Art. 1075 Noul Cod de Procedură Civilă Litispendenţa internaţională Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
Dispoziţii generale
Art. 1075
Litispendenţa internaţională
(1) Când o cerere este pendinte în faţa unei instanţe străine şi este previzibil că hotărârea străină va fi susceptibilă de recunoaştere sau de executare în România, instanţa română sesizată ulterior cu o cerere între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, poate suspenda judecata până la pronunţarea hotărârii de către jurisdicţia străină. Instanţa română va respinge cererea când hotărârea străină pronunţată este susceptibilă de a fi recunoscută conform dispoziţiilor prezentei cărţi.
(2) În cazul suspendării prevăzut la alin. (1), dacă jurisdicţia străină se declară necompetentă sau dacă hotărârea străină pronunţată nu este susceptibilă de a fi recunoscută în România, instanţa română repune procesul pe rol la cererea părţii interesate.
(3) Faptul că o cauză este sau nu pendinte în faţa jurisdicţiei străine se determină conform legii statului în care are loc procesul.
| ← Art. 1074 Noul Cod de Procedură Civilă Măsuri provizorii,... | Art. 1076 Noul Cod de Procedură Civilă Conexitatea... → |
|---|
Până la adoptarea noului Cod de procedură civilă, existenţa unei situaţii de litispendenţă internaţională nu înlătura competenţa instanţelor
Citește mai mult
române, potrivit art. 156 LDIP. Instanţa română nu era obligată să ţină seama de existenţa unui proces purtat în străinătate între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Dispoziţia era însă aplicabilă în lipsa unor prevederi contrare din convenţiile internaţionale la care România este parte sau din dreptul Uniunii Europene.în prezent, litispendenţă internaţională este admisă şi în sistemul nostru procesual, în procesele cu element de extraneitate.
A se vedea art. 21 alin. (2) din Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile, semnat la Bucureşti la 30 ianuarie 2002. Soluţia menţionată a fost reţinută şi în cadrul juridic anterior aderării, prevăzut de art. 31 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene (în prezent abrogată); M. Tăbârcâ, Excepţiile procesuale în procesul civil, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 324.
Din examinarea dispoziţiei art. 1075 rezultă că litispendenţă presupune întrunirea următoarelor condiţii:
a) identitatea părţilor, a obiectului şi a cauzei;
b) anterioritatea cererii introduse la instanţa străină, dovada fiind făcută potrivit legii statului în care are loc procesul. Problema sarcinii probei se rezolvă după cum excepţia litispendenţei se invocă din oficiu sau la cererea părţii interesate. Având în vedere faptul că litispendenţa este o excepţie de ordine publică - în vederea evitării unor hotărâri inconciliabile credem că ea poate fi invocată şi din oficiu;
c) hotărârea străină să fie susceptibilă de a fi recunoscută în România. Pentru aceasta, judecătorul român trebuie să intre în fondul problemei exequatur-u\u\, respectiv să verifice condiţiile de recunoaştere a hotărârilor. Acest lucru este valabil chiar dacă instanţa respectivă nu are competenţa de a judeca cererea de exequatur. în legătură cu acest aspect, trebuie observat faptul că, aşa cum am arătat şi mai sus, aceste norme vor fi aplicabile de principiu în lipsa unor norme internaţionale sau comunitare în materie, în aceste din urmă cazuri, recunoaşterea hotărârilor presupune în principiu existenţa reciprocităţii. Or, aşa cum se observă în practică, obţinerea acestei dovezi presupune un timp destul de îndelungat de soluţionare.
în cazul invocării existenţei litispendenţei, instanţa româna are facultatea de a pronunţa suspendarea procesului până la pronunţarea hotărârii de către jurisdicţia străină, soluţie existentă şi în art. 14 CDIP belgian. Legiuitorul român nu a observat faptul că suspendarea procesului român poate ţine foarte mult, întrucât unele procese din străinătate pot avea o durată considerabilă. De aceea, ar trebui lăsată deschisă posibilitatea reluării oricând a judecăţii, nu doar după pronunţarea hotărârii de către instanţa străină sau în cazurile prevăzute la alineatul secund al art. 1075. în orice caz, cu prilejul pronunţării asupra suspendării, va trebui să ţină cont de o bună administrare a justiţiei, respectiv să lase posibilitatea judecării cauzei în România, dacă în străinătate este încetinită. Formularea din art. 9 alin. (1) LDIP elveţiană sau cea identică din art. 78 C. proc. civ. esto-nian este mult mai potrivită, prevăzând că se va suspenda cauza dacă există presupunerea că hotărârea străină va putea fi recunoscută într-un termen rezonabil.
O chestiune importantă este de a şti dacă hotărârea de respingere a cererii, ca urmare a admiterii excepţiei, este supusă unei căi de atac. Cel puţin în cazul litispendenţei interne, legiuitorul a arătat că încheierea dată asupra excepţiei se poate ataca odată cu fondul [art. 138 alin. (5) NCPC]. în opinia noastră, împotriva hotărârii de declinare a competenţei internaţionale ar trebuiprevâzutâ expres posibilitatea exercitării recursului.
Având în vedere faptul că art. 1064 reafirmă preeminenţa dreptului internaţional şi al Uniunii Europene în faţa celui naţional, devine clar faptul că art. 1075 este aplicabil doar în lipsa unor astfel de dispoziţii. Deşi evidentă, sublinierea este importantă. Din studierea raportului elaborat de prof. Peter Schlosser cu ocazia aderării Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Convenţia de la Bruxelles din 1968 şi la Protocolul de interpretare a acesteia reiese concluzia că, deşi regulile litispendenţei sunt uşor diferite în aceste ţări faţă de sistemul continental, chiar mai restrictive pe alocuri, ele nu au prioritate în faţa dispoziţiilor Convenţiei.
Cu toate acestea, ne putem întreba dacă dispoziţiile comunitare se completează cu cele naţionale pentru situaţiile nereglementate. O astfel de problemă o ridică transmiterea pe cale administrativă a dosarului către prima instanţă sesizată, potrivit art. 138 alin. (3) NCPC; cu alte cuvinte, dacă aplicarea dispoziţiilor comunitare referitoare la litispendenţă se face potrivit lex fori sau beneficiază de o interpretare autonomă.
Şi în cazul de faţă, ne exprimăm opţiunea în favoarea unei interpretări autonome a dispoziţiilor în discuţie din regulamente, ceea ce ar face inaplicabile dispoziţiile art. 138 alin. (3). în sprijinul afirmaţiei invocăm şi argumentul practic, legat de dificultăţile ocazionate de transmiterea dosarului, respectiv costurile implicate de transmitere şi traducere.