Art. 186 Noul Cod de Procedură Civilă Repunerea în termen Nulitatea actelor de procedură
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Nulitatea actelor de procedură
Nulitatea actelor de procedură
Art. 186
Repunerea în termen
(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.
(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.
(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.
| ← Art. 185 Noul Cod de Procedură Civilă Nerespectarea... | Art. 187 Noul Cod de Procedură Civilă Încălcarea... → |
|---|
Citește mai mult
cat el , prin decizia care o da , imi obstructioneaza accesul la o dreapta judecata? Se incadreaza aceasta speta in situatia de a beneficia de repunerea in termen?Multumesc.Similar repunerii în termenul de prescripţie extinctivă de drept comun, repunerea în termenul procedural se distinge prin următoarele
Citește mai mult
trăsături:a) generalitate - repunerea în termen este aplicabilă în ipoteza nerespectării oricăror termene procedurale imperative;
b) caracter excepţional - repunerea în termen este admisibilă numai în cazurile în care depăşirea termenului procedural imperativ se datorează unor motive temeinic justificate;
c) caracter jurisdicţional - repunerea în termen nu operează ope legis, ci numai în temeiul dispoziţiei instanţei în acest sens.
2. Condiţii. Pentru ca o parte să beneficieze de repunerea în termen, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) nerespectarea de cât re parte a unui termen procedural imperativ.
în privinţa acestei condiţii, este de menţionat faptul că noul Cod de procedură civilă nu mai prevede în mod expres faptul că decăderea şi, implicit, repunerea în termen, operează numai în cazul încălcării unui termen legal, decurgând astfel concluzia că şi în ipoteza nesocotirii unui termen judecătoresc se poate dispune repunerea în termen.
Este de menţionat faptul că în reglementarea anterioară, art. 103 alin. (1) CPC 1865 avea următorul conţinut: „Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei". Prin urmare, în concepţia fostului Cod de procedură civilă, repunerea în termen constituia o derogare de la incidenţa sancţiunii decăderii. Ca atare, în ipoteza în care legea instituia o sancţiune diferită pentru nerespectarea unui termen legal, spre exemplu nulitatea, instituţia repunerii în termen nu mai era incidenţă.
în prezent, textul art. 186 alin. (1) NCPC are o formulare distinctă, modificările implicând consecinţe juridice importante. Astfel, potrivit acestei dispoziţii, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Este de remarcat faptul că instituţia repunerii în termen nu mai este considerată o derogare numai de la aplicarea sancţiunii decăderii, ci a oricărei sancţiuni incidente în ipoteza nerespectării unui termen procedural prin urmare şi a nulităţii. Ca atare, instanţa va fi în drept, de pildă, să admită o cerere de repunere în termenul de motivare a recursului, chiar dacă sancţiunea prevăzută de lege în acest caz este nulitatea, iar nu decăderea;
b) nerespectarea termenului sâ se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte.
în reglementarea anterioară, repunerea în termen opera în situaţia în care partea dovedea că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei [art. 103 alin. (1) teza finală CPC 1865]. Noul Cod de procedură civilă a înlocuit expresia „împrejurare mai presus de voinţa părţii" cu sintagma „motive temeinic justificate" aceasta din urmă fiind expresia folosită şi la instituţia de drept substanţial a repunerii în termen.
în literatura de specialitate s-a precizat că prin „motive temeinic justificate" trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sunt exclusive de culpa, fiind piedici relative, iar nu absolute (ca forţa majoră).
Spre exemplu, faptul detenţiunii părţii nu poate fi considerat un motiv temeinic justificat, care să o fi împiedicat să îşi exercite dreptul în termenul prevăzut de lege121. De asemenea, neglijenţa manifestată de prepusul recurentei, prin înregistrarea corespondenţei după 3 zile de la primirea ei, nu constituie un motiv justificat de împiedicare a introducerii în termen a recursului131. Faptul că juristul unităţii a fost în incapacitate temporară de muncă nu constituie un motiv temeinic justificat care să determine repunerea în termenul de motivare a recursului. Totodată, nici eroarea de drept procesual nu poate fi invocată de parte ca motiv temeinic justificat pentru neexercitarea dreptului în termenul imperativ.
Poate constitui un motiv temeinic justificat pentru depăşirea unui termen procedural legal îmbolnăvirea părţii şi spitalizarea sa, închiderea intempestivă a singurului oficiu poştal din localitate în ultima zi a termenului, instanţa nefiind situată în localitatea de domiciliu a părţii etc.
Este necesar ca partea să facă dovada motivelor temeinic justificate pentru a putea fi admisă cererea de repunere în termen, nefiind suficiente numai declaraţiile sale în acest sens;
c) împrejurarea ce a împiedicat partea sâ-şi exercite dreptul în termen sâ se fi produs înăuntrul acestuia.
Dacă împrejurarea invocată s-a ivit ulterior momentului împlinirii termenului imperativ, aceasta nu este de natură să constituie un motiv temeinic justificat pentru incidenţa repunerii în termen, fiind evident că întârzierea nu a fost determinată de producerea acestei împrejurări;
d) partea este obligatâ să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi sâ îndeplinească actul de procedură neexercitat în termenul iniţial în cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării.
în cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac (30 de zile pentru apel/recurs, dacă legea nu dispune altfel, o lună pentru revizuire etc.).
Repunerea în termen trebuie să fie solicitată de câtre parte, instanţa neputând, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, să o pronunţe din oficiu cu încălcarea principiului dreptului de dispoziţie a părţilor, chiar şi în ipoteza în care din ansamblul materialului probator administrat în dosar ar reieşi că partea a fost împiedicată de un motiv temeinic justificat în a-şi îndeplini actul de procedură în termen.
Termenul de 15 zile este un termen procedural legal imperativ.
3. Soluţionarea cererii de repunere în termen. Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentâ sâ soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen, aceasta reprezentând în sine un incident procedural. Spre exemplu, cererea de repunere în termenul de apel va fi soluţionată de instanţa de apel.
Dacă partea formulează cerere de repunere în termenul de exercitare a unei cai de atac, instanţa respectivă, dacă o apreciază ca fiind întemeiată, o va admite prin încheiere şi va proceda la soluţionarea în continuare a căii de atac. încheierea prin care instanţa a admis cererea de repunere pe rol are caracter interlocutoriu şi poate fi atacată numai odată cu fondul, în măsura în care hotărârea pronunţată asupra acestuia este susceptibilă de exerciţiul căilor de atac.
Dacă însă instanţa consideră că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile repunerii în termen, o va respinge ca neîntemeiată sau ca tardivă (dacă partea nu a respectat termenul de formulare a cererii de repunere în termen), respingând totodată calea de atac ca tardivă, ambele soluţii prin decizie sau sentinţa (în ipoteza unei revizuiri sau contestaţii în anulare de competenţa primei instanţe), susceptibilă sau nu de exerciţiul vreunei căi de atac, după caz.
în ipoteza în care termenul de exercitare a căii de atac curge de la momentul comunicării acesteia, iar comunicarea nu a fost legal efectuată, partea nu are interesul formulării unei cereri de repunere în termen, întrucât termenul nu a început să curgă, dată fiind nelegala comunicare a hotărârii judecătoreşti. Ca atare, calea de atac exercitată de către parte va fi considerată în termen, iar o eventuală cerere de repunere în termen ar trebui respinsă ca lipsită de interes.
Dacă partea formulează cererea de repunere în termen cu privire la efectuarea unui act de procedura care trebuie îndeplinit înainte de pronunţarea hotărârii, instanţa respectivă o va admite sau, după caz, respinge, prin încheiere interlocutorie, atacabilă odată cu fondul, dacă şi hotărârea pronunţată asupra acestuia este susceptibilă de exerciţiul căilor de atac.