Art. 1076 Noul Cod de Procedură Civilă Conexitatea internaţională Dispoziţii generale

La fel ca şi în procedura obişnuită, uneori există interesul ca anumite cereri pendinte în faţa unor instanţe din state diferite să fie judecate laolaltă. Din dispoziţiile art. 1076 se pot desprinde următoarele condiţii în vederea conexării unor cereri:

a) instanţa română trebuie să fie competentă asupra cererii iniţiale, potrivit dispoziţiilor legale sau convenţiei părţilor;

b) existenţa unor litigii pe rolul instanţelor române şi străine; din redactarea textului nu reiese cu claritate dacă cererile au fost deja introduse; în caz afirmativ, se pare că legiuitorul nu condiţionează conexarea de

Citește mai mult

momentul introducerii cererii, respectiv de ordinea introducerii;

c) între cereri să existe un raport strâns, astfel încât să existe interesul pentru cercetarea şi judecarea acestora în acelaşi timp, cu scopul de a evita soluţii care nu ar putea fi conciliate dacă cererile ar fi judecate separat.

Aşadar, conexitatea se deosebeşte de forul de necesitate prin faptul că cererile au fost introduse la instanţe străine, competente să judece fondul. Mai exact, până când instanţele străine nu se pronunţă asupra competenţei, se poate recurge la conexitate. Ulterior, forul de necesitate poate fi utilizat fără a mai fi necesară îndeplinirea condiţiei privind strânsa legătură dintre cauze.

Cu toate că legiuitorul român admite conexitatea, trebuie observat că este necesar ca statele în care se desfăşoară celelalte procese să o permită la rândul lor sau să existe un cadru convenţional comun, european sau internaţional. De asemenea, în cazul în care conexitatea nu este expres interzisă, ea mai poate fi concepută doar cu asigurarea reciprocităţii.

Procedura în cazurile de conexitate este cea prevăzută de lex fori a statului unde are loc reunirea.

Trebuie observat faptul că legiuitorul român nu a reglementat şi situaţia inversă, în care conexarea are loc în faţa unei instanţe străine. De vreme ce nu s-a menţinut şi în noul Cod de procedură civilă interdicţia din LDIP, trebuie să admitem această posibilitate, cel puţin în alte situaţii decât cele în care competenţa instanţelor române nu este exclusivă. Procedura de urmat ar fi cea prevăzută de lex fori, respectiv art. 139 NCPC.

în procesele aflate în faţa diferitelor instanţe ale statelor membre ale Uniunii Europene, problema conexităţii este mai amplu dezvoltată în regulamentele aplicabile în materie. Multe dintre golurile lăsate de noul Cod de procedură civilă îşi găsesc aici un răspuns.

Aproape identic, art. 28 din Regulamentul Bruxelles I şi art. 28 din Convenţia de la Lugano, respectiv art. 13 din Regulamentul privind obligaţiile de întreţinere prevăd că, în cazul în care acţiuni conexe se află pe rolul unor instanţe din state diferite, toate celelalte instanţe în afara primei instanţe sesizate pot suspenda judecarea cererilor.

Dacă acţiunile intră în competenţa exclusivă a mai multor instanţe, orice instanţă, alta decât cea care a fost sesizată iniţial, îşi declină competenţa în favoarea acesteia din urmă (art. 29 din Regulamentul Bruxelles I şi art. 29 din Convenţia de la Lugano). Dispoziţia nu se regăseşte şi în Regulamentul privind obligaţiile de întreţinere, lucru explicabil prin domeniul special privind obligaţia de întreţinere, datorită căruia asemenea ipoteze nu se pot întâlni.

în materie de familie şi răspundere părintească, litispendenţă şi conexitatea sunt reglementate de art. 19 din Regulamentul Bruxelles II bis.