Acţiune în grăniţuire. Diferenţiere faţă de acţiunea în revendicare
| Comentarii |
|
Acţiunea în grăniţuire, astfel cum este succint definită de art. 584 C.civ., este o acţiune reală-imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă având ca scop delimitarea proprietăţilor învecinate, ea neimpunând reclamantului sa-şi dovedească dreptul său de proprietate cu privire la porţiunile de teren asupra cărora cere a se stabili hotarul. Cu alte cuvinte, cel ce solicită grăniţuirea trebuie să-şi justifice proprietatea numai prin prezumţia legală de posesiune, iar în aceste condiţii, grăniţuirea, respectiv determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre doua proprietăţi vecine, chiar stabilită prin hotărâre judecătorească, nu constituie lucru judecat pentru porţiunile de teren cu privire la care s-a constatat o împrejmuire şi o contestaţie. Dacă însă, cu ocazia grăniţuirii reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof, susţinând că vecinul ar deţine-o fără drept, grăniţuirea implică o revendicare, iar reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul său.
Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 96 din 9 februarie 2011
Prin decizia civilă nr. 96/09.02.2011, Curtea de Apel Ploiești - Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins recursul formulat de pârâți împotriva deciziei civile nr. 443 pronunțată la 17 noiembrie 2010 de Tribunalul Dâmbovița, ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut printre altele că în ceea ce privește motivul de recurs referitor la incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în sensul că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii, câtă vreme, pe de o parte, se susține că acțiunea în grănițuire nu a avut caracter de revendicare, iar pe de altă parte, se analizează întinderea drepturilor de proprietate ale părților, s-a constatat că instanța de fond a menționat, în mod expres, că a analizat conturul terenurilor părților în latura comună litigioasă, și nu proprietățile în sine, în același fel răspunzând și Tribunalul Dâmbovița cu ocazia analizării cererii de apel a pârâților-reclamanți.
Sub acest aspect, Curtea de Apel a reținut că acțiunea în grănițuire, astfel cum este succint definită de art. 584 C.civ., este o acțiune reală-imobiliară, petitorie și imprescriptibilă având ca scop delimitarea proprietăților învecinate, ea neimpunând reclamantului sa-și dovedească dreptul său de proprietate cu privire la porțiunile de teren asupra cărora cere a se stabili hotarul.
Cu alte cuvinte, cel ce solicită grănițuirea trebuie să-și justifice proprietatea numai prin prezumția legală de posesiune, iar în aceste condiții, grănițuirea, respectiv determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre doua proprietăți vecine, chiar stabilită prin hotărâre judecătorească, nu constituie lucru judecat pentru porțiunile de teren cu privire la care s-a constatat o împrejmuire și o contestație.
Dacă însă, cu ocazia grănițuirii reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof, susținând că vecinul ar deține-o fără drept, grănițuirea implică o revendicare, iar reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul său.
Or, în speța de față, reclamanții nu au pretins decât stabilirea liniei de hotar, conform aliniamentului gardului ce a existat anterior, și nicidecum nu au pretins stabilirea liniei de hotar pe un alt aliniament, către proprietatea pârâților.
Raportat la cele de mai sus, în mod corect Tribunalul Dâmbovița a constatat că instanța de fond a procedat la stabilirea hotarului real și trasarea acestuia în funcție de semnele de hotar stabilite prin aflarea celor mai vechi semne de hotar, după examinarea titlurilor de proprietate, ascultarea părților, administrarea probei cu martori și a celei cu expertiză în specialitatea topografie.
De altfel, prin acțiunea în grănițuire se urmărește reconstituirea hotarului real dintre două fonduri, fiecare parte având rolul de reclamant și pârât, ceea ce le pune pe același plan în ceea ce privește sarcina probei, astfel încât, se constată că nu au fost ignorate dispozițiile art. 1169 Cod civil, potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Instanțele anterioare au avut în vedere și actele de proprietate prezentate de pârâții recurenți, inclusiv Planul de situație și amplasament aferent autorizației de construcție, dar au stabilit că acesta evidențiază doar că imobilul proprietatea fam. M. trebuia amplasat la 0,50 m de hotar, fără a se putea ști dacă această distanță a și fost respectată cu ocazia ridicării construcției, astfel că, nu au fost aplicate în mod eronat dispozițiile art. 1169 C.civ., motiv pentru care, nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Analizarea hotărârii de partaj a reclamanților și raportului de expertiză întocmit de expert A, ce face parte integrantă din decizia civilă nr. 2063/16.11.2000 a Tribunalului Dâmbovița, precum și a suprafețelor înscrise în titlurile de proprietate ale părților și calculul ( greșit în opinia recurenților) celor ce ar fi deținute în plus, nu s-au făcut din perspectiva comparării titlurilor de proprietate specifice acțiunii în revendicare, ci pentru verificarea aliniamentului liniei de hotar a celor două proprietăți învecinate, nefiind relevant, deci, dacă înscrisurile de care s-au folosit părțile ar fi avut caracter declarativ sau constitutiv de proprietate.
Ca atare, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., câtă vreme instanțele anterioare nu au analizat cererea dedusă judecății, de grănițuire a proprietății părților, ca fiind o acțiune în revendicare, ci chiar au stabilit, în mod expres, că delimitarea liniei de hotar s-a făcut ținând cont de posesia exercitată, de existența semnelor exterioare care delimitau aliniamentul vechiului gard, iar analiza titlurilor de proprietate ale părților în cadrul administrării probei cu înscrisuri, s-a făcut în cadrul acțiunii complexe de interpretare a probatoriilor administrate, și nicidecum în vederea comparării acestora sub aspectul existenței titlurilor de proprietate.
Câtă vreme argumentele instanței nu au vizat întinderea dreptului de proprietate al părților, ci au fost expuse tocmai pentru a întări dovada exercițiului posesiei, caracteristică acțiunii în grănițuire, nu se poate constata că s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecății sau că s-a făcut o greșită aplicare a principiului in dubio pro reo.
(Judecător Mioara Iolanda Grecu)
| ← Acţiune de partaj succesoral. Noţiunea de pasiv succesoral.... | Plasament în regim de urgenţă instituit pe calea ordonanţei... → |
|---|
