Art. 1065 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa întemeiată pe domiciliul sau sediul pârâtului Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
Dispoziţii generale
Art. 1065
Competenţa întemeiată pe domiciliul sau sediul pârâtului
(1) Sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel, instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii.
(2) Când există mai mulţi pârâţi, instanţele române sunt competente dacă unul dintre aceştia se află în situaţia prevăzută la alin. (1), în afară de cazul când cererea a fost făcută numai cu scopul de a-l sustrage pe un pârât de la jurisdicţia domiciliului ori reşedinţei obişnuite sau, după caz, a sediului principal ori secundar situat în străinătate.
(3) Instanţele române sunt de asemenea competente pentru a judeca orice cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul principal în România, când acest sediu secundar este situat în România la data introducerii cererii.
| ← Art. 1064 Noul Cod de Procedură Civilă Domeniul de aplicare... | Art. 1066 Noul Cod de Procedură Civilă Prorogarea voluntară... → |
|---|
Ca urmare a ultimelor modificări intervenite în planul reglementărilor internaţionale, această dispoziţie prezintă unele îmbunătăţiri faţă de cea anterioară (art. 149 pct. 1 teza I şi pct. 2 LDIP). Pe lângă domiciliul pârâtului, a fost adăugată, în lipsa acestuia, reşedinţa
Citește mai mult
obişnuită, iar în privinţa sediului, sediul principal, iar în lipsa acestuia, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii [art. 1065 alin. (1)]. Criteriile sunt subsecvente, iar nu alternative.Prin condiţiile cuprinse în art. 1051 s-a dorit garantarea unei legături suficient de puternice între instanţa română şi obiectul procesului şi părţi. Totodată, s-a urmărit ca pârâtul să nu fie chemat în judecată în alte state decât cel de domiciliu, reşedinţă obişnuită, respectiv sediu principal sau secundar, ceea ce i-ar impune cheltuieli nejustificate. Reclamantul poate avea domiciliul sau sediul în străinătate, el fiind însă obligat să îşi aleagă un domiciliu procesual în România. Cu toate că dispoziţiile de mai sus se raportează doar la persoana pârâtului, observăm faptul că, în anumite litigii - datorită naturii acestora sau calităţii persoanei -, regula generală de competenţă este determinată după alte persoane, cum este copilul, persoana dispărută, persoana decedată etc.
Regula generală enunţată proiectează competenţa instanţelor române în plan internaţional. O instanţă română, aflată în concurs cu alte instanţe străine - competente, la rândul lor - va deveni competentă să judece litigiului cu care a fost sesizată. Chiar dacă interpretarea dată în dreptul intern noţiunii de domiciliu este una largă (art. 107 NCPC), înţelegându-se adresa unde pârâtul locuieşte în mod efectiv, statornic, nu există o suprapunere a celor două dispoziţii ori o succesiune secvenţială. Dacă ar fi aceasta situaţia, nu s-ar mai justifica dublarea noţiunii de domiciliu şi de reşedinţă obişnuită. Pe de altă parte, în contextul dreptului internaţional, noţiunea de reşedinţă obişnuită este flexibilă, interpretarea dată acesteia putând duce uneori la concluzii contrare sensului larg dat în dreptul intern noţiunii de domiciliu.
2. Reşedinţa obişnuită. Sediul real. Noţiunile de domiciliu, reşedinţă obişnuită, respectiv sediu principal şi sediu secundar se interpretează potrivit lex fori. Dintre acestea, reşedinţa obişnuita prezintă un interes deosebit, datorită relativei noutăţi în peisajul juridic românesc.
Trecerea de la noţiunea de domiciliu la cea de reşedinţă obişnuită este determinată de observarea faptului că, cel puţin în materie de familie, instanţa cea mai potrivită să se pronunţe asupra unor cereri în această materie se află la reşedinţa obişnuită a soţilor, a copilului etc. Acolo se află cele mai multe elemente care pot ajuta la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
în doctrină s-a arătat că reşedinţa obişnuită este preferabilă domiciliului, deoarece noţiunea de domiciliu este legată de lexfori- fapt care poate crea posibilitatea introducerii cererii la mai multe instanţe.
Referitor la persoana juridică, prezintă importanţă şi lămurirea aspectului privind sediul real şi cel declarat. Practica judiciară este în sensul de a da prevalenţă sediului real, însă nu fiecare stat are aceeaşi concepţie asupra sediului persoanei juridice. Concepţia legiuitorului român este în acord cu această practică, fapt ce rezultă din art. 2571 alin. (2) şi (3) Noul Cod Civil, potrivit căruia, dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este sediul real. Prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state.
în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, domiciliul persoanei fizice este, potrivit art. 87 Noul Cod Civil, acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe [art. 86 alin. (2) Noul Cod Civil].
Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului. în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru (art. 227 Noul Cod Civil).
Alte reglementări străine, cum ar fi Codul de drept internaţional privat belgian (CDIP) sau LDIP elveţiană, cuprind o definiţie a tuturor acestor noţiuni.
Reşedinţa obişnuită este, potrivit art. 2570 Noul Cod Civil, „în statul în care persoana îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice acţionând în exerciţiul activităţii sale profesionale este locul unde această persoană are stabilimentul său principal. Pentru determinarea locuinţei principale vor fi avute în vedere acele circumstanţe personale şi profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau intenţia de a stabili asemenea legături. Reşedinţa obişnuită a persoanei juridice este în statul în care aceasta îşi are stabilimentul principal. Stabilimentul principal al unei persoane juridice este locul unde aceasta şi-a stabilit administraţia centrală. Dovada reşedinţei obişnuite se poate face cu orice mijloace de probă".
Instanţele române sunt, de asemenea, competente a judeca orice cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice care nu are sediul principal în România, când acest sediu secundar este situat în România la data introducerii cererii.
în cazul fiduciei, domiciliul se determină potrivit normelor de drept internaţional privat ale statului membru a cărui instanţă este sesizată.
3. Lipsa domiciliului sau a sediului. Lipsa domiciliului, respectiv a celorlalte elemente atrage necompetenţa instanţelor române, cu excepţia unor situaţii expres reglementate, în legătură cu dispoziţia cuprinsă în art. 108 NCPC, potrivit căreia, dacă domiciliul sau reşedinţa, respectiv sediul sau reprezentanţa pârâtului sunt necunoscute, cererea se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are unul dintre aceste elemente, ea nu este aplicabilă şi în situaţia în care pârâtul domiciliază - în sens larg - în străinătate. Admiterea cererilor în acest caz ar crea o competenţă exorbitantă a instanţelor române în defavoarea celor străine. în stabilirea competenţei internaţionale a propriilor instanţe, fiecare stat trebuie să păstreze o separaţie rezonabilă între propria competenţă şi cea a altor state. Intruziunea în competenţa internaţională a instanţelor altor state poate duce la înmulţirea soluţiilor contradictorii pronunţate de instanţele din diferite state ori la refuzul recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în străinătate.
4. Aspecte privind domiciliul şi reşedinţa obişnuită. în ciuda faptului că în legislaţia românească domiciliul şi reşedinţa obişnuită sunt prevăzute în mod subsecvent, în dreptul procesual civil internaţional acestea se folosesc în mod alternativ, după materie.
Legiuitorul nostru nu a reţinut acest aspect când a stabilit competenţa jurisdicţio-nală în materia desfacerii, nulităţii sau anulării căsătoriei sau a pensiei de întreţinere, trimiţând tot la criteriul domiciliului [art. 1078 pct. 5, respectiv art. 1080 alin. (1) pct. 1]. Trebuie remarcat însă că, în privinţa legii aplicabile răspunderii părinteşti sau obligaţiei de întreţinere, legiuitorul a făcut referire la convenţiile internaţionale şi dreptul Uniunii Europene în materie, care cuprind doar criteriul reşedinţei obişnuite. Sensul normelor conflictuale şi de competenţă internaţională trebuie să fie unul convergent. De aceea, ar fi utilă intervenţia legiuitorului, în vederea înlăturării neconcordanţei în aspectele semnalate.
5. Forul de necesitate. în cazul în care condiţiile art. 1065 nu sunt îndeplinite, competenţa instanţelor române mai poate fi atrasă trimiţând instrumentul forului de necesitate (art. 1069). Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în cazul în care instanţele din state diferite îşi declină competenţa întemeiată pe domiciliul sau sediul pârâtului.