Despăgubiri în caz de eroare judiciară
| Comentarii |
|
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C.proc.pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. În acelaşi sens este reglementat dreptul persoanei la despăgubiri în caz de eroare judiciară şi de prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii sau practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot, sau în parte. Curtea a constatat că în mod legal prima instanţă a stabilit faptul că textul legal invocat de reclamant nu este aplicabil în cauză, întrucât nu a existat o condamnare a reclamantului pentru fapta de săvârşirea căreia a fost acuzat, urmată de o achitare în altă procedură judiciară. Reclamantul a fost achitat în cursul procesului penal în faţa primei instanţe şi în căile de atac.
Secţia I civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 1001 din 14 iunie 2012
Prin sentința civilă nr. 843/20.03.2012 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. 1718/102/2011, s-a respins cererea formulată de reclamantul C.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în procedura reglementată de art. 504-506 C.proc.pen., Statul are o răspundere limitată la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, iar prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituția României, „eroarea judiciară” a fost definită sub două aspecte: condamnarea constatată a fi nelegală prin pronunțarea unei hotărâri ulterioare de achitare (situația invocată de reclamant) și privarea de libertate ori restrângerea libertății unei persoane în mod nelegal, constatată astfel prin ordonanță a procurorului sau prin hotărâre judecătorească.
Tribunalul a reținut că, în cazul concret dedus judecății nu sunt întrunite condițiile existenței unei erori judiciare. Reclamantul a fost achitat în cursul procesului penal, nefiind așadar în situația prevăzută de textul legal amintit, respectiv existența unei condamnări prin hotărâre definitivă, urmată apoi de achitare în altă procedură judiciară.
Cu privire la Decizia nr. 45/10.03.1998 pronunțată de Curtea Constituțională, invocată de reclamant, s-a reținut că aceasta a fost pronunțată la momentul la care textul art. 504 alin. (1) C.proc.pen. avea un alt conținut și restrângea posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor unei erori judiciare la două situații, respectiv când persoana nu a săvârșit fapta imputată sau când fapta nu există. S-a apreciat prin Decizia Curții Constituționale mai sus amintită, că art. 504 alin. (1) C.proc.pen. este neconstituțional în măsura în care limitează cazurile de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, la aceste două ipoteze.
Ulterior, legiuitorul a modificat conținutul art. 504 C.proc.pen., în sensul că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Prin urmare, legiuitorul nu mai limitează cazurile de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare la cele două ipoteze [prevăzute de art. 10 lit. a) și c) C.proc.pen.], ci la toate situațiile de achitare. Legiuitorul a impus însă condiția cumulativă ca acea condamnare să fi fost constatată a fi nelegală prin pronunțarea unei hotărâri ulterioare de achitare, condiție neîndeplinită în cauză.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul C.I. solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata despăgubirilor solicitate.
în motivarea recursului reclamantul a arătat că instanța de fond a apreciat greșit că răspunderea statului nu poate fi angajată în cauză, în contextul în care a fost victima unei anchete judiciare abuzive, iar în conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Recurentul a arătat că a dovedit prejudiciul material și moral suferit, invocând și Decizia nr. 143/A din 2.03.2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că orice inculpare pe nedrept produce suferințe în plan moral și social, justificând acordarea unei compensații materiale.
în drept, recurentul reclamant a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, art. 274 C.proc.civ.
Intimatul pârât Statul Român, prin M.F.P., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând faptul că nu este incident în cauză textul legal invocat de recurent cu privire la angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare.
Examinând sentința atacată din perspectiva motivelor invocate, precum și a dispozițiilor art. 3041C.proc.civ., instanța de control judiciar a constatat că recursul promovat este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
în fapt, prin sentința penală nr. 13/02.02.2010 pronunțată de Tribunalul Mureș, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 44/A/14.06.2010 pronunțată de Curtea de Apel Tg. Mureș și decizia penală nr. 4091/17.11.2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. d) C.proc.pen., achitarea reclamantului C.I. de sub acuza comiterii infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 6,art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) și (2) C.pen., în urma schimbării încadrării juridice a faptei pentru care fusese trimis în judecată.
Reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material și moral cauzat ca urmare a acuzării sale de săvârșirea infracțiunii de luare de mită, în temeiul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 504 C.proc.pen.
Conform art. 52 alin. (3) din Constituția României, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii.
Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (1) C.proc.pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Față de cele reținute anterior, Curtea a constatat că în mod legal prima instanță a stabilit faptul că textul legal invocat de reclamant nu este aplicabil în cauză, întrucât nu a existat o condamnare a reclamantului pentru fapta de săvârșirea căreia a fost acuzat, urmată de o achitare în altă procedură judiciară. Reclamantul a fost achitat în cursul procesului penal în fața primei instanțe și în căile de atac.
Decizia nr. 45/10.03.1998 pronunțată de Curtea Constituțională nu prezintă relevanță în cauză, întrucât a fost pronunțată la momentul la care textul art. 504 alin. (1) C.proc.pen. avea un alt conținut și restrângea posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor unei erori judiciare la două situații, respectiv atunci când persoana nu a săvârșit fapta imputată sau când fapta nu există. Prin Decizia Curții Constituționale s-a apreciat că art. 504 alin. (1) C.proc.pen., în forma avută la acel moment, este neconstituțional în măsura în care limitează cazurile de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, la aceste două ipoteze. Ulterior însă, legiuitorul a modificat conținutul art. 504 C.proc.pen., astfel încât nu mai limitează cazurile de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare la cele două ipoteze prevăzute de art. 10 lit. a) și c) C.proc.pen., ci la toate situațiile de achitare reglementate de art. 10. Legiuitorul a impus însă condiția cumulativă ca acea condamnare să fi fost constatată a fi nelegală prin pronunțarea unei hotărâri ulterioare de achitare, condiție neîndeplinită în cauză.
în același sens este reglementat dreptul persoanei la despăgubiri în caz de eroare judiciară și de prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii sau practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot, sau în parte.
Prin urmare, Curtea a constatat că sentința recurată este legală și temeinică, nefiind incident niciun motiv de nelegalitate, astfel că în temeiul prevederilor art. 312 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul promovat de reclamantul C.I. împotriva sentinței civile nr. 843/20.03.2012 a Tribunalului Mureș.
| ← Încuviinţare executare hotărâre care instituie măsuri... | Cerere în evacuare formulată de proprietar împotriva... → |
|---|
