Plasament în regim de urgenţă instituit pe calea ordonanţei preşedinţiale. Condiţii
| Comentarii |
|
Plasamentul în regim de urgenţă reglementat de art. 64 şi 65 din Legea nr. 272/2004 constituie o măsură cu caracter temporar ce se instituie în cazul copilului abuzat sau neglijat, în scopul scoaterii acestuia dintr-un mediu care i-ar putea primejdui creşterea şi educarea. În litera şi spiritul acestui act normativ interesul superior al copilului ridicat la rangul de principiu, conform art. 2, este cel căruia trebuie să i se subordoneze toate demersurile luate cu privire la minor, iar la aprecierea acestuia trebuie să se ţină seama de vârsta copilului, posibilitatea părinţilor de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, ataşamentul lor faţă de copil, dar şi al minorilor faţă de părinţi, grija manifestată de aceştia pe timpul convieţuirii, dar şi opţiunea copilului exprimată cu ocazia audierii sale în instanţă.
Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 148 din 23 februarie 2011
Prin decizia civilă nr. 148/23.02.2011 Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins recursul formulat de pârâtul D.M.S. împotriva sentinței civile nr. 66/07.01.2011 a Tribunalului Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanta DGASPC, pârâta L.M. și cu intervenienta I.M. ca nefondat.
A reținut instanța de control judiciar că prin calea de atac promovată recurentul a criticat soluția instanței de fond pe considerentul că aceasta are la bază o situație nereală determinată de influența negativă pe care numita M.M. a avut-o asupra fiicelor sale, nu s-a ținut cont de situația dovedită de el din care rezulta că este în interesul celor două minore să rămână pentru a fi crescute și educate de tată, întrucât prezintă garanțiile necesare redării în familie a copiilor, dispune de condiții morale și materiale corespunzătoare în acest sens, precizând totodată că datorită vârstei și stării de sănătate a intervenientei aceasta nu este potrivită pentru stabilirea unei atare măsuri în sarcina sa.
Plasamentul în regim de urgență reglementat de art. 64 și 65 din Legea nr. 272/2004 constituie o măsură cu caracter temporar ce se instituie în cazul copilului abuzat sau neglijat în scopul scoaterii acestuia dintr-un mediu care i-ar putea primejdui creșterea și educarea.
în litera și spiritul acestui act normativ interesul superior al copilului ridicat la rangul de principiu, conform art. 2, este cel căruia trebuie să i se subordoneze toate demersurile luate cu privire la minor, iar la aprecierea acestuia trebuie să se țină seama de vârsta copilului, posibilitatea părinților de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală și morală, atașamentul lor față de copil, dar și al minorilor față de părinți, grija manifestată de aceștia pe timpul conviețuirii, dar și opțiunea copilului exprimată cu ocazia audierii sale în instanță.
Toate aceste criterii se impun a fi evaluate de instanță în ansamblul lor, prin analizarea fiecăruia, în contextul celorlalte, ținând cont totodată de dispozițiile legale incidente și de împrejurările specifice ale speței.
în prezenta cauză, din probele administrate rezultă fără putință de tăgadă că după divorțul reclamantului de intimata L.M. (intervenit după plecarea acesteia din urmă la muncă în străinătate) lui i-au fost încredințate spre creștere și educare cele două minore rezultate din conviețuirea părților, minore care până la despărțirea în fapt a soților crescuseră în domiciliul comun alături de ambii părinți și cu care mama a ținut permanent legătura după despărțirea de pârât.
Este de necontestat faptul că recurentul dispune de condiții materiale pentru a asigura copiilor săi un trai decent, lipsit de griji, precum și împrejurarea că pe perioada cât au locuit împreună, el s-a preocupat de situația lor școlară, iar acest lucru rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Urmează a se reține însă că în cadrul procesului de reîncredințare promovat de mama minorelor, fiica cea mare a părților, G.I., în vârstă de 14 ani, cu ocazia audierii în Camera de Consiliu, a învederat că dorește să rămână la mamă, atât ea, cât și sora ei, și a solicitat sprijinul instanței pentru a nu se mai întoarce acasă, motivând că reclamantul le bate și le amenință, astfel încât preferă să meargă la o casă de copii decât la tatăl său.
Totodată, din cuprinsul sentinței civile nr. 5985/02.12.2010 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, prin care cele două minore au fost reîncredințate mamei, a rezultat că audiată în prezența unui psiholog și a unui reprezentant al Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului și minora A.E. a precizat că dorește să rămână cu mama sa.
Se impune a se face precizarea că în ceea ce o privește pe fiica mai mare a reclamantului, prin sentința civilă nr. 2425/15.12.2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița s-a dispus măsura plasamentului acesteia la străbunica maternă (intervenienta I.M. din prezenta cauză) pe considerentul că minora a fost supusă unor abuzuri fizice și emoționale repetate din partea tatălui său, astfel încât ea a refuzat să se mai întoarcă la acesta amenințând cu sinuciderea.
Din fișa de semnalare obligatorie și evaluare a situațiilor A/N/E întocmită la 11.11.2010 de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Consiliul Județean Dâmbovița, după deplasarea reprezentanților acestei instituții la domiciliul pârâtului a reieșit că minora A.E. și-a exprimat dorința de a fi împreună cu sora sa de care este foarte atașată („eu vreau să merg unde este sora mea, nu contează unde”), precizând că aceasta era cea cu care își făcea temele, se ocupa de menaj în casă și pregătea mâncarea.
S-a stabilit în acest context de către reprezentanții reclamantei că minora părea foarte afectată de atitudinea greșită a tatălui său, repetând în mai multe rânduri că preferă să nu mai rămână cu acesta și totodată le-a relatat câteva episoade în care pârâtul a lovit-o pe sora ei mai mare, până când aceasta i-a leșinat în brațe sau i-a „curs sânge din nas”.
Prin urmare, chiar dacă recurentul s-a preocupat de situația școlară a fiicelor sale și are o situație materială bună pentru a le asigura creșterea, în condițiile în care a rezultat că minora A.E. a asistat la scene în care tatăl său a exercitat violențe fizice asupra surorii sale, dată fiind starea de teamă a acesteia, s-a concluzionat că la acest moment ea este victima unui abuz emoțional din partea tatălui său, situație care justifică instituirea în favoarea sa a plasamentului în regim de urgență ca măsură de protecție specială, cu caracter temporar.
Faptul că străbunica maternă a minorelor are vârsta de 74 de ani s-a apreciat că nu constituie un impediment pentru a se dispune plasamentul copilului A.E. în regim de urgență la aceasta, iar susținerile tatălui vizând starea de sănătate precară a intervenientei au fost contrazise de actele medicale aflate la dosar care nu au confirmat această situație.
în condițiile în care I.M. este un membru al familiei extinse, care și-a exprimat acordul de a-i fi dată minora în plasament, aceasta având în plasament și pe cealaltă fiică a recurentului (asigurând astfel menținerea surorilor împreună), dispune de condiții materiale bune pentru creșterea și educarea copiilor în imobilul P + 1, compus din cinci camere, baie, bucătărie și hol, pe care îl deține, a rezultat că sunt îndeplinite prevederile art. 60 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 vizând stabilirea măsurii de plasament, cu atât mai mult cu cât în această modalitate se poate exercita de către părinți dreptul de a vizita copii și de a ține legătura cu aceștia.
Totodată, s-a reținut că din 16.12.2010 minora A.E. nu se mai află în domiciliul său, iar înscrisurile depuse în fața instanței de recurs fac dovada că de la data de 6.01.2011, aceasta, alături de sora sa, a început cursurile școlii cu clasele I-VIII din com. R., unde locuiește străbunica, este sănătoasă și a fost înscrisă pe lista medicului de familie C.C.
Nemulțumirea recurentului în sensul că întreaga motivare a cererii formulate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița are la bază o situație nereală determinată de declarațiile mincinoase ale martorei M.M. și influența negativă pe care aceasta a avut-o asupra fiicelor sale G.I. și A.E., nu a fost primită de instanță, deoarece în prezenta cauză demersul judiciar demarat de DGASPC Dâmbovița a avut la bază situația exprimată de fiicele recurentului cu ocazia audierii lor în prezența unui psiholog, în cadrul procesului declanșat de mama acestora având ca obiect reîncredințarea, precum și situația constatată cu prilejul deplasării la domiciliul tatălui a reprezentanților acestei instituții și a discuțiilor purtate de ei cu minora A.E.
Așa cum reiese din motivarea hotărârii instanței de fond, motivare care respectă prevederile art. 261 alin. (5) C.proc.civ., instituirea acestei măsuri cu privire la minoră s-a realizat având în vedere situația concretă din speță, raportat la dispozițiile legale incidente fără a se face trimitere la situația relatată de martora M.M. audiată în cadrul procesului de reîncredințare a minorelor.
Prin urmare, din moment ce declarația acestei martore (despre care se pretinde de către recurent că nu ar corespunde adevărului și în contracararea căreia se invocă declarațiile notariale date de L.I., M.G. și A.A.) nu a stat la baza măsurii dispuse în cauza de față cu privire la minora A.E., susținerea recurentului cu privire la eventualul caracter mincinos al acesteia și a influenței pe care ar fi exercitat-o asupra minorelor, nu poate fi analizată în actualul cadru procesual, ea putând fi valorificată în dosarul de reîncredințare copii unde această persoană a fost audiată.
Cert este că la instituirea măsurii plasamentului Tribunalul Dâmbovița a avut în vedere, raportat la împrejurările obiective ale cauzei, caracterul urgent al acesteia, faptul că ea are un caracter vremelnic (în sensul că ea nu rezolvă litigiul în fond, deci nu se pronunță în mod definitiv asupra drepturilor și obligațiilor părților), precum și împrejurarea că nu prejudecă fondul dreptului, câtă vreme instanța nu a avut de cercetat fondul dreptului, ci numai să facă o examinare sumară asupra aparenței acestuia.
Pe cale de consecință, ținând cont de interesul minorei, care reprezintă criteriul principal analizat cu ocazia soluționării acțiunii de față, dar și de caracterul temporar al acestei măsuri speciale de protecție, raportat la actele și lucrările cauzei, Curtea a apreciat că nemulțumirile formulate de recurent sunt nefondate și se impun a fi respinse, urmând a se menține ca legală hotărârea atacată, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul formulat fost respins ca nefondat.
(Judecător Veronica Grozescu)
| ← Nulitate relativă. Act de înstrăinare a unui bun comun de... | Autoritate de lucru judecat. Acţiune în constatare → |
|---|
