil nu au

Citește mai mult

considerat necesară definirea noţiunilor de „mobil" şi „imobil", astfel încât vom apela în continuare la noţiunile din doctrină. „Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, cum sunt: pământul, clădirile şi în general tot ce este legat de sol; pământul este prin excelenţă bun imobil, el este în realitate singurul bun imobil prin natura sa. Bunurile mobile sunt bunurile care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare dintr-un loc în altul, fie prin ele însele, fie cu concursul unei forţe străine, cum sunt: animalele, lucrurile separate de sol, bunurile incorporale etc." (D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom III, partea I, Atelierele grafice Socec & Co., Bucureşti, 1926, p. 142).

2. Delimitarea celor două categorii se va face prin eliminare: bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt mobile [art. 539 alin. (1) NCC). „Bunurile imobile sunt riguros determinate de lege, în timp ce categoria mobilelor nu este delimitată decât negativ; nu există practic o definiţie a bunului mobil, deoarece acestea sunt prea diferite unele de altele. Clasa bunurilor este reziduală; cum s-a subliniat, ea este gata să primească orice bun pe care categoria imobilelor le-a refuzat sau ignorat. Categoria bunurilor mobile constituie dreptul comun, iar cea a imobilelor excepţia" (O. Ungureanu, C. Munteanu, Eseu, p. 81). „Categoria bunurilor mobile este în aşteptarea a orice fel de bun pe care cealaltă îl respinge; astfel, orice bun este în mod obligatoriu calificat" (Ch. Atias, Droit civil. Les biens, Ed. Litec, Paris, 2007, p. 27, apud O. Ungureanu, C. Munteanu, Eseu, p. 81). „Fosta Comisie a decis că noţiunea de «bunuri» cuprinde atât bunurile mobile, cât şi bunuri imobile. Aşadar, noţiunea de «bun» utilizată de textul analizat cuprinde, netăgăduit, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile. în acelaşi timp, protecţia instituită de text are în vedere şi alte drepturi reale" (C. Bîrsan, Convenţia, p. 1650).

3. în ceea ce priveşte bunurile imobile (art. 537 şi art. 538), noul Cod civil se îndepărtează de clasificarea anterioară (art. 462 C. civ. 1864 distingea între imobilele prin natura lor, imobilele prin destinaţia lor şi imobilele prin obiectul la care se aplică), renunţând la noţiunile cu care aceasta opera. în consecinţă, unele bunuri calificate anterior ca imobile vor fi considerate mobile, iar categoria imobilelor prin obiectul la care se aplică a fost eliminată.

4. Bunurile mobile pot fi mobile prin natura lor sau prin anticipaţie (art. 539 şi art. 540 NCC), fiind eliminată categoria bunurilor mobile prin determinarea legii (reglementată anterior în art. 474 C. civ. 1864). Deşi drepturile patrimoniale nu mai sunt calificate bunuri, ele sunt supuse regulilor referitoare la acestea (art. 542 NCC).

5. Odată cu schimbările operate la această clasificare, legiuitorul a extins aplicabilitatea unor instituţii din materia bunurilor imobile la bunurile mobile. De pildă, dreptul de ipotecă, calificată de Codul civil din 1864 ca fiind un drept real imobiliar [potrivit art. 1746 alin. (1), dreptul de ipotecă era calificat ca fiind „un drept real asupra imobilelor afectate la plata creanţei"), poate purta atât asupra bunurilor imobile, cât şi asupra celor mobile [art. 2350 alin. (1) NCC]. De asemenea, uzucapiunea, ca mod de dobândire a unui drept real, în actuala reglementare este aplicabilă atât bunurilor mobile (art. 939 NCC), cât şi celor imobile (art. 930 şi art. 931 NCC).

6. Distincţia între bunuri mobile şi imobile are, şi în noul Cod civil, importante aplicaţii: a) sub aspectul efectelor posesiei: doar în materia bunurilor mobile posesia generează o prezumţie de proprietate (art. 935) şi asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor constitutive sau translative de drepturi reale (art. 936); doar în cazul bunurilor mobile posesia de bună-credinţă valorează proprietate [art. 937 alin. (1)] sau un drept de uzufruct sau uz [art. 937 alin. (5)]; b) referitor la garanţiile reale: dreptul de gaj poate avea ca obiect doar bunuri mobile (art. 2480); c) în ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor: oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate (art. 346 alin. (2)), iar înstrăinarea sau grevarea cu drepturi reale a celorlalte bunuri mobile şi a bunurilor imobile poate fi făcută doar cu acordul ambilor soţi (art. 346 alin. (1)); d) privitor la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti: în materie de mobile, competentă este instanţa judecătorească a domiciliului pârâtului (art. 5 CPC), în timp ce, în materie de imobile, competenţa revine - de regulă - instanţei locului situării bunului (art. 13 CPC); e) referitor la executarea silită: norme speciale reglementează executarea silită în materie mobiliară (art. 406-461 CPC) şi alte norme speciale reglementează execuţia silită în materie imobiliară (art. 488-523 CPC).

7. în raporturile de drept internaţional privat, natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit legii locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate (art. 2558 alin. (3) NCC].

8. Faţă de celelalte clasificări ale bunurilor, unde voinţa proprietarului sau părţilor actului juridic are un rol important în încadrarea bunului într-o anumită categorie, în cazul distincţiei mobile-imobile rolul voinţei este limitat. „Voinţa privată nu are influenţă asupra clasificării mobile-imobile făcute de Codul civil. Natura mobiliară sau imobiliară a unui bun este definită prin lege şi are caracter de ordine publică. Deci o persoană nu poate să numească, de exemplu, un aparat de radio drept imobil pentru a-l face susceptibil de ipotecă şi nici o clădire drept mobil pentru a face obiectul unui dar manual" (O. Ungureanu, C. Munteanu, Eseu, p. 81).