Art. 622 Noul Cod de Procedură Civilă Îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu Scopul şi obiectul executării silite
| Comentarii |
|
Scopul şi obiectul executării silite
Art. 622
Îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu
(1) Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.
(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
(3) Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum şi a cheltuielilor de executare.
(4) Executarea unor obligaţii de a face, precum înscrierea sau radierea unui drept, act sau fapt dintr-un registru public, emiterea unei autorizaţii, eliberarea unui certificat sau predarea unui înscris şi altele asemenea, se poate obţine la simpla cerere a persoanei îndreptăţite, făcută în temeiul unui titlu executoriu, fără a fi necesară intervenţia executorului judecătoresc, dacă prin lege nu se dispune altfel. În caz de neconformare a debitorului, creditorul poate recurge la executarea silită în condiţiile prezentului cod.
(5) Vânzarea de către creditor a bunurilor mobile ipotecate în condiţiile art. 2.445 din Codul civil se face cu încuviinţarea instanţei, fără intervenţia executorului judecătoresc.
| ← Art. 621 Noul Cod de Procedură Civilă Refuzul soluţionării... | Art. 623 Noul Cod de Procedură Civilă Organul de executare... → |
|---|
Executarea silită a fost definită ca „procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu îşi execută de bunăvoie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la
Citește mai mult
îndeplinire, în mod silit.Despre executarea silită s-a spus că „este ultima fază a procesului civil. Ea constă în constrângerea, cu concursul organelor de stat competente, a debitorului, care nu-şi execută de bunăvoie obligaţiile decurgând din hotărârea judecătorească executorie sau dintr-un alt titlu executoriu, de a şi le îndeplini în mod silit. O particularitate a executării silite civile este aceea că ea nu poartă asupra persoanei debitorului, ci numai asupra bunurilor din patrimoniul acestuia.
S-a considerat că executarea silită este acea „fază a procesului civil în cadrul căreia creditorul îşi poate realiza în mod efectiv drepturile statornicite într-un titlu executoriu, prin constrângerea patrimonială a debitorului". S-a arătat că „procedura de executare silită este continuarea, în cadrul procesului civil, a procedurii de judecată, în vederea obţinerii, prin constrângere, a executării hotărârii judecătoreşti şi contribuie astfel la realizarea efectivă a drepturilor reclamate, fiind în acelaşi timp şi un mijloc temeinic pentru asigurarea respectului cuvenit legii şi justiţiei".
Atât vechiul, cât şi noul Cod de procedură civilă permit aserţiunea că executarea silita nu este o faza a procesului civil atunci când se executâ un alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească. într-o astfel de ipoteză, executarea silită poate da naştere unui proces civil, fără a fi precedată de acesta. Aşadar, nu este riguros exact să definim executarea silită drept a doua fază a procesului civil. Mai mult, art. 3 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 76/2012, art. 6 alin. (2), art. 24 şi art. 25 NCPC fac distincţie între procese şi executări silite, astfel că relaţia dintre cele două noţiuni nu este de tipul întreg-parte, chiar dacă dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, este un principiu fundamental deopotrivă aplicabil proceselor judiciare şi executărilor silite.
Semnificaţia noţiunii de executare silită nu este epuizată prin însumarea procedurilor legale desfăşurate între anumiţi subiecţi de drept în vederea atingerii unui scop. Astfel, executarea silită trebuie tratată inclusiv ca instituţia de drept al cărei regim juridic este stabilit prin normele Cărţii a V-a, intitulată „Despre executarea silită", din noul Cod de procedură civilă. Aceste norme stabilesc regulile de executare a hotărârilor instanţelor şi a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiţiei în materie civilă, şi constituie, după cum rezultă din alin. (2) teza ultimă al articolului, dreptul comun în materie.
Noul Cod de procedură civilă explică executarea silită prin raportare la scopul şi obiectul ei. Din această perspectivă, prin executarea silită se înţelege ansamblul dispoziţiilor legale care reglementează modalităţile de aducere la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu.
Definiţiile prezentate nu necesită referinţe de ordin istoric pentru a justifica aserţiunea conform căreia genul proxim al executării silite se regăseşte în instituţia răspunderii civile, iar diferenţa specifică este dată de intervenţia specializată şi coercitivă a statului.
2. Aplicarea în timp a normelor care reglementează executarea silită. în lumina principiului legalităţii şi a principiului bunei-credinţe, legiuitorul afirmă, cu putere de regulă, că subiecţii de drept trebuie să aibă o conduită conformă cu cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu şi să execute de bunăvoie obligaţiile care le revin. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia, creditorul acesteia poate porni executarea silită. Debitorul care nu s-a conformat celor dispuse prin titlul executoriu va suporta cheltuielile cauzate de executarea silită.
Executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare.
Potrivit art. 1 NCPC, executarea silită a altor titluri decât hotărârile judecătoreşti este o modalitate de înfăptuire a justiţiei în materie civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 teza ultimă NCPC, legea noua se aplica numai executărilor silite începute dupâ intrarea acesteia în vigoare. Executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi. Articolul 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.
Pentru rezolvarea conflictului de legi în cazul schimbării reglementărilor în materia executării silite, legiuitorul nu are în vedere data la care titlul a cărui executare se urmăreşte a devenit sau putea deveni executoriu, ci data la care creditorul a sesizat organul de executare. Cererea depusă de creditor, personal sau prin reprezentant, la biroul executorului judecătoresc dobândeşte dată certă la momentul înregistrării, potrivit art. 664 alin. (1) NCPC.
Pentru a fi aplicabile normele noului Cod de procedură civilă în situaţia transmiterii cererii de executare silită prin poştă, curier, telefax sau poştă electronică, este necesar ca data transmiterii cererii sâ se situeze dupâ intrarea în vigoare a acestuia, şi nu data recepţionării ori înregistrării cererii de către executor. Transmiterea are loc la data la care cererea a fost depusă la oficiul poştal, la serviciul de curierat sau la un serviciu specializat de comunicare [art. 183 alin. (1) NCPC].
3. Executarea unor obligaţii de a face. Creditorul poate recurge la executarea silită şi în cazul obligaţiilor prevăzute la alin. (4) al art. 622 (obligaţii de a face, precum înscrierea sau radierea unui drept, act sau fapt dintr-un registru public, emiterea unei autorizaţii, eliberarea unui certificat sau predarea unui înscris şi altele asemenea) dacă, în urma cererii creditorului de obţinere a executării, debitorul nu se conformează.
Problema legii aplicabile în astfel de situaţii se rezolvă potrivit regulii generale (în funcţie de data sesizării organului de executare), întrucât cererea formulată de persoana îndreptăţită în vederea obţinerii executării, urmată de conformarea debitorului, înlătură necesitatea recurgerii la executarea silită.
Formularea alin. (4), care enumeră obligaţiile de a face susceptibile de executare fără intervenţia executorului judecătoresc, nu este la adăpost de critici. Astfel, este unanim acceptat că executarea oricărei obligaţii [nu doar a obligaţiilor enumerate exemplificativ la alin. (4)], stabilită printr-un titlu executoriu, poate fi obţinută la simpla cerere a persoanei îndreptăţite, acesta fiind şi sensul dispoziţiilor alin. (1) al art. 622. Or, se observă că alineatul analizat acreditează ideea greşită că executările obligaţiilor nu ar fi posibile (sau, mai grav, nu ar fi valabile) la simpla cerere a persoanei îndreptăţite, atunci când legea prevede necesitatea intervenţiei executorului judecătoresc pentru executarea silită a acestora. Chiar dacă o distincţie implicită între executarea voluntară şi executarea silită se regăseşte în teza ultimă a alin. (4), apreciem că acesta, în ansamblu, este atât echivoc, cât şi inutil.
Instituirea unui tratament juridic diferit aplicabil „unor obligaţii de a face" a fost criticată în doctrină1'1. S-a arătat că diferenţa de tratament lasă loc interpretării potrivit căreia cererea depusă la debitor, fără intervenţia executorului [în cazul obligaţiilor prevăzute la alin. (4)], are efecte în privinţa întreruperii termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită. S-a observat, totodată, că, într-o altă interpretare, demersul efectuat de creditor nu are semnificaţia unui act de executare silită care să ducă la întreruperea cursului prescripţiei.
A.M. Ungureonu, Consideraţii asupra unor modificări legislative prevăzute de noul Cod de procedură civilă în materia executării silite, în R.R.E.S. nr. 1/2011.
Corectitudinea uneia sau alteia dintre interpretările menţionate trebuie stabilită, în opinia noastră, prin raportare la dispoziţiile art. 708 pct. 2 NCPC, potrivit cărora întreruperea prescripţiei are loc pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent. Or, din moment ce debitorii obligaţiilor la care se referă alin. (4) nu pot fi asimilaţi unui organ de executare necompetent, este evident că actele de executate efectuate ţâra intervenţia executorului nu întrerup prescripţia.
4. Vânzarea de către creditor a bunurilor mobile ipotecate. Potrivit art. 2445 Noul Cod Civil, „(1) Creditorul ipotecar poate cere instanţei de executare încuviinţarea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat. La cererea de încuviinţare se vor depune documente care atestă existenţa creanţei ipotecare şi a ipotecii mobiliare, împreună cu dovada perfectării ipotecii. Instanţa va analiza existenţa creanţei şi a ipotecii legal perfectate şi va încuviinţa vânzarea, cu citarea părţilor interesate. (2) Creditorul ipotecar poate vinde bunurile mobile ipotecate în starea în care se găsesc sau după luarea unor măsuri comercial rezonabile pentru valorificarea acestora. (3) Creditorul poate vinde bunurile mobile ipotecate prin licitaţie publică ori prin negociere directă, prin unul sau mai multe contracte, în bloc ori separat, în orice moment sau loc, în condiţii comerciale rezonabile. (4) Părţile pot conveni, prin contractul de ipotecă, modul de valorificare a bunurilor grevate.
(5) în toate cazurile, vânzarea trebuie realizată într-o manieră comercial rezonabilă în ceea ce priveşte metoda, momentul, locul, condiţiile şi toate celelalte aspecte ale acesteia".
în privinţa alin. (5) al art. 622, trebuie observat că:
a) se referă doar la vânzarea bunurilor mobile;
b) se aplică şi vânzării bunului mobil gajat, date fiind dispoziţiilor art. 2494 Noul Cod Civil, şi
c) după încuviinţarea instanţei, nimic nu îl împiedică pe creditor să vândă bunul prin intermediul executorului judecătoresc.