Acţiune în acordarea de despăgubiri pentru imobile preluate abuziv, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun. Inadmisibilitate
| Comentarii |
|
Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială (Legea nr. 10/2001), care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
Secţia I civilă, Decizia nr. 1209 din 24 aprilie 2012
Prin decizia civilă nr. 19/23.01.2012, Tribunalul Arad a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva sentinței civile nr. 10140/17.10.2011, pronunțată de Judecătoria Arad, pe care a schimbat-o în sensul că a respins ca inadmisibilă acțiunea de drept comun formulată de R.R. și F.R. având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, invocând, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., greșita aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, precum și încălcarea dreptului lor de acces la justiție și la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 1209/24.04.2012, pronunțată în dosarul nr. 11606/55/2010, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de reclamante împotriva deciziei civile nr. 19/23.01.2012, pronunțată de Tribunalul Arad.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea a avut în vedere argumentele mai jos redate.
Recursul reclamantelor vizează, în esență, două aspecte care - în opinia lor - ar fi fost rezolvate de tribunal printr-o interpretare greșită a legii, și anume: unul ce ține de natura acțiunii formulate de ele împotriva instituției pârâte și un altul ce ține de temeiurile de drept național și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului care au fost ignorate de instanța de apel și a căror corectă coroborare ar fi condus la admiterea acțiunii.
în ceea ce privește primul aspect, rezultă că prin acțiunea lor reclamantele au urmărit nu constatarea nevalabilității titlului statului ca scop în sine, ci realizarea unui drept decurgând dintr-o atare situație, respectiv recunoașterea îndreptățirii lor la despăgubiri prin obligarea statului la plata echivalentului valorii de circulație a imobilului preluat înainte de 1989 în baza Decretului nr. 223/1974 și care nu mai poate fi restituit.
Temeiul de drept intern al acestei solicitări a fost indicat ca fiind art. 480-481 C.civ. de la 1864 (sub al cărui imperiu debutase, la 28.07.2010, procesul lor).
Fiind vorba, în mod evident, de plata unei sume de bani, indiferent de temeiul acesteia (în cauza de față, fiind vorba de un fapt cauzator de prejudiciu, prin preluarea imobilului de către stat), potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (sub ale cărui efecte a luat naștere dreptul litigios), acțiunea reclamantelor fiind o acțiune personală și nu reală, era supusă prescripției extinctive.
Chiar dacă nu ar fi cunoscut pe altă cale faptul imposibilității de restituire în natură a imobilului în litigiu, reclamantele ar fi putut, în mod obiectiv și sigur, să afle despre acest lucru din conținutul extrasului de CF din care rezultă că la data de 27.07.1997 cumpărătorii bunului (foștii chiriași) își intabulaseră dreptul de proprietate pentru a-l face opozabil terților.
începând de la această dată s-ar fi putut naște dreptul lor la despăgubiri.
Acțiunea lor pentru acordarea despăgubirilor nu este însă de respins, în principal, sub acest aspect, ci sub aspectul excepției de fond a inadmisibilității sale - lucru pe care l-a reținut și instanța de apel - având în vedere temeiurile din dreptul național și din Convenție care susțin o astfel de soluție.
în acest sens este de observat faptul că temeiul juridic al preluării de către stat a imobilului pentru care se cer despăgubiri a fost Decretul nr. 223/1974 care a fost recunoscut ca o preluare abuzivă (făcându-se distincția între efectele juridice ale celor preluate cu sau fără titlu) încă de la data apariției Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens art. 2 al H.G. nr. 614/2001 care reprezintă primele norme de aplicare a legii) pe care legiuitorul a adoptat-o în intenția rezolvării unitare a problemei majore și extinse a imobilelor naționalizate.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără un titlu valabil sau prin vicierea consimțământului puteau fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii lor dacă nu făceau obiectul unei legi speciale de reparație.
Aceste legi speciale au fost Legea nr. 112/1995 și apoi Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările lor ulterioare, precum și cu normele lor succesive de aplicare.
Prin urmare, chiar și în absența posibilității pentru reclamante a exercitării acțiunii în revendicare, dreptul lor de acces la justiție garantat de Constituție și de art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului nu a fost obstrucționat, ele putând utiliza, în termenele special prevăzute, de procedurile legilor menționate care au prevăzut ca măsuri reparatorii, în ordine preferențială, restituirea în natură a imobilelor și apoi restituirea lor prin echivalent (în diversele ei forme, anume consacrate).
în ceea ce privește omisiunea utilizării procedurilor speciale de reparație materială nu s-a invocat - și nici dovedit - imposibilitatea absolută și totală a reclamantelor de a recurge la ele, motiv pentru care - astfel cum s-a menționat în cuprinsul Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - acest lucru imputabil conduitei lor nu le conferă posibilitatea de a opta între aceste proceduri și procedurile puse la dispoziție de dreptul comun.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
în privința concordanței dintre legea specială și Convenția Europeană (despre care, de asemenea vorbește Decizia nr. 33/2008), se constată că jurisprudența CEDO lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră de cuviință pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat, lucru care s-a întâmplat în cazul României, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și a legii sale completatoare: Legea nr. 247/2005 (prin care s-au adus modificări de substanță Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește măsurile reparatorii, precum și procedura de stabilire și acordare a lor).
Această procedură administrativă a fost considerată compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanță, fapt menționat și în Hotărârea-pilot din cauza Atanasiu și alții c. România (parag. 115), pe care și reclamantele au invocat-o în recursul lor, criticile instanței europene vizând nu inexistența unui sistem adecvat pentru acordarea despăgubirilor, ci disfuncționalitatea lui pentru aceea că nu permite realizarea acestui scop într-un termen rezonabil.
Rezultă deci că prin această hotărâre CEDO s-a realizat un control de convenționalitate al legislației speciale în materia restituirii imobilelor naționalizate în urma căruia s-a confirmat acest aspect, statul fiind doar obligat la adoptarea într-un termen determinat a mecanismului care să facă efectivă procedura de reparație materială.
în atare condiții, având în vedere că Hotărârea-pilot menționată a fost pronunțată prin examinarea tuturor dispozițiilor de drept național specifice materiei restituirii imobilelor naționalizate, prin observarea și a deciziilor înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea, în acest sens, parag. 73) și că prin aceasta nu s-a constatat nesocotirea dispozițiilor Convenției, nu există o obligație pentru instanțele naționale de a proceda la un alt control de „convenționalitate” al dreptului național în materie și, pe cale de consecință, la aplicarea prioritară a dispozițiilor Convenției în sensul dorit de reclamante, acela al admiterii acțiunii lor de drept comun și al obligării directe a Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de circulație a imobilului ce nu mai poate fi retrocedat, chiar dacă prin această dispoziție nu ar fi încălcate drepturile terților cumpărători.
Necesitatea recurgerii părților interesate la procedurile speciale de reparație a fost luată în discuție în cuprinsul hotărârii-pilot menționate prin raportare la instrumentele consacrate de Convenție, Curtea de la Strasbourg apreciind în acest sens că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 al Protocolului 1 (adițional) la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizare a căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Rezultă deci că respingerea acțiunii reclamantelor corespunde nu numai unei corecte interpretări a dispozițiilor dreptului național, ci și raportării conforme la jurisprudența CEDO în materie.
Nu lipsit de importantă în acest context este și faptul că un argument suplimentar în confirmarea soluției de respingere a acțiunii reclamantelor este și acela că la data pronunțării deciziei din apel exista deja un reper legal în materie, respectiv Decizia nr. 27/14.11.2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii [care a devenit, după publicarea ei în M.Of. nr. 120/17.02.2012, general obligatorie conform art. 3307alin. (7) C.proc.civ.] prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate împotriva Statului Român și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol (adițional) la Convenție și ale art. 13 din aceeași Convenție (situație care se regăsește și în cauza de față), sunt inadmisibile.
(Judecător Gheorghe Oberșterescu)
| ← Cerere în evacuare formulată de proprietar împotriva... | Respectarea interesului superior al minorului şi în raport de... → |
|---|
