Art. 625 Noul cod civil Reguli speciale Limite legale Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată

Buna ziua!Am avut un teren de 6000mp,cu deschidere de 16ml.Am vandut 1000mp la strada cu 12ml deschidere,lasand pentru mine o cale de acces de 4m.Cand am vandut acesti 1000mp cumparatorul mi-a cerut drept de trecere pe calea de acces pentru a avea dubla intrare.I-am dat,acum regret,acest drept de trecere.Terenul de 1000mp a fost apoi revandut de mai multe ori si proprietarul de acum doreste sa construiasca 2 case.Cea de-a doua casa urmand sa aiba ca singura intrare calea mea de acces,detinuta cu act de proprietate.Eu am dat drept de trecere unui singur proprietar.Ma pot opune trecerii unui

Citește mai mult

alt proprietar mai ales ca va fi singura cale de acces catre casa lui?Mentionez ca nu exista inca constructia,se planifica inca.

1. Din economia reglementărilor cuprinse în art. 16 din Legea energiei electrice (nr. 13/2007) rezultă că exercitarea dreptului de uz şi de servitute la care textul se referă, asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice care se vor realiza după intrarea în vigoare a acestei legi, are temei contractual, oneros şi reparator. Legea nu determină regimul juridic aplicabil în ipoteza capacităţilor energetice realizate pe terenuri proprietate privată, anterior intrării sale în vigoare. Este adevărat că art. 35 alin. (3) prevede că terenurile pe care se află reţele electrice de

Citește mai mult

transport existente la data intrării în vigoare a legii menţionate sunt şi rămân în proprietate publică a statului pe durata existenţei reţelei. Nu mai puţin, contenciosul constituţional a decis că aceste prevederi concordă normelor constituţionale şi, ca atare, prin coroborarea lor cu dispoziţiile art. 2, art. 5 şi art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, se impune concluzia că terenurile pe care sunt amplasate reţelele de transport al energiei electrice aparţin domeniului public al statului (P. Perju, Probleme de drept civil şi procesual civil din practica Secţiei civile şi de proprietate intelectuală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dreptul nr. 10/2008, nota 3, p. 197).

2. Doctrina a subliniat, judicios, că apartenenţa reală a unui bun la domeniul public se determină după criteriile prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, dacă bunul a fost dobândit de către stat sau de o unitate administrativ-teritorială prin modurile prevăzute de lege. Or, jurisprudenţă interbelică a decis că „un nemişcător, care aparţine unui particular, nu poate deveni domeniu public, decât dacă a fost cumpărat de bunăvoie de la dânsul sau dacă a devenit proprietate publică prin îndeplinirea formalităţilor prescrise de legea de expropriere pentru cauză de utilitate publică. Aşadar, acela căruia, în afară de aceste două cazuri, i s-a luat de către autoritatea publică un imobil este în drept să îl revendice, fără să i se poată spune că, prin destinaţia ce i s-a dat, a devenit un lucru de domeniu public" (P. Perju, Probleme de drept, p. 198).

3. Independent însă de fondul consideraţiilor privind felul proprietăţii ce se exercită asupra terenurilor afectate de capacităţi energetice, indiscutabil rămâne omniprezentă chestiunea privării de proprietate. Dacă terenurile menţionate, iniţial cooperativizate şi ulterior solicitate în baza Legii nr. 18/1991, fac obiectul unei asemenea privări, indiscutabil se cere a fi întrunite condiţiile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Adică: a) privarea să fie prevăzută de normele interne aplicabile în materie; b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică; c) să fie conformă cu principiile dreptului internaţional. Şi, pentru ca aceste condiţii să nu însemne o protecţie iluzorie şi ineficace, jurisprudenţă contenciosului european a adăugat, imperativ, necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului şi, primordial, necesitatea proporţionalităţii (P. Perju, Probleme de drept, p. 198).