Art. 1110 Noul Cod de Procedură Civilă Calificare şi domeniu de aplicare Procesul arbitral internaţional
| Comentarii |
|
Procesul arbitral internaţional
Art. 1110
Calificare şi domeniu de aplicare
(1) În sensul prezentului titlu, un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
(2) Dispoziţiile prezentului capitol se aplică oricărui arbitraj internaţional dacă sediul instanţei arbitrale se află în România şi cel puţin una dintre părţi nu avea la data încheierii convenţiei arbitrale domiciliul sau reşedinţa obişnuită, respectiv sediul în România, dacă părţile nu au exclus prin convenţia arbitrală sau ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.
(3) Sediul instanţei arbitrale se stabileşte de părţile în cauză sau de instituţia de arbitraj desemnată de acestea, iar în lipsă, de către arbitri.
| ← Art. 1109 Noul Cod de Procedură Civilă Tranzacţii judiciare... | Art. 1111 Noul Cod de Procedură Civilă Arbitrabilitatea... → |
|---|
Una dintre dificultăţile întâlnite în legislaţiile în materie este aceea de a identifica elementele caracterului „internaţional" al arbitrajului.
Primul alineat al art. 1110 defineşte un litigiu arbitral ca fiind internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. Aceasta apropie arbitrajul internaţional de procesul civil
Citește mai mult
internaţional.Fiind vorba de raporturi de drept privat, nu ne aflăm nici în prezenţa arbitrajului de drept internaţional public, utilizat pentru soluţionarea diferendelor dintre state sau dintre acestea şi organizaţii internaţionale.
însă simpla supunere a unui litigiu arbitral izvorât dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate unei legi procedurale străine nu este întotdeauna suficientă pentru a caracteriza unui litigiu arbitral ca fiind „internaţional".
Pentru acest motiv, alin. (2) vine să adauge condiţia ca cel puţin una dintre părţi să nu fi avut la data încheierii convenţiei arbitrale domiciliul sau reşedinţa obişnuită, respectiv sediul în România. Reţinem faptul că această condiţie trebuie îndeplinită doar la momentul încheierii convenţiei, ulterior partea fiind liberă să se stabilească în România.
Una dintre deosebirile între cele două tipuri de jurisdicţii, pe care o vom trata pe larg mai încolo (art. 1114), este aceea că, dacă în cazul procesului civil internaţional instanţa aplică lex fori (art. 1087), în cazul arbitrajului internaţional părţile au libertatea de a alege o lege procedurală străină.
Nu trebuie scăpat din vedere faptul că şi subiectele de drept privat pot fi parte în arbitrajele de drept internaţional public, precum şi statele în cele private. A se vedea P. Schlosser, Das Recht der internationalen privaten Schiedsgerichtsbarkeit, ed. a 2-a, Mohr Siebeck, Tubingen, 1989, p. 2-3.
Această dispoziţie, similară celei din art. 176 alin. (1) LDIP elveţiană, este menită să evite dificultăţile din practică izvorâte din art. 1504 C. proc. civ. francez, potrivit căruia „este internaţional arbitrajul care priveşte interese de comerţ internaţional". în acest sens, P Schlosser, op. cit., p. 27.
De asemenea, prin contrast cu regula de la art. 1065, pârâtul nu trebuie să domicilieze sau să aibă sediul în România. Mai mult, ambele părţi pot să se afle în această situaţie. De aici se mai trage concluzia că arbitrajul internaţional este deschis atât persoanelor fizice, cât şi juridice.
Alte elemente de extraneitate ale litigiului arbitral pot fi reţinute cu ocazia numirii arbitrilor, a stabilirii anumitor aspecte procedurale sau alegerii sediului instanţei arbitrale. în legătura cu acesta din urmă, alin. (2) şi (3) fixează sediul instanţei arbitrale în România. Aceasta nu înseamnă că unele dezbateri nu pot avea loc în străinătate.
Stabilirea sediului are loc prin convenţia părţilor sau de către instituţia de arbitraj desemnată de acestea. în lipsă, sediul urmează a fi stabilit de arbitri. în doctrină se arată că stabilirea sediului instanţei arbitrale prin convenţia arbitrală nu este eficientă, întrucât la acel moment nu se cunosc caracteristicile litigiului care s-a ivit ori relaţiile personale ale arbitrilor.
Din alin. (3) mai deducem că litigiile arbitrale internaţionale pot fi soluţionate în România prin ambele forme de arbitraj - ad-hoc sau instituţionalizat.
Importanţa determinării caracterului internaţional al unui litigiu arbitral este aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol tuturor proceselor arbitrale, dacă sediul instanţei arbitrale se află în România. Părţile au însă libertatea de a exclude aplicarea lor litigiului dintre ele. Aceasta poate avea loc prin convenţia arbitrală sau ulterior încheierii ei. Excluderea ulterioară poate avea loc numai printr-un înscris, nu şi prin telegramă, telex, telecopiator, poştă electronică sau orice alt mijloc.
Excluzând dispoziţiile de faţă, se înţelege că părţile doresc să supună arbitrajul internaţional unei legi străine sau unui regulament al unei instituţii de arbitraj, iar nu dispoziţiilor referitoare la arbitrajul intern din Cartea a IV-a a noului Cod de procedură civilă, care se aplică în mod subsidiar dispoziţiilor din prezentul capitol.
Putem conchide că punctele de legătură dintre litigiu şi România pot fi reduse la minim, respectiv la sediul instanţei arbitrale. Rămâne ca părţile să suporte consecinţa lipsei unor puncte de legătură puternice, care să facă din arbitrajul purtat în România unul eficient.