Art. 1073 Noul Cod de Procedură Civilă Cereri incidentale Dispoziţii generale

în afara cererii principale, instanţa sesizată este competentă de regulă şi în privinţa altor cereri. Potrivit art. 1073, acestea sunt cererile de intervenţie şi cererea reconvenţională.

Dispoziţia de faţă se completează, de asemenea, cu cea generală prevăzută în art. 123 NCPC.

în privinţa cererilor de intervenţie, este vorba de ambele forme - voluntară şi forţată, în cazul ultimei, fiind vorba de procese în care părţile şi terţii nu au de regulă domiciliul în acelaşi stat, o aplicare extinsă a acestei competenţe ar putea conduce la haos. Cauzele ar fi dificultatea şi durata îndeplinirii

Citește mai mult

procedurii de comunicare de acte, administrarea probelor. De aceea, o limitare a numărului intervenţiilor este necesară [art. 68 alin. (1), respectiv art. 72 NCPC], lucru valabil şi în cazul cererilor reconvenţionale. O altă limitare a extinderii competenţei la aceste cereri o constituie cererile menite a sustrage pe inter-venient de la competenţa normală. Nu este vorba de cazurile de forum shopping, în care reclamantul alege între mai multe instanţe deopotrivă competente, ci atunci când reclamantul formulează cereri de intervenţie cu rea-credinţă, pentru a îngreuna intervenien-tului participarea la proces. Pe bună dreptate, în doctrină s-a afirmat că prin chemarea în garanţie se evită dispoziţiile privind competenţa exclusivă.

Competenţa extinsă asupra cererilor reconvenţionale poate ridica unele dificultăţi în practică. Astfel, în cazul în care pârâtul doreşte să introducă o cerere reconvenţională la o instanţă străină, însă competenţa aparţine în mod exclusiv instanţei din statul de reşedinţă sau dintr-un stat terţ, există riscul ca o hotărâre pronunţată cu încălcarea competenţei exclusive să nu fie recunoscută.

în statele membre, în sistemul Regulamentului Bruxelles I şi al Convenţiei de la Lugano (art. 6 pct. 2 şi 3), persoana care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acţionată în justiţie: printr-o cerere de chemare în garanţie sau de intervenţie, în faţa instanţei sesizate cu cererea principală, dacă aceasta nu a fost introdusă decât în scopul scoaterii sale de sub competenţa instanţei în cauză; în cazul unei cereri reconvenţionale rezultate în urma aceluiaşi contract sau fapt pe care s-a bazat cererea principală, în faţa instanţei sesizate prin cererea principală.

Trebuie reţinut însă că în Germania, Austria şi Ungaria nu sunt cunoscute chemarea în garanţie sau alte proceduri similare, în aceste state fiind aplicabile proceduri proprii. Cu toate acestea, hotărârile judecătoreşti în aceste sisteme sunt recunoscute în mod reciproc (art. 65 din Regulamentul Bruxelles I). Natura cererii se stabileşte în mod autonom. Pentru a evita acest neajuns, se poate recurge la convenţiile de alegere a forului.

De asemenea, în cazul unei acţiuni civile în despăgubiri sau în restituire, născută în temeiul săvârşirii unei infracţiuni, aceasta poate fi introdusă ca un capăt accesoriu în faţa instanţei sesizate cu privire la acţiunea publică, în măsura în care, conform legislaţiei interne, instanţa în cauză este competentă numai în materia acţiunii civile (art. 5 pct. 4 din Regulamentul Bruxelles I).

„(1) Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat. (3) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile".

în acord cu domeniul de aplicare, art. 4 din Regulamentul Bruxelles II bis permite extinderea competenţei la cererile reconvenţionale, în măsura în care intră sub incidenţa domeniului de aplicare al acestui regulament. în aceeaşi măsură, potrivit alin. (8) din preambul, este exclusă competenţa asupra eventualelor măsuri accesorii divorţului.

Cererile accesorii în materia obligaţiei de întreţinere pot fi soluţionate de instanţele sesizate pe cale principală cu: o acţiune referitoare la starea persoanelor, înaintea instanţei competente conform legii forului competent să instrumenteze cauza; o acţiune privind răspunderea părintească, atunci când cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni. Cu toate acestea, competenţa este exclusă în cazurile în care respectiva competenţă se întemeiază numai pe cetăţenia uneia dintre părţi [art. 3 lit. c), d) din Regulamentul privind obligaţiile de întreţinere].