Art. 1064 Noul Cod de Procedură Civilă Domeniul de aplicare Dispoziţii speciale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Dispoziţii speciale
Dispoziţii speciale
Art. 1064
Domeniul de aplicare
Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.
| ← Art. 1063 Noul Cod de Procedură Civilă Restituirea cauţiunii... | Art. 1065 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa... → |
|---|
Citește mai mult
naţionale.Prin procese de drept privat se înţelege procesele în materie civilă şi comercială. Noţiunii i se va acorda o interpretare largă, fiind excluse însă domeniile gri - fiscale, vamale şi administrative.
Dispoziţiile cărţii de faţă nu se referă doar la procesele private cu element de extraneitate care se desfăşoară în faţa instanţelor române, ci şi la efectele hotărârilor judecătoreşti străine pe teritoriul României, dar nu se referă la soarta hotărârilor române în străinătate.
împărţirea dispoziţiilor are loc după cum litigiile sunt soluţionate pe cale judiciară sau arbitrală.
2. Izvoarele dreptului procesual civil internaţional sunt dreptul intern, convenţiile internaţionale, dreptul Uniunii Europene. Cadrul convenţional internaţional este alcătuit din convenţiile bilaterale de asistenţă judiciară încheiate de România, precum şi din convenţiile multilaterale, preponderent adoptate sub egida Conferinţei de Drept Internaţional Privat de la Haga (HCCH), Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), precum şi a Consiliului Europei.
Dreptul Uniunii Europene este alcătuit din regulamente şi directive pe care, datorită importanţei lor, le vom enumera mai jos:
- Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (Regulamentul Bruxelles I);
- Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială;
- Directiva nr. 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătăţire a accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii;
- Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii parentale, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (Regulamentul Bruxelles II bis);
- Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanţele necontestate;
- Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată;
- Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă, regulament care are ca obiectiv îmbunătăţirea şi simplificarea procedurilor în materie civilă şi comercială;
- Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului;
-Convenţia privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (Convenţia de la Lugano);
- Directiva nr. 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială;
- Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere (Regulamentul privind obligaţiile de întreţinere).
Trebuie adăugat faptul că în legătură cu aceste acte normative există o bogată juris-prudenţo o Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Regulamentul Bruxelles I a făcut recent obiectul unei revizuiri masive, al cărei principal scop a fost eliminarea în totalitate a exequatur-u\u\ în privinţa hotărârilor pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene. Din fericire, preconizata extindere a
Este vorba despre Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (reformare), care se va aplica începând cu data de 10 ianuarie 2015.
dispoziţiilor acestuia şi în raporturile cu state terţe nu a mai avut loc, dispoziţiile Cărţii a Vll-a noului Cod de procedură civilă rămânând aplicabile în cvasitotalitatea lor. în orice caz, dat fiind faptul că principalele procese care fac obiectul prezentei cărţi intră mai ales în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, am considerat util să facem trimitere şi la dispoziţiile acestuia.
3. Raportul între izvoarele de drept internaţional şi cele de drept intern. Cu privire la raportul între izvoarele de drept internaţional public şi cele de drept intern, în doctrină nu există o unanimitate de păreri în privinţa efectelor normelor de drept internaţional public în ordinea juridică a statelor. De asemenea, la nivelul legislaţiilor diferitelor state întâlnim aceeaşi diversitate'.
Referindu-ne la soluţiile la care s-a oprit legiuitorul constituant, reţinem faptul că, potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
în privinţa pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, art. 20 alin. (2) din Constituţie prevede că, dacă există necon-cordanţe între acestea şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Nu mai puţin însă, aşa cum vom arăta în capitolul următor, dreptul procesual civil internaţional a împrumutat din dreptul internaţional public principii, noţiuni etc. Unele sunt expres reglementate în legislaţia română, cum ar fi reciprocitatea, curtoazia etc. în privinţa celor care nu îşi găsesc expresia în dreptul intern, nu se poate vorbi însă de o lipsă a valenţelor şi importanţei acestora.
3.1. în privinţa raportului dintre izvoarele de drept internaţional privat la care România este parte, respectiv dreptul Uniunii Europene, pe de o parte, şi dreptul intern, pe de altă parte, întâlnim soluţii exprese. Potrivit art. 1064, normele interne de drept procesual civil internaţional se aplică proceselor civile cu elemente de extraneitate, în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, republicată, activitatea reglementată se realizează potrivit dispoziţiilor din cuprinsul ei şi ale dreptului intern român. Dispoziţiile acestei legi nu aduc însă atingere prevederilor convenţiilor bilaterale sau multilaterale la care România este sau va deveni parte, completând situaţiile nereglementate de acestea. Aşadar, dreptul internaţional în materie, precum şi cel al Uniunii Europene prevalează în faţa celui intern.
Aşa cum rezultă din numeroase decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dreptul intern este înlocuit de dreptul Uniunii Europene, primul fiind aplicabil doar în situaţiile nereglementate de ultimul.
Sunt însă situaţii în care prevalenţa dreptului intern se datorează existenţei unor dispoziţii mai favorabile, cum este cazul în cadrul exequatur-u\u\ sau al obţinerii de probe.
3.2. Legat de raporturile dintre convenţiile internaţionale, respectiv dintre acestea şi dreptul Uniunii Europene, unele convenţii prevăd în mod expres raportul dintre ele
m P. Kunig, în W. Graf Vitzthum (coord.), Volkerrecht, 4. Auflage, de Gruyter, Berlin, 2007, p. 104 şi urm.
în acest sens, art. 27 din Convenţia privind obţinerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială prevede posibilitatea ca administrarea probelor să se facă potrivit normelor interne mai puţin restrictive. Ne întrebăm dacă, în lipsa unui prevederi speciale, dreptul intern mai favorabil poate fi totuşi aplicat.
şi alte instrumente internaţionale. Este cazul Convenţiei de la Viena din 24 aprilie 1963 cu privire la relaţiile consulare, ale cărei dispoziţii nu aduc atingere celorlalte acorduri internaţionale în vigoare în relaţiile dintre statele părţi la aceste acorduri. Nicio dispoziţie din convenţie nu poate împiedica statele să încheie acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau să dezvolte dispoziţiile acesteia sau care să extindă sfera lor de aplicare (art. 73).
Similar, Convenţia privind obţinerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 18 martie 1970, prevede că aceasta nu derogă de la convenţiile la care statele contractante sunt sau vor fi părţi şi care conţin dispoziţii în materiile reglementate de prezenta convenţie (art. 32).
Mult mai complexă este reglementarea raportului dintre dreptul Uniunii Europene în materie şi convenţiile internaţionale. Un exemplu este Regulamentul Bruxelles I, care în art. 67-72 delimitează câmpul său de aplicare atât faţă de alte acte comunitare, cât şi faţă de cele internaţionale şi naţionale.
Atunci când asemenea norme lipsesc din cuprinsul tratatelor, stabilirea raportului dintre acestea este mai dificilă. Suntem de părere că, în asemenea situaţii, raportul dintre ele este de egalitate, ambele fiind aplicabile deopotrivă. Desigur, acolo unde este cazul, pot fi aplicabile criteriile lex posterioris, lexspecialis sau principiul legii mai convenabile, prevăzute în mod expres în alte tratate.
în practică se obişnuieşte ca, în cazul în care între două state sunt mai multe tratate aplicabile în aceeaşi materie, fie unul, fie ambele state să declare care dintre ele este preferat. în cadrul asistenţei judiciare între România şi Turcia, de pildă, instanţele Române recurg atât la cadrul juridic oferit de acordul bilateral, cât şi la cel al Convenţiei privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 15 noiembrie 1965, în schimb, autorităţile turce o preferă aproape în mod exclusiv pe ultima.
De exemplu, între România şi Turcia, Convenţia din 1969 a fost înlocuită de Acordul privind asistenţa judiciară în materie civilă din 2005. Potrivit art. 24 din acord, „(1) Prezentul acord va fi ratificat de către părţile contractante şi va intra în vigoare la 30 de zile după schimbul instrumentelor de ratificare. (2) La data intrării în vigoare a prezentului acord, Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Turcia, semnată la Ankara la 25 noiembrie 1969, îşi încetează valabilitatea".
Un asemenea raport de la general la special întâlnim, de exemplu, între convenţiile bilaterale de asistenţă judiciară încheiate între România şi Spania, respectiv România şi Belgia.
în legătură cu denumirea cărţii, suntem de părere că este susceptibilă de a produce confuzie, trimiţând mai degrabă spre procesele purtateînfaţa instanţelor supranaţionale. Credem că ar fi fost mai potrivită denumirea „norme de procedură civilă internaţională".
în cadrul acestei cărţi se
Citește mai mult
cuvenea să fie incluse şi normele din O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, având în vedere că obiectul lor de reglementare priveşte competenţa instanţelor române şi procedura de urmat în aplicarea instrumentelor europene în materia reglementată aici.