Acţiune în repararea prejudiciului. Jurisprudență Prejudicii, daune

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 387/R din data de 09.09.2014

Criteriile avute în vedere la determinarea valorii despăgubirilor pentru prejudiciul moral sunt: prejudiciul estetic suferit, influența negativă adusă confortului psihologic al reclamantului, afectarea vieții sociale a acestuia, atât din punct de vedere al raporturilor cu membrii familiei cât și cu restul societății, imposibilitatea practicării unor sporturi, a unor hobby-uri.

Încadrarea sau nu a consecințelor produse de accident asupra reclamantului în sluțire nu are o importanță covârșitoare. Ceea ce este important în stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin accident este cât de importantă este afectarea imaginii reclamantului, atât pentru sine cât și prin raportare la alte persoane și dacă acest prejudiciu estetic este sau nu recuperabil.

Dacă primul criteriu este unul subiectiv ce ține de aprecierea reclamantului ori a celorlalți cu care el intră în contact, cel de al doilea criteriu poate fi evaluat în raport cu actele medicale depuse la dosar. Reclamantul a fost supus mai multor expertize medico-legale, avizate de comisiile superioare de medicină legală, iar acestea au concluzionat că prejudiciul estetic poate fi corectat prin proceduri medicale și doar după epuizarea acestora s-ar putea face aprecieri referitoare la o eventuală sluțire.

Curtea a apreciat că suma de 55.000 euro este echitabilă prin raportare la consecințele imediate, pe termen scurt, dar și pe viitor, practic până la sfârșitul vieții, în condițiile în care actele medicale au stabilit caracterul definitiv al consecințelor medicale produse de accident.

- Codul muncii: art. 177 alin. 2, art. 269, art. 171 alin. 2,4, art. 173.

Prin cererea înregistrată la data de 26.01.2010 la Tribunalul Mureș, reclamantul S. A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L. Sighișoara, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata: sumei de 5.450 lei, actualizată cu rata inflației din ianuarie 2007 și până la plata efectivă, sumă reprezentând cheltuieli de spitalizare și întreținerea sănătății; sumei de 13.500 lei, actualizată cu rata inflației, sumă reprezentând diferența dintre pensia de invaliditate și salariul realizat în perioada august 2007 - ianuarie 2010 și echivalentul în lei a sumei de 250.000 euro cu titlu daune morale. Reclamantul a solicitat și plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat următoarele:

În urma unui accident suferit la data de 25.01.2007, produs în timp ce lucra pentru pârâtă, a rămas cu o deficiență funcțională medie, cu gradul III de invaliditate, având vederea diminuată la ochiul stâng și o capacitate de muncă scăzută cu 50%. Traumatismul a produs consecințe permanente ducând la sluțirea reclamantului.

Accidentul s-a produs din culpa pârâtei, care nu a luat măsurile necesare pentru a asigura întreținerea și repararea utilajului care a cauzat accidentul de muncă.

Conduita angajatorului după producerea accidentului a fost discriminatorie, lipsindu-l pe reclamant de sprijinul necesar pentru recuperarea capacității de muncă.

Suma de 5.450 lei a fost solicitată în vederea acoperirii cheltuielilor ocazionate cu spitalizarea și cu drumurile efectuate la Târgu-Mureș, cu medicamentele și alimentația corespunzătoare tratamentului medical. Daunele morale au fost solicitate în vederea acoperirii prejudiciului estetic, de vedere, psihic și moral cauzat de accidentul de muncă.

Tribunalul Mureș, prin Sentința civilă nr. 1241 din 20.04.2012, a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pârâta la plata sumei de 35.000 euro cu titlu de compensații bănești pentru daune morale. Totodată, instanța a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei în favoarea reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Mureș a reținut următoarele:

Reclamantul a fost angajatul pârâtei S.C. C. S.R.L., începând cu data de 20.9.2006, în funcția de muncitor necalificat, lucrând în fapt ca operator producție cabluri, potrivit atribuțiilor stabilite în fișa postului.

Din dosarul de cercetare a accidentului de muncă, întocmit de Inspecția Muncii, s-a reținut că, în data de 25.01.2007, în jurul orei 4, în secția de producție cablu, linia de extrudare EL7 din incinta societății pârâte, reclamantul a fost victima unui accident de muncă, după ce de pe capul de extrudare a mașinii de confecționat cablaj s-a desprins colierul de fixare, lovindu-l în zona capului pe reclamant.

Prin decizia asupra capacității de muncă nr. 2742/1.8.2007 s-a stabilit că, în urma accidentului de muncă, reclamantul a rămas cu o deficiență funcțională medie, fiind încadrat în gradul III de invaliditate. Din actele medicale de la dosar reiese că vederea la ochiul stâng este pierdută aproape total (acuitate vizuală de 5/25), reclamantul prezentând diplopie, starea respectivă fiind infirmitate permanentă.

Reclamantul a solicitat angajarea răspunderii delictuale a pârâtei și obligarea acesteia la suportarea diverselor prejudicii suferite în urma accidentului de muncă. Pentru admiterea cererii, față de dispozițiile art. 998 cod civil (norme aplicabile în cauză), reclamantul are sarcina de a face dovada unui prejudiciu, a faptei ilicite a pârâtei și a vinovăției acesteia și a legăturii de cauzalitate dintre fapta pârâtei și prejudiciile suferite.

Pârâta se apără în cauză arătând că nu îi poate fi imputată producerea accidentului și suferirea de prejudicii de către reclamant, în condițiile în care, potrivit cercetărilor efectuate în cauză, tocmai fapta reclamantului a putut sta la producerea accidentului.

Raționamentul pârâtei nu poate fi primit deoarece, potrivit procesului-verbal de cercetare din 1.2.2007, încheiat de comisa numită de conducerea pârâtei și procesului-verbal nr. 146/17.1.2008, întocmit de un inspector de muncă, accidentul s-a putut produce din cauza existenței unor reziduuri în granulele PVC cu care a fost alimentată linia EL7 sau prin efectuarea unor erori de reglaj de către operator. Posibilitățile arătate sunt simple ipoteze de lucru, cercetările efectuate imediat după accident sau probele de la dosar nu converg spre concluzia certă ori probabilă că reclamantul a greșit în manipularea instalației de lucru, producând astfel accidentul la locul de muncă. În atare condiții, în examinarea condițiilor răspunderii delictuale instanța nu poate da nicio valoare juridică unei posibilități care nu este susținută de probe neîndoielnice.

În schimb, potrivit constatărilor inspectorilor de muncă, care produc efecte juridice obligatorii, consemnate în procesul verbal de cercetare nr. 146/17.1.2008, act care nu a fost anulat într-o procedură jurisdicțională, în cauză, se poate reține neglijența și inactivitatea pârâtei în respectarea obligațiilor legale care au ca scop asigurarea evitării ori reducerii impactului unui accident de muncă.

Se reține în primul rând că, potrivit art. 171 alin. 2 și 4 din Codul muncii, angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă, iar obligațiile salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă nu pot aduce atingere responsabilității angajatorului. Art. 173 din același cod detaliază obligațiile angajatorului în ceea ce privește responsabilitățile privind protecția securității și sănătății salariaților, iar potrivit art. 177 alin. 2 "angajatorul trebuie să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor și substanțelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătății și securității salariaților";.

În cauză, pârâta a nesocotit următoarele norme de protecția muncii care, dacă ar fi fost respectate, accidentul de muncă ori consecințele acestuia ar fi putut fi evitate ori diminuate:

- nu s-a luat nicio măsură de protecție adecvată aferentă riscului de rupere sau spargere a unor elemente a echipamentului de muncă, în condițiile în care tabloul de comandă a liniei de extrudare se află în imediata apropiere a extruderului și că se cunoaște că în capul de extrudare sunt presiuni mari care pot fi influențate de diverși factori și s-a încălcat astfel art. 2.7. din anexa 1 la HG nr. 114/2006 și art. 13 lit. q din Legea nr. 319/2006;

- s-a omis traducerea în limba română a cărții tehnice a liniei EL7, redactată în limba germană, a început din semestrul II al anului 2007, însă nici la data încheierii procesului-verbal nu a fost tradus integral, contrar art. 13 din Legea nr. 319/2006;

- nu s-a efectuat o planificare privind întreținerea, revizia și repararea periodică a echipamentelor de muncă contrar art. 5 alin. 2 lit. a din HG nr. 1146/2006;

- nu a putut face dovada efectuării instructajului periodic la locul de muncă (fișa reclamantului nefiind de găsit imediat după producerea accidentului, fiind refăcută ulterior producerii accidentului), încălcându-se art. 13 lit. f din Legea nr. 319/2006.

Toate inacțiunile pârâtei au fost săvârșite cu vinovăție, pârâta nesocotind cu neglijență obligațiile normative care îi incumbau. Obligațiile în cauză aveau ca scop prevenirea accidentării salariatului, astfel că nerespectarea lor se află în legătură de cauzalitate cu accidentul produs, urmând a fi analizat în continuare în ce măsură ele sunt în legătură și cu prejudiciile invocate de reclamant, odată cu examinarea existenței și întinderii prejudiciilor pretinse.

Examinând primele două petite ale acțiunii vizând obligarea pârâtei la plata daunelor materiale, se apreciază că pretențiile reclamantului sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce privește acordarea sumei de 5450 lei, din care 1500 lei constând în cheltuieli de drum și 3950 lei reprezentând cheltuieli de întreținere a sănătății, tribunalul a reținut că reclamantul nu a adus documente justificative pentru probarea existenței, dar mai ales a cuantumului cheltuielilor în cauză, doar din declarațiile martorilor reieșind că reclamantul a avut de efectuat, potrivit aproximării martorilor ascultați, 10-15 drumuri la Târgu-Mureș pentru efectuarea controalelor medicale. Declarațiile martorilor în sensul că reclamantul "avea prescris să consume mai multe fructe";, în lipsa altor mijloace de probă (chiar reclamantul arătând că pretențiile analizate au la bază o estimare cu caracter global), nu fac dovada efectuării de către reclamant a unor cheltuieli suplimentare pentru refacerea sănătății sale și efectuarea de cheltuieli de spitalizare neacoperite de asigurarea medicală obligatorie.

În aceste condiții, ținând cont de plățile efectuate de pârâtă prin dispoziții de plată care au fost destinate să acopere prejudiciile materiale ale reclamantului, tribunalul a apreciat că această sumă (2800 lei) sunt la nivelul cheltuielilor dovedit a fi efectuate de către reclamant, acesta nereușind să probeze îndreptățirea la rambursarea cheltuielilor până la limita sumei de 5450 lei.

Cererea având ca obiect plata de către pârâtă a sumei de 17.016 lei, reprezentând diferența dintre pensie și salariul obținut, este nefondată în condițiile în care reclamantul a fost cel care a renunțat la continuarea raporturilor de muncă, prin cererea din data de 10.09.2009, deși pârâta i-a oferit un post în cadrul societății, fără diminuarea câștigurilor obținute anterior producerii accidentului.

Legat de pretenția privind suma de 16.000 lei, reprezentând venituri anuale nerealizate din munca în gospodăria proprie pe perioada anilor 2007-2010, Tribunalul a observat că, potrivit declarației martorilor B. M. V. și M. I. C., înaintea accidentului reclamantul creștea în gospodărie porci și lucra împreună cu fratele său pământul bunicilor, însă, după accident, stă mai mult pe acasă, nu a fost văzut să depună muncă în gospodărie.

Neîndoielnic, accidentul suferit de reclamant și suferințele prin care a trecut influențează în mod nemijlocit dispoziția psihică de a munci în gospodăria proprie, iar handicapul legat de pierderea vederii are ca efect îngreunarea desfășurării activităților în cauză, însă toate aceste aspecte pot fi considerate daune morale și nu duc la reținerea unei legături de cauzalitate directe între faptele reținute în sarcina pârâtei și prejudiciul material invocat de reclamant. Cu alte cuvinte, în condițiile în care nu s-a dovedit incapacitatea reclamantului cauzată de accident de a continua munca în gospodărie, tribunalul nu poate reține existența unui prejudiciu direct produs în dauna reclamantului din neglijența pârâtei.

Reclamantul a reușit să facă dovada daunelor morale suferite, fiind incidente prevederile art. 269 alin. 1 din Codul muncii, potrivit cărora "angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul";.

În speță, nu i se poate nega reclamantului suferință fizică și nici cea psihică determinată de producerea accidentului de muncă. Despăgubirea care poate fi stabilită pentru consecințele nepatrimoniale ale accidentului, cum sunt, în speță, pierderea cvasitotală a vederii la ochiul stâng și diminuarea capacității de muncă, are ca scop alinarea condițiilor de viata alterate ale reclamantului.

Cu privire la prejudiciul estetic suferit de reclamant, instanța și-a însușit poziția medicilor legiști, care s-au pronunțat în cauză cu privire la inexistența unei sluțiri în sens medico-legal. Cu toate acestea, chiar dacă defectul osos al marginii superioare orbitale stângi cu enoftalmie și cicatricele situate la baza inserției păroase și pe arcada sprâncenară stângă nu reprezintă o modificare gravă și o desfigurare cu caracter respingător a esteticii faciale și indiferent de caracterul ireversibil al acestora, acestea produc o atingere a înfățișării reclamantului, influențând negativ confortul psihic al acestuia și participarea lui la viața socială. În cauză se rețin urmările negative ale prejudiciului estetic în plan familial și profesional, dar și suferința reclamantului decurgând din permanenta conștientizarea a cicatricelor și modificărilor osoase inestetice.

Din declarațiile martorilor propuși de reclamant rezultă că, înainte de accident, acesta participa la diverse activități sportive, juca fotbal și își dorea să devină vânător, însă după accident, nemaiputând să facă multe din aceste lucruri, reclamantul a devenit mai retras. Instanța a constatat astfel că din cauza prejudiciului fiziologic suferit, reclamantul este privat de modalități de petrecere a timpului, viața sa devenind mai puțin agreabilă din perspectiva activităților pe care le putea practica în trecut. Valorile morale lezate au repercusiuni și asupra realizării profesionale (fiind de prezumat că reclamantul întâmpină greutăți în găsirea unui loc de muncă potrivit calificării sale).

Nu s-a putut identifica în cauză existența unei discriminări a reclamantului pe criterii de handicap, din moment ce, față de consecințele fiziologice suferite în urma accidentului, pârâta nu era în măsură să îi ofere același loc de muncă. În același timp, tribunalul a mai reținut că prin cererea înregistrată la societatea pârâtă în data de 3.08.2007, reclamantul a solicitat angajatorului acordarea unui loc de muncă corespunzător gradului de invaliditate, "care să-mi asigure acoperirea prejudiciului material suferit prin accidentul de muncă și pierderea capacității de muncă"; și "luarea tuturor măsurilor necesare pentru respectarea prevederilor în materia accidentelor de muncă";.

Din recunoașterea părților reiese că pârâta i-a oferit reclamantului un nou loc de muncă, cu păstrarea salariului, însă la data de 10.09.2009 reclamantul a solicitat desfacerea contractului de muncă, arătând că locul de muncă oferit după accident nu este corespunzător. Faptul că reclamantul a fost păstrat în cadrul societății pe post de persoană de serviciu, în condițiile în care a fost menținut salariul său obținut anterior producerii accidentului, nu poate echivala cu o discriminare din partea angajatorului.

Nu are relevanță existența deciziei nr. 20/15.03.2007, prin care s-a desfăcut contractul de muncă al reclamantului prin acordul părților, cât timp din comportamentul ulterior al părților nu rezultă că acest act a fost pus în aplicare. De asemenea, neacordarea după producerea accidentului a drepturilor invocate în prezenta cauză (de altfel nearătate punctual în cererea depusă la angajator) și găsite întemeiate în parte, ori tonul corespondenței purtate între societate și apărătorul reclamantului nu pot constitui o discriminare în sensul art. 5 din Codul muncii, ci dovedesc disputa părților în ceea ce privește întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii delictuale, neputând sta la izvorul acordării unor daune morale.

În consecință, ținând cont de faptul că despăgubirile acordate persoanei prejudiciate trebuie să constituie întotdeauna o justă și integrală reparație a daunelor suferite, de toate circumstanțele cauzei și ansamblul prejudiciilor suferite, instanța de fond a stabilit despăgubirile la plata cărora pârâta va fi obligată la suma de 35.000 euro, în echivalent lei la data plății.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâta.

Reclamantul a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii în întregime a acțiunii, așa cum a fost formulate.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

Probele aflate la dosar dovedesc că reclamantul a avut de suportat cheltuieli suplimentare față de suma de 2.800 lei, pusă la dispoziție de intimată. Astfel, suma de 1.500 lei, pretinsă de reclamant, a fost dovedită cu martorii audiați în cauză și reprezintă contravaloarea cheltuielilor ocazionate cu prezentarea la spital, diferența de 3.950 lei fiind solicitată, în echitate, ca o sumă globală și modică ce reprezintă cheltuielile necesare pentru îngrijirea și refacerea sănătății.

Suma de 33.016 lei a fost solicitată pentru a acoperi prejudiciul rezultat din diferența dintre pensia pe care o încasează reclamantul și salariul pe care acesta l-ar fi avut dacă nu ar fi suferit accidentul de muncă. Fișa de aptitudine depusă la dosar, emisă de Cabinetul de medicina muncii M. A., dovedește că reclamantul era apt să ocupe postul de muncitor necalificat producție cablu și cu toate acestea, pârâta a dispus reangajarea sa ca măturător, încălcându-se astfel dreptul reclamantului de a-și păstra felul muncii cu o jumătate de normă.

Despăgubirile pentru daune morale au fost solicitate pentru suferințele fizice și psihice provocate reclamantului în urma accidentului. Opțiunea pârâtei de a-l reîncadra ca măturător în curtea fabricii constituie o discriminare pe criterii de handicap.

Suma globală solicitată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale a avut în vedere infirmitatea fizică permanentă instalată ca urmare a accidentului de muncă, iar suma acordată de instanța de fond este insuficientă pentru acoperirea prejudiciului estetic, de vedere, psihic, moral. De asemenea, despăgubirea acordată de instanță nu a avut în vedere alterarea relațiilor sociale, caracterizate prin izolare, îngreunarea până la imposibilitate a găsirii unui serviciu care să asigure cele necesare traiului reclamantului și familiei sale.

Chiar dacă expertiza medico-legală efectuată în cauză a concluzionat că accidentul nu a produs o sluțire, ci doar un prejudiciu estetic, totuși instanța nu trebuie să se raporteze doar la concluziile expertizei în condițiile în care noțiunea de sluțire nu este definită legal, iar în doctrina medico-legală sunt numeroase discuții pe această temă.

Din întregul material probator, inclusiv expertiza medico-legală rezultă că vederea la ochiul stâng este pierdută aproape în totalitate, că ochiul este înfundat în orbită și este imobil din cauza parezei nervului. La aceasta se adaugă leziunile rămase pe fața reclamantului, cicatricele rămase la inserția părului, care îl determină pe reclamant să poate părul ciufulit și în față, pentru a masca acest deficit estetic. Denaturarea majoră a aspectului feței se poate observa și din compararea fotografiilor realizate înainte și după accident. Pierderea vederii la ochiul stâng va produce efecte inimaginabile la bătrânețe, când se va deteriora vederea și la ochiul drept.

În altă ordine de idei, hotărârea instanței de fond este nelegală și pentru că au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, deoarece Tribunalul Mureș trebuia să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. În situația în care s-a apreciat că probele sunt insuficiente, Tribunalul avea obligația legală, în virtutea rolului activ, să pună în discuția părților necesitatea prelungirii probatoriului și administrarea de noi probe.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 alin. 1 pct. 9 și art. 3041 Cod procedură civilă, art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Protocolul 12 adițional la aceeași convenție.

La rândul său, pârâta a cerut modificarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca nefondate.

În motivarea recursului s-a arătat că, la data de 25.01.2007, reclamantul a suferit un accident la locul de muncă. Din actele efectuate cu ocazia cercetării acestui accident rezultă că acesta este posibil să se fi produs datorită unor erori de reglaj ale operatorului, adică erori ale reclamantului.

De asemenea, pârâta a arătat că, după producerea accidentului, a făcut demersuri în vederea înlăturării efectelor acestui accident, achitând reclamantului în două tranșe suma de 2.800 lei. Mai mult, pentru a da posibilitatea reclamantului să-și continue activitatea, acesta a fost reangajat cu o jumătate de normă, păstrând neschimbat salariul, însă la data de 10.09.2007 reclamantul a cerut încetarea raporturilor de muncă.

În ceea ce privește despăgubirile pentru daunele morale, instanța de fond a făcut o justă și integrală despăgubire.

Reclamantul S. A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

La rândul său, pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

În esență, pârâta a reluat argumentele din cererea de recurs. În plus, s-a arătat că reclamantul nu a mai făcut ulterior demersuri pentru a se reangaja, după ce a renunțat nejustificat la contractul de muncă pe care-l avea încheiat cu pârâta. Pretențiile reclamantului de a fi reangajat pe vechiul post ori potrivit unei calificări pe care o avea anterior încheierii contractului de muncă sunt nejustificate. Oricum, activitatea pe care a desfășurat-o până în data de 10.09.2007 nu poate fi considerată ca fiind tratament umilitor.

În fine, pârâta a apreciat că instanța de fond a acordat o despăgubire suficientă, poate chiar prea mare în raport cu practica Curții de Apel Târgu-Mureș.

La termenul de judecată din data de 16.10.2012 instanța a invocat din oficiu excepția tardivității recursului formulat de pârât S.C. C. S.A. Sighișoara în raport cu data comunicării hotărârii atacate.

Cauza a fost suspendată până la soluționarea dosarului penal nr. 2698/308/2012 al Judecătoriei Sighișoara având ca obiect săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 din Legea nr. 319/2006 de către administratorul societății pârâte.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 09.09.2014, când s-a repus în discuție excepția tardivității.

Potrivit dispozițiilor art. 301 Cod procedură civilă, termenul de recurs este de 15 zile și curge de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Conform dovezii de comunicare a hotărârii, aflate la fila 474 dosar fond, hotărârea a fost comunicată pârâtei la data de 23.08.2012. Cererea de recurs formulată de pârâtă a fost înregistrată la Oficiul poștal Sighișoara la data de 04.09.2012, la o zi după expirarea termenului de 15 zile, calculat pe zile libere. Cum ziua anterioară datei de 4.09.2012 nu era o zi nelucrătoare, recursul formulat de pârâtă este tardiv, urmând ca instanța să admită excepția invocată din oficiu.

Recursul reclamantului este doar în parte întemeiat.

Reclamantul a criticat hotărârea instanței de fond invocând separat critici pentru fiecare sumă solicitată și neacordată.

Astfel, reclamantul a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 5.450 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare și de întreținere a sănătății. Pârâta a arătat că a plătit acestuia suma de 2.800 lei (plată recunoscută de către reclamant), iar instanța de fond a apreciat că nu este dovedită.

Curtea de apel își însușește pe deplin argumentele instanței de fond, care a constatat că în susținerea acestor pretenții reclamantul a propus audierea a doi martori. Aceștia au declarat că au cunoștință despre drumurile pe care reclamantul le-a făcut la spital, însă fără a preciza care a fost numărul acestor deplasări. De asemenea, martorii nu au putut confirma că reclamantul ar fi plătit aceste drumuri și, mai mult, au afirmat că aceste deplasări au fost făcute cu prieteni de-ai reclamantului (declarația martorului B. M., fila 258 dosar fond).

Așadar, cele două declarații ale martorilor nu pot confirma nici numărul deplasărilor, nici cheltuielile pe care reclamantul le-a făcut și nici măcar dacă reclamantul a efectuat cheltuieli pentru aceste deplasări.

În această sumă globală de 5.450 lei reclamantul a inclus și cheltuielile de spitalizare, de întreținere a sănătății și din formularea pe care a adoptat-o în cerere, dar și în declarația de recurs arată că nu are probe din care să dovedească aceste cheltuieli. Mai mult, reclamantul cere instanței să facă o judecată în echitate, însă, așa cum de altfel și instanța de fond a reținut, dovezile în acest sens trebuiau prezentate de reclamant.

În cel de al doilea motiv de recurs pe care l-a invocat reclamantul se susține încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, mai exact că instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ.

Natura pretențiilor formulate de reclamant, cheltuieli de spitalizare sau întreținere a sănătății, arată că astfel de probe nu puteau fi propuse decât de către reclamant. El este cel care deținea sau ar fi putut deține probe care să facă dovada unor cheltuieli suportate cu ocazia tratamentului medicamentos sau a convalescenței.

Chiar dacă n-ar fi putut reclamantul să cuantifice detaliat sumele cheltuite în acest scop, totuși trebuiau să fie prezentate chitanțe, fișe fiscale, bonuri, facturi din care să rezulte contravaloarea serviciilor medicale. În ceea ce privește efortul financiar suplimentar necesar convalescenței, reclamantul avea la dispoziție o multitudine de alte probe din care să rezulte o plată în sensul celor afirmate.

Procedura de judecată în fața instanței de fond a durat mai bine de doi ani, timp în care reclamantul nu a solicitat probe noi. Mai mult, reclamantul, pe toată procedura de judecată în fața instanței de fond, a fost asistat de un avocat, care putea și trebuia să acorde asistență juridică inclusiv sub aspectul dovedirii pretențiilor formulate.

Dispozițiile art. 129 Cod procedură civilă reglementează rolul important pe care-l are instanța de judecată în soluționarea cauzelor, funcția acesteia de a asigura conducerea soluționării cauzei, însă rolul acesteia trebuie înțeles în raport cu principiul imparțialității instanței și cel al disponibilității părților, inclusiv în ceea ce privește argumentarea sau justificarea pretențiilor formulate în fața instanței.

În fine, instanța poate propune probe din oficiu, chiar dacă părțile se opun, în măsura în care există indicii privind existența unor probe concludente și pertinente soluționării cauzei.

În speță, însă, reclamantul, asistat de un avocat, a înțeles să-și dovedească pretențiile solicitând administrarea doar a probei cu cei doi martori, fără a prezenta vreun indiciu din care să rezulte că ar fi existat și alte probe, pe care instanța să le fi administrat din oficiu.

Așadar, pretențiile reclamantului de la primul punct din cererea de chemare în judecată nu au fost dovedite, deși reclamantul putea și ar fi trebuit să o facă.

Reclamantul a solicitat instanței de fond acordarea unor despăgubiri reprezentând diferența dintre pensia încasată și salariul pe care l-ar fi avut în calitate de angajat al pârâtei.

Instanța de fond a respins aceste pretenții și argumentele acesteia sunt corecte.

După producerea accidentului, pârâta a luat hotărârea să-l încadreze pe reclamant, cu același salariu, însă, ținând cont de situația sa medicală, cu o jumătate de normă. În acest sens pârâta a emis actul adițional la contractul individual de muncă din data de 01.08.2007. Deși acest document este denumit impropriu un act adițional la contractul de muncă, el și-a produs efectele și reclamantul și-a reluat activitatea în condițiile specificate în contractul inițial încheiat, singura diferență fiind norma fracționată de muncă.

La scurtă vreme, mai exact în data de 10.09.2007, reclamantul renunță la acest contract de muncă, solicitând încetarea lui pe motiv că locul de muncă oferit este necorespunzător. În plus, reclamantul a susținut, fără a aduce dovezi în acest sens, că ar fi fost pus să măture curtea interioară.

Din capul locului trebuie observat faptul că reclamantul a fost angajat ca muncitor necalificat și această încadrare a fost păstrată. Totodată, reclamantul susține în cererea sa de chemare în judecată că nu a mai putut presta muncă în gospodărie, dar, în același timp, a pretins angajatorului să-i ofere același loc de muncă.

Decizia de renunțare la contractul de muncă este una unilaterală și aparține reclamantului, iar, prin decizia sa, a pierdut dreptul de a beneficia de același salariu pe care-l încasa anterior accidentului de muncă. Cu alte cuvinte, chiar reclamantul este cel care în mod esențial a generat pierderea de venituri cuprinsă între salariu și pensie. Dacă ar fi rămas în continuare să lucreze la societatea pârâtă, n-ar fi existat această pierdere, iar argumentația ce a determinat renunțarea la contract nu este justificatoare. Prin urmare invocarea unei discriminări în stabilirea locului de muncă nu este justificată.

Interesant este că din actele depuse cu ocazia judecării recursului reclamantul a și contestat autenticitatea acestui document, autenticitate care a fost însă confirmată printr-o expertiză tehnico-judiciară.

Strâns legat de această argumentare, Curtea a apreciat că este nefondată și următoarea pretenție formulată de reclamant, în legătură cu care s-au adus critici în recurs, cele referitoare la pierderea suferită prin imposibilitatea desfășurării activității în gospodărie.

Declarațiile celor doi martori nu au putut forma convingerea, pe de o parte, că reclamantul nu a mai putut ulterior nicicum să desfășoare activități în gospodărie, iar, pe de altă parte, că acest lucru este datorat în exclusivitate accidentului de muncă.

Fără a contesta existența unei suferințe fizice și pierderea capacității de muncă, Curtea a reținut că nu sunt suficiente probe din care să poată să concluzioneze că reclamantul a fost în imposibilitate de a mai desfășura activități în gospodărie proprie.

Așa cum au fost formulate pretențiile, ar rezulta că de la momentul accidentului și până la introducerea acțiunii reclamantul nu a mai putut lucra, ori faptul că acesta a fost reangajat primind un aviz medical în acest sens arată că susținerile reclamantului sunt nefondate.

În fine, reclamantul a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului.

Instanța de fond a cuantificat aceste despăgubiri la suma de 35.000 euro, apreciind că cererea reclamantului este în parte întemeiată. Criteriile avute în vedere la determinarea acestei valori a despăgubirilor au fost: prejudiciul estetic suferit, influența negativă adusă confortului psihologic al reclamantului, afectarea vieții sociale a acestuia, atât din punct de vedere al raporturilor cu membrii familiei cât și cu restul societății, imposibilitatea practicării unor sporturi, a unor hobby-uri.

Reclamantul, prin criticile aduse în recurs, a insistat asupra faptului că, deși rapoartele de expertiză medico-legală au infirmat o sluțire, totuși instanța ar fi trebuit să cenzureze aceste concluzii și având în vedere că sluțirea este mai degrabă o noțiune juridică decât medicală, ar fi trebuit să rețină că prin accidentare reclamantul a suferit un prejudiciu estetic ce constituie sluțire, cu un caracter permanent.

De asemenea, reclamantul a criticat hotărârea și pentru că instanța nu a avut în vedere toate consecințele viitoare ale acestui accident.

Curtea a apreciat că încadrarea sau nu a consecințelor produse de accident asupra reclamantului în sluțire nu are o importanță covârșitoare. Ceea ce este important în stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin accident este cât de importantă este afectarea imaginii reclamantului, atât pentru sine cât și prin raportare la alte persoane și dacă acest prejudiciu estetic este sau nu recuperabil.

Cu alte cuvinte, reclamantul are posibilitatea de a corecta, cel puțin în parte, efectele produse în urma accidentului suferit. Sigur, aceasta ar presupune noi intervenții medicale și suferințe fizice din partea reclamantului. Planșele fotografice prezentate la dosar, dar și prezența reclamantului în fața instanței de judecată arată fără dubiu că acestuia i-a fost afectată conformația feței, la aceasta adăugându-se suferința fizică, psihică și celelalte criterii acute în vedere de instanța de fond.

În plus, Curtea a apreciat că sunt aspecte care nu au fost avute în vedere de instanța de fond. Astfel, deși s-a raportat la consecințele sociale ale vătămării reclamantului, Tribunalul Mureș nu a avut în vedere consecințele pe viitor ale accidentului cu referire la posibilitatea reclamantului de a-și continua pregătirea profesională și de a-și putea găsi o slujbă mai bine plătită. Reclamantul este încadrat cu grad de invaliditate III, iar expertizele medico-legale arată că vederea acestuia a fost afectată aproape în întregime la ochiul stâng, ceea ce-l va aduce în situația de a nu putea presta alte activități decât cu eforturi mult mai mari. De asemenea trebuie avut în vedere și efortul suplimentar pe care reclamantul îl depune pentru a putea utiliza simțul vederii.

Prin raportare la aceste consecințe negative, ce se vor produce pe viitor, Curtea a apreciat că valoarea despăgubirilor acordate pentru daune morale este insuficientă. Prin raportare la acest criteriu, precum și la celelalte reținute de instanța de fond, Curtea a apreciat că suma de 55.000 euro este echitabilă prin raportare la consecințele imediate, pe termen scurt, dar și pe viitor, practic până la sfârșitul vieții, în condițiile în care actele medicale au stabilit caracterul definitiv al consecințelor medicale produse de accident.

Față de toate cele reținute, prin raportare la art. 312 alin. 1 și art. 301 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca tardiv recursul pârâtei, a admis recursul reclamantului și a modificat în parte hotărârea atacată în sensul majorării sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

← Imobil naţionalizat. Răspundere civilă delictuală. Despăgubiri		Anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei... →

Acţiune în repararea prejudiciului. Jurisprudență Prejudicii, daune

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Acţiune în repararea prejudiciului. Jurisprudență Prejudicii, daune