Art. 626 Noul Cod de Procedură Civilă Rolul statului în executarea silită Scopul şi obiectul executării silite

1. Obligaţia statului. Rolul statului în executarea silită trebuie înţeles într-un sens mai larg decât acela de asigurare a cadrului normativ necesar desfăşurării acestei activităţi. Codul de procedură civilă nu prevede că statul are un rol activ în executarea silită, dar stabileşte în sarcina acestuia obligaţia pozitivă de a asigura, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a titlurilor executorii.

De exemplu, atunci când titlul executoriu este reprezentat de un act notarial care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

în practică, nu s-a

Citește mai mult

încuviinţat cererea de executare silită formulată de creditorul redevenit proprietar al imobilului, prin dispoziţia primarului general, emisă în baza Legii nr. 10/2001, împotriva debitorului, fost chiriaş al statului. S-a considerat că dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 dau putere executorie dispoziţiei, însă efectele ei sunt relative, potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic. Dispoziţia, care este titlu executoriu cu privire la imobil, în raporturile dintre emitent şi beneficiar, nu poate fi opusă terţilor - chiriaşi, în condiţiile în care situaţia juridica a acestora este reglementata prin dispoziţii speciale în aceeaşi lege (Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 822/R/2011, în A.G. Ţambulea, Executarea silită. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 86-87).

în sensul articolului, prin agenţii statului se înţelege autorităţile, instituţiile şi persoanele care reprezintă statul şi au calitatea de participanţi la executarea silită, cum ar fi agenţii forţei publice, Ministerul Public etc.

Articolul nu tratează „statul" ca „parte" în executarea silită, când acesta are drepturile şi obligaţiile respectivei părţi. în schimb, respectarea de către „stat" a rolului impus de lege trebuie analizată cu mai mare exigenţă dacă acesta este şi parte în executarea silită.

Curtea de la Strasbourg a considerat că autorităţile administrative formează un element al statului supus ordinii de drept, iar interesele acestor autorităţi coincid cu nevoia unei administrări corecte a justiţiei. Dacă autorităţile administrative nu pot sau nu vor să se conformeze unei hotărâri ori numai întârzie executarea ei, garanţiile cuprinse în art. 6 din Convenţia europeană în faza judecăţii sunt golite de scop.

Chiar dacă este admisibil ca o instituţie să aibă nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a efectua o plată, totuşi, dacă este vorba despre plata unor despăgubiri pentru durata excesivă a unor proceduri, Curtea de la Strasbourg a apreciat că această perioadă nu poate depăşi 6 luni începând de la momentul la care hotărârea de despăgubire a devenit executorie. Pe de altă parte, în contextul arătat anterior, Curtea a opinat în sensul că o autoritate a statului nu poate motiva prin lipsa de fonduri neexecutarea unei obligaţii izvorâte dintr-o hotărâre judecătorească.

Preluând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, noul Cod de procedură civilă stabileşte în alin. (2) al art. 6 că dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi articol privitoare la „dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil" se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia executării silite este constantă în sensul că executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie privită ca parte integrantă a noţiunii de proces, prevăzută în art. 6 din Convenţie. Dreptul de acces la o instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână neoperantă în detrimentul uneia dintre părţi.

Rolul statului este acelaşi indiferent că se execută o hotărâre judecătorească sau un alt titlu executoriu, cum ar fi un act autentificat de notar care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Obligaţia statului de a asigura executarea în mod prompt şi efectiv este una de dili-genţâ. Statul nu garantează solvabilitatea debitorilor din cadrul executărilor silite.

2. Răspunderea statului. Nerespectarea de către stat a obligaţiei prevăzute în art. 626 dă dreptul persoanelor vătămate la repararea integrală a prejudiciului suferit, în cadrul unei acţiuni directe împotriva statului.

Admisibilitatea unei astfel de acţiuni este condiţionată de existenţa unui refuz al statului (al agenţilor săi) de a îndeplini obligaţiile stabilite prin lege în sarcina sa. De exemplu, refuzul autorităţii competente de a asigura concursul forţei publice la solicitarea executorului judecătoresc, întemeiată pe dispoziţiile art. 658 NCPC.

Sarcina probei existenţei prejudiciului şi a întinderii acestuia revine persoanei vătămate, conform dispoziţiilor 249 NCPC. Prejudiciul cauzat prin refuzul agenţilor statului nu este egal cu valoarea creanţei executate decât în situaţia de excepţie în care „refuzul" este singura cauză şi unicul impediment pentru realizarea creanţei înscrise în titlul executoriu. Aceasta, deoarece statul nu este un obligat subsidiar care, în anumite condiţii, poate lua locul debitorului în executarea silită. Se poate anticipa că instanţele vor fi confruntate cu acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 626 ca urmare a refuzului agenţilor statului, din cauza cărora s-a întârziat executarea.

Fiind vorba de o normă care instituie un principiu al executării silite, trebuie spus că acţiunea pe care o reglementează este la îndemâna tuturor persoanelor vată mate, inclusiv a debitorului şi terţilor participanţi, dacă aceştia dovedesc că prin refuzul agenţilor statului de a asigura executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârii judecătoreşti sau a titlului executoriu au suferit un prejudiciu.

Acţiunea în repararea prejudiciului întemeiată pe dispoziţiile art. 626 este evaluabilă în bani, astfel că, dacă este introdusă pe cale principală, îi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun privitoare la competenţa materială şi teritorială. Dacă acţiunea îmbracă forma unui capăt de cerere accesoriu, în cadrul unei contestaţii la executare, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 123 raportat la art. 713 NCPC.

în oricare dintre situaţii, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani, conform art. 2517 Noul Cod Civil. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască poziţia de refuz a autorităţilor statului.

Răspunderea statului este delictuala, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 1349 şi art. 1384 alin. (2)Noul Cod Civil.

A se vedea și:
C.E.D.O., cauza Gaglione şi alţii c. Italiei, Hotărârea din 21 decembrie 2010, definitivă la 20 iunie 2011, în R. Stanciu, op. cit., p. 147-162.

C.E.D.O., cauza Hornsby c. Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, în R. Stanciu, op. cit., p. 1-17.