Art. 349 Noul Cod de Procedură Civilă Mărturisirea judiciară Probele Judecata
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
Art. 349
Mărturisirea judiciară
(1) Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială.
(2) Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele.
(3) De asemenea, mărturisirea judiciară nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile.
(4) Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune.
| ← Art. 348 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune şi feluri... | Art. 350 Noul Cod de Procedură Civilă Mărturisirea... → |
|---|
Nu este necesar ca mărturisirea să fie făcută în prezenţa celeilalte părţi pentru a fi considerată o mărturisire judiciară, indiferent dacă este dată spontan sau provocată prin interogatoriu. Totuşi, în cazul obţinerii mărturisirii la interogatoriu, aceasta presupune că iniţiativa ei a aparţinut adversarului sau
Citește mai mult
chiar instanţei (este, deci, tot provocată mărturisirea judiciară luată prin administrarea interogatoriului din oficiu).Aşadar, pentru ca mărturisirea să poată fi considerată judiciară, în sensul art. 349 alin. (1), sunt necesare următoarele condiţii:
a) trebuie să fie făcută în timpul procesului în care urmează a fi apreciată ca probă. Astfel, mărturisirea făcută într-un alt proces va constitui o mărturisire extrajudiciară în cadrul litigiului în care se solicită a fi primită ca probă.
De asemenea, mărturisirea făcută într-o pricină declanşată printr-o cerere de chemare în judecată care ulterior s-a perimat va fi socotită mărturisire extrajudiciară într-o a doua pricină în care se reiterează aceeaşi cerere de chemare în judecată, chiar dacă probele administrare în judecata perimată vor putea fi folosite ca atare în noul proces, întrucât folosirea ei ca probă cu deplină valoare nu poate substitui şi caracteristica de a fi făcută în timpul procesului.
în schimb, mărturisirea făcută înainte de suspendarea judecăţii va fi considerată o mărturisire judiciară după reluarea judecăţii, fiind vorba de continuarea aceluiaşi proces, aceeaşi fiind soluţia şi în cazul mărturisirii făcută de o parte la judecata în primă instanţă şi invocată de cealaltă parte la judecata în apel;
b) trebuie să fie făcută chiar în timpul şedinţei de judecată, înaintea instanţei. Nu îndeplineşte această condiţie mărturisirea făcută avocatului sau chiar făcută judecătorului, însă în afara cadrului instituţionalizat al şedinţei (de exemplu, cu ocazia deplasării în scopul unei cercetări locale).
Ea însă poate fi transformată într-o mărturisire judiciară dacă partea care a făcut-o este dispusă să o reitereze în faţa instanţei de judecată, în condiţiile arătate mai sus. S-a susţinut că în acest caz am fi în prezenţa a două feluri de mărturisire cu privire la acelaşi fapt, una extrajudiciară şi alta judiciară, instanţa urmând să o ia în considerare pe aceea care îi oferă o posibilitate mai mare de a stabili adevăratele raporturi juridice substanţiale dintre părţi; în ce ne priveşte, credem că, faţă de dispoziţiile alin. (2) şi (3)
ale art. 349, nu există o asemenea opţiune, iar mărturisirea nu poate fi considerată decât judiciară.
2. Mărturisirea făcută prin mandatar. Mărturisirea judiciară spontană poate fi făcută de parte personal sau de către mandatarul său cu procura speciala, în timp ce mărturisirea judiciară provocată (interogatoriul) presupune posibilitatea prezentării sale în cuprinsul unei procuri speciale numai în condiţiile art. 356.
Posibilitatea de a face o mărturisire prin mandatar cu procură specială este o reminiscenţă a art. 1206 alin. (1) teza a ll-a C. civ. 1864, care însă mai adăuga un aspect important, anume acela ca procura să fie dată în scopul efectuării unei recunoaşteri depline. Aceasta nu mai a mai fost reluată în actuala reglementare (considerentul ar putea fi acela că recunoaşterea deplină prin mandatar special se confundă cu o achiesare în plan procesual), iar legea, din motive de ordin practic, mai menţine doar cazul în care partea care avea domiciliul în străinătate putea fi interogată prin cel care o reprezintă în judecată). Aşadar, la nivelul actualei reglementări ne confruntăm cu dispoziţiile art. 349 alin. (1) NCPC, care arată că mărturisirea judiciară poate fi făcută prin mandatar cu procură specială, însă interogatoriul, ca formă a mărturisirii judiciare, nu poate fi dat prin mandatar special decât în condiţiile art. 356, fără alte distincţii. Acest aspect impune atât concluzia pe care am arătat-o încă la începutul paragrafului, cât şi observaţia că textele sunt, în această privinţă, insuficiente.
în fine, apreciem că, acolo unde este posibilă recunoaşterea prin mandatar cu procură specială, caracterul special al procurii constă atât în împuternicirea de a prezenta instanţei o probă procesuală în numele părţii, cât şi în privinţa conţinutului său.
3. Forţa probantă a mărturisirii. Sub aspectul forţei probante, distincţia între mărturisirea judiciară şi cea extrajudiciară prezintă o importanţă deosebită.
Astfel, mărturisirea judiciară face deplina dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, în sensul că partea care mărturiseşte scuteşte pe cealaltă parte de sarcina ce îi revine, potrivit legii, de a face dovada respectivului fapt. S-a mai considerat că mărturisirea judiciară ar fi renunţarea părţii care mărturiseşte la dreptul ei de a cere părţii adverse să dovedească faptul pe care aceasta îşi întemeiază pretenţia sau apărarea.
în practică, mărturisirea judiciară reprezintă o probă destul de importantă pentru a sprijini o hotărâre, deoarece, dacă este sinceră şi liberă, mărturisirea se impune convingerii judecătorului, cea mai raţională explicaţie a recunoaşterii părţii, care este potrivnică intereselor ei şi favorabilă celeilalte părţi, fiind aceea că mărturisirea corespunde realităţii, altfel partea respectivă nu ar fi făcut-o.
Mărturisirea judiciară, deşi a fost trecută în rândul dovezilor de drept comun, are o forţă probantă semnificativă, ea nemaiputând fi înlăturată de instanţă chiar dacă aceasta consideră că restul ansamblului probator nu o susţine.
Deplina dovadă a mărturisirii judiciare obligă instanţa ca, în condiţiile art. 436 NCPC, respectiv dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, la cererea acestuia din urmă să pronunţe o hotărâre parţială, astfel încât judecătorul nu mai are posibilitatea de a aprecia valoarea probatorie a mărturisirii.
Reamintim că, în cazul coparticipării procesuale pasive sau active, mărturisirea unei părţi nu poate fi opusă celorlalte, întrucât, fiind un act personal, ea nu este opozabilă decât părţii care o face, soluţia menţinându-se şi atunci când există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate.
mai adaugă niciun alt fapt anterior, concomitent sau posterior faptului pretins de partea care a propus interogatoriul.
Dacă însă întrebările privesc mai multe fapte, iar instanţa consideră atitudinea părţii care trebuia să răspundă la interogatoriu drept o mărturisire, iar nu ca un început de dovadă, atunci vor fi prezumate a fi recunoscute toate faptele pretinse, iar nu numai unele dintre acestea.
în practică, indivizibilitatea sau divizibilitatea mărturisirii judiciare (provocate) mai ridică unele dificultăţi, deoarece interogatoriul nu se rezumă la o singură întrebare, adeseori întrebările (nu numai conţinutul lor, ci şi ordinea în care sunt prezentate celui interogat) fiind formulate cu multă abilitate. în realitate, interogatoriul are în vedere mai multe fapte în legătură cu pricina, astfel încât răspunsul la fiecare întrebare în parte poate conduce la o mărturisire judiciară. Tocmai de aceea posibilitatea judecătorului de a scinda mărturisirea unei părţi trebuie analizată în corelaţie cu problema irevocabilităţii mărturisirii judiciare, precum şi cu forţa probantă a acestui mijloc de probă.
Din aceleaşi raţiuni, mărturisirea judiciară nu produce efectele probatorii considerate în primele două alineate dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune.