Art. 348 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune şi feluri Probele Judecata

Mărturisirea poate fi definita ca fiind recunoaşterea de către o parte a unui fapt pe care partea potrivnică îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă împotriva autorului ei consecinţe juridice.

Pentru ca recunoaşterea unui fapt litigios de către o parte să constituie o mărturisire, nu este necesar ca autorul acesteia să o fi făcut cu intenţia de a putea fi folosită împotriva sa, recunoaşterea impunând însă, sub aspectul verificării admisibilităţii sale, următoarele condiţii:

a) sâ fie făcută voluntar; fie spontan, fie în cadrul procedurii interogatoriului. în

Citește mai mult

mod evident recunoaşterile obţinute prin mijloace nelegale sau făcute din eroare nu pot produce consecinţele probatorii ale mărturisirii prevăzute de lege. Voinţa celui care face recunoaşterea trebuie să fie conştientă şi liberă, mărturisirea neavând valoare dacă a fost dată sub imperiul violenţei, stării de nebunie, beţiei sau hipnozei.

Din acest punct de vedere, trebuie considerat că natura juridică a mărturisirii este mixtă, în sensul că aceasta reprezintă atât un mijloc de proba, dar şi un oct de dispoziţie al părţii care o face.

Ca act unilateral de voinţa, mărturisirea:

- nu este condiţionată de acceptarea sa de către cealaltă parte şi este, în principiu, irevocabila. Totuşi, verificarea admisibilităţii mărturisirii implică şi verificarea faptului de a fi fost dată cu o voinţa libera şi conştienta. Voinţa celui care face mărturisirea poată fi exprimată printr-o declaraţie într-o „anchetă" judiciară, dar şi prin petiţii, memorii oficiale sau neoficiale, ori dată în faţa unor autorităţi. în toate cazurile, împrejurările care au determinat recunoaşterea trebuie să fie apte a înlătura orice suspiciune de natură să ducă la nevalabilitatea mărturisirii sau posibilitatea ca autorul să se fi aflat într-o eroare de fapt atunci când a recunoscut faptul pretins de adversar şi pe care acesta îşi întemeiază pretenţia sau apărarea;

- este un act de dispoziţie care impune condiţia capacitâţii depline a autorului, dar şi pe aceea de a fi făcută numai în legătură cu drepturi de care autorul său poate să dispună ori pentru care nu este interzisă renunţarea;

- este un act personal şi nu poate fi făcut prin reprezentant decât în condiţii speciale. Ea trebuie, de asemenea, să privească acte sau fapte personale ale celui care face mărturisirea;

b) sâ priveascâ un fapt pe care partea adversa îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea. Cu alte cuvinte, întrucât concordă întotdeauna cu o afirmaţie a adversarului, ea va produce consecinţe juridice faţă de aceasta. Consecinţele pe care mărturisirea le poate produce împotriva autorului său fac ca mărturisirea să se deosebească de explicaţiile pe care părţile le dau instanţei de judecată, din propria lor iniţiativă sau la cererea acesteia, deoarece explicaţiile părţilor cuprind doar informaţii referitoare la faptele ce formează obiectul litigiului.

Mai este nevoie şi ca recunoaşterea afirmaţiilor făcute de adversar să fie clară şi precisă - certum confessus pro iudicato erit; incertum non erit (încercarea de tranzacţionare nu reprezintă o recunoaştere a faptului pe care se sprijină pretenţia adversarului, ci intenţia soluţionării prin compromis a litigiului, a stingerii sale în mod amiabil).

în principiu, mărturisirea trebuie să fie şi expresă, tăcerea nevalorând acest lucru; cu toate acestea, uneori legea atribuie o atare semnificaţie tăcerii, spre exemplu în cazul refuzului de a răspunde la interogatoriul în legătură cu deţinerea sau existenţa unui înscris (art. 295 NCPC) sau în cazul neprezentării ori refuzului de a răspunde la interogatoriul propus ca probă [art. 358 alin. (1) NCPC].

Recunoaşterea trebuie să privească doar chestiuni de fapt, nu şi de drept.

în fine, mărturisirea judiciară poate fi făcută oral sau prezentată instanţei în scris, dacă îndeplineşte toate celelalte aspecte care ţin de admisibilitatea sa.