Acţiune în restituire imobil notificat. Lipsa răspunsului la notificare. Admisibilitatea cererii. Modalitate de despăgubire a reclamantului pentru imobilul notificat şi imposibil de restituit în natură
| Comentarii |
|
C.E.D.O. a reţinut că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foştilor proprietari şi aplicarea ei cu prioritate în raport de acţiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei, dacă „în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, apare drept o cale de drept efectivă, revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat c. România, hotărârea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 şi 34 publicată în M.Of. nr. 141/06.03.2009). Ori, în speţă, comportamentul organelor administrative implicate în desfăşurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu şi-au îndeplinit obligaţia de a pronunţa o decizie în termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul îndoielii eficienţa mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanţă pentru a analiza şi cenzura comportamentul autorităţilor statului şi pentru a se sancţiona lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluţionarea pretenţiilor reclamantei.
Secţia civilă, Decizia nr. 374 din 21 septembrie 2011
Prin cererea înregistrată inițial sub nr. 5694/118/2007 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta F.(B.)I., prin mandatar I.M., a chemat în judecată pe pârâta SC M. SRL pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în mun. Constanța, str. S. nr.9 - fost M. nr. 11, compus din teren în suprafață de 1167,15 mp, precum și construcția edificată pe acesta.
în motivare, a arătat că autorul F.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat, compus din teren și clădire-două prăvălii la parter și un apartament la etaj-prin actul de partaj voluntar nr. 64621/24.10.1932 transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 5535/25.11.1932. Imobilul a fost naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poz. 2690 - F.M. și A.
A susținut reclamanta că, deși a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001, nici până în prezent nu a primit un răspuns, imobilul său fiind înstrăinat în mod fraudulos de către municipiul Constanța către un terț.
Prin metoda comparării titlurilor, urmează a se constata că titlul său este preferabil, provenind de la verus dominus, este mai vechi și este primul transcris. Titlul pârâtei provine de la un non dominus, fiind încălcat principiul general de drept nemo dat quod non habet.
în drept, a invocat dispozițiile art. 480-487 C.civ. și jurisprudența C.E.D.O. relevantă în materie (respectiv Cauzele Străin, Porțeanu, Barbu, Pădurar c. România).
Pârâta SC M. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun în raport de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei motivat de faptul că acțiunea a fost introdusă numai de unul dintre coindivizari și excepția lipsei calității procesuale pasive dedusă din lipsa de identitate a imobilului teren și construcție revendicat cu cel deținut de societate.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că este terț achizitor de bună credință, cu titlu particular și oneros, de la un proprietar aparent care face acte de înstrăinare. Cunoscută ca jurisprudența proprietarului aparent, a principiilor ocrotirii bunei-credințe, a echității și utilității sociale și a validității aparenței în drept, ca excepție de la principiul restitutio in integrum și consacrată și prin dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, situația faptică încadrată juridic duce la respingerea acțiunii în revendicare.
I. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile formulate de pârâtul Statul Român, Curtea reține următoarele:
Criticile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța ce vizează modalitatea de soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei se rețin a fi nefondate, instanța de fond stabilind în mod judicios că excepția este nefondată, considerentele reținute în motivarea soluției primei instanțe comportând precizări ce se vor suplini de instanța de apel.
Reclamanta F.(B.)I. a deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificarea nr. 298/14.02.2002, înregistrată la B.E.J. D.V., cu privire la imobilele situate în Constanța, bulevardul T. nr. 12 și M. nr. 11, și adresată unității deținătoare, Municipiul Constanța, cererea acesteia nefiind analizată de persoana juridică notificată, până în prezent.
Constatând refuzul nejustificat al unității administrativ teritoriale Municipiul Constanța, de a soluționa în termenul legal notificarea sa, reclamanta s-a adresat instanței de judecată la data de 15.06.2007 ca aceasta să se pronunțe cu privire la temeinicia pretențiilor sale, restituirea în natură a imobilului din Constanța, strada S. nr. 9, compus din 1.167,15 mp, înstrăinat de Municipiul Constanța pârâtei SC M. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2153/23.12.2004 de Biroul Notarului Public ca urmare a constatării caracterului abuziv al preluării terenului împreună cu construcțiile (în prezent demolate) conform Decretului nr. 92/1950.
Acțiunea inițială promovată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții SC M. SRL a fost modificată la data de 15.01.2009, după desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare prin extinderea cadrului procesual și atragerea în proces a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamanta solicitând ca în ipoteza în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură întrucât bunul a fost înstrăinat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Constanța să fie obligat să acorda reclamantei despăgubiri la valoare de circulație a imobilului imposibil de restituit în natură.
De regulă, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație se aplică tuturor situațiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului dacă preluarea s-a făcut în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Aplicarea prioritară a acestei legi, în baza principiului specialia generalibus derogant nu exclude însă, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în restituirea imobilului, pentru ca, așa cum s-a statuat în mod obligatoriu prin Decizia civilă nr. 33/909.06.2008 pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor C.civ., instanța este datoare să verifice dacă, în situația particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului situația care impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României prioritatea normei din Convenție.
Prin Decizia nr. 33/2008 înalta Curte de Casație a reținut în mod explicit că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, atâta timp cât nu se aduce atingere securității circuitului civil și drepturilor dobândite de terții de bună-credință, căci este posibil ca reclamantul într-o „atare acțiune să se poată prevala de un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la instanță.
Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție poate desemna atât „bunuri actuale” cât și valori patrimoniale, inclusiv în anumite situații bine definite, creanțe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viașu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008).
Curtea Europeană a afirmat că atunci când un stat contractant, după ratificarea Convenției, inclusiv a Protocolului nr. 1 adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1din Protocolul 1 la C.E.D.O., în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire (Cauza Broniowski c. Slovacia (GC) nr. 31443/1993, pct. 125, C.E.D.O. -2004-V; Cauza Viașu c. România, cererea nr. 7595/2001, hotărârea din 9.12.2008).
Transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție a „interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi (Cauza Pilot Atanasiu și Alții c. România, cererile nr. 30767/2005 și nr. 33800/2006, decizia din 12 octombrie 2010, par. 142).
Ori în speță se constată că reclamanta după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a conformat dispozițiilor acestei legi speciale de reparare a prejudiciilor cauzate proprietarilor de regimul comunist, prin preluarea abuzivă a bunurilor lor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și au formulat o notificare cu privire la imobilul situat în Constanța, strada T. nr. 12 și M. nr. 11, notificare nesoluționată până în prezent, la mai bine de 10 ani de la declanșarea procedurii administrative. în această situație se constată că în mod întemeiat reclamanta s-a adresat instanței judecătorești pentru realizarea dreptului său și pentru sancționarea lentorii autorităților administrative în procedura specială a Legii nr. 10/2001, soluție în acord și cu decizia nr. XX/19.03.2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, conform căreia se conferă instanței o jurisdicție deplină de a supune controlului inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării și de a soluționa în mod direct pretențiile reclamantului a cărui notificare nu a fost soluționată în termenul legal de 60 de zile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foștilor proprietari și aplicarea ei cu prioritate în raport de acțiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției, dacă „în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, apare drept o cale de drept efectivă, revenindu-i instanței de judecată obligația de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat c. România, hotărârea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 și 34) publicată în M.Of. nr. 141/06.03.2009).
Ori, în speță, comportamentul organelor administrative implicate în desfășurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu și-au îndeplinit obligația de a pronunța o decizie în termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul îndoielii eficiența mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situație în care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanță pentru a analiza și cenzura comportamentul autorităților statului și pentru a se sancționa lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluționarea pretențiilor reclamantei.
Pentru considerentele expuse, constatându-se că prima instanță a respins în mod judicios excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei în restituirea imobilului notificat, va respinge criticile apelanților pârâți ca nefondate.
Apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se va reține că este nefondat prin prisma negării calității sale procesuale pasive în prezentul litigiu, dar este întemeiat sub aspectul incidenței normei speciale în legătură cu procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei.
în apelul formulat pârâtul pornește simplist de la cerința comparării titlurilor persoanelor care pretind același drept real asupra unui bun, ignorându-se însă că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră de asemenea, faptul că într-o asemenea speță nu se ridică doar problema titlului celuii mai bine caracterizat, ci a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al statului și a respectării jurisprudenței C.E.D.O. privitoare la existența unei reparații echitabile, în condițiile respectării principiului securității raporturilor juridice.
în aceste condiții, cum instanța de fond a constatat că (prin Decretul nr. 92/1960) autorul reclamantei a pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul notificării și ulterior al acțiunii în restituire, aspect necontestat de apelant, se ridică problema prevalenței dreptului subiectiv afirmat, dar și a existenței speranței legitime a acesteia de redobândire a bunului în materialitatea lui sau a unei despăgubiri echitabile.
Se reține că Statul Român nu se poate prevala pentru a-și nega lipsa calității procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unității administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu valabil de la adevărații proprietari în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și ulterior a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor. (în fine, tot Statul prin autoritatea legiuitoare executivă a tranșat și chestiunea terenurilor aferente activelor aflate în patrimoniul societății comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990, și vânzarea lor în cadrul procedurii de privatizare a acestor societăți comerciale conform O.G. nr. 88/1997 și H.G. nr. 577/2002 (în speță se reține că restaurantul „P” a constituit un activ al SC E. S.A., societate comercială constituită conform Legii nr. 15/1990 prin transformarea unei întreprinderi de stat în societate comercială și a fost înstrăinat în procesul de privatizare al acestei societăți comerciale către SC M. SRL Constanța).
Terenul aferent acestui activ, în suprafață de 1.167 mp din strada S. nr. 9, notificat de reclamantă, transferat de stat din patrimoniul său în patrimoniul unității administrativ teritoriale în temeiul Legii nr. 18/1991, transfer confirmat prin Legea nr. 213/1998, a fost înstrăinat de unitatea administrativ teritorială proprietarului activului conform legislației în vigoare la data vânzării.
Rezultă din cele ce preced că Statul Român - prin acte normative adoptate a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la construcții (care au fost demolate) cât și cu privire la terenul aferent acestora astfel încât rezultă cu evidență că Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin preluarea abuzivă a bunului și apoi transmiterea lui, prin act normativ către Municipiul Constanța și ulterior către proprietarul activului (Restaurant „P”) - SC M. SRL.
Evidențierea în patrimoniul Municipiului Constanța a terenului aferent construcțiilor preluate de la reclamant și ulterior demolate nu poate angaja răspunderea unității administrativ teritoriale față de reclamantă cât timp s-a dovedit că aceasta a dispus de teren numai în modalitatea impusă de actele normative invocate, iar statul are la dispoziție, în măsura îmbogățirii patrimoniului unității administrativ teritorială a actio de in rem verso, cerere ce nu a fost formulată însă în prezentul litigiu.
Se reține prin urmare că, în condițiile în care statul - privit însă ca un „întreg”, un ansamblu organic articulat al autorităților publice „ nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare”. (Cauza Păduraru c. România, Cauza Suciu Werle c. România) acesta este răspunzător de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit urmare a preluării abuzive a imobilelor preluate de la autorul reclamantei, și demolate), respectiv înstrăinate unor terți.
Pentru considerentele expuse se va respinge ca nefondată critica apelantului pârât ce vizează greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive.
în ceea ce privește critica referitoare la obligarea Statului Român la plata valorii de circulație a imobilului revendicat și incidența în speță a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea constată că această critică este fondată și urmează a fi admisă pentru următoarele considerente:
Este real că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.167 mp situat în Constanța, strada S. nr. 9, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C.civ.
în același timp instanța constată că reclamanta a urmat și procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiași imobil, iar în contextul în care nu au primit nici un răspuns într-un interval de 5 ani de la data notificării, s-au adresat instanței de judecată, pentru realizarea dreptului său și sancționarea Statului, care prin autoritățile sale publice, nu a reacționat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantei, cauza prin privarea autorului său de proprietate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Finalitatea urmărită de reclamantă în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunurile preluate de la autorii săi, în principal în natură, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, prin echivalent.
în speță, în mod judicios, Tribunalul Constanța a reținut că restituirea în natură a imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluția de obligare a statului la plata contravalorii imobilului se reține că este contrară prin dispozițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Trimiterea la procedura legilor speciale de reparație pentru obținerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantei este în concordanță cu practica C.E.D.O. care, în Cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c. Republica Cehă (nr. 15573/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că „nu se poate reproșa instanței internaționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate”.
Pentru plata despăgubirilor bănești stabilită în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. S-a încercat prin acest cadru normativ crearea unui cadrul unic - legal și instituțional - în care să se soluționeze toate situațiile în care imobilele confiscate de stat nu mai puteau fi restituite în natură și s-a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.
Concluzia care se impune din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 este că pentru toate imobilele preluate de statul comunist - terenuri (în intravilan sau extravilan) ori construcții -, indiferent dacă epoca preluării s-a indicat expres (ex.: 6.03.1945-22.12.1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” - Legea nr. 18/1991), fără distincție dacă s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comercială, partid politic, persoană juridică fără scop lucrativ - Legea nr. 10/2001, cult religios sau organizații ale comunităților naționale - O.U.G. nr. 94/2000 și respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22.12.1989 care nu se pot restitui în natură legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale.
După cum a afirmat C.E.D.O. în numeroase cazuri (ex.: Cauza M. Atanasiu ș.a. c. România, par. 169-177), în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăți, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză.
Curtea Europeană a recunoscut că statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, amintind că ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport” cu valoarea bunului și că doar o lipsă totală de despăgubire este considerată ca incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație parțială justificată de obiective legitime „de utilitate publică”, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială putând milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală.
Or, aplicarea acestor principii la situația concretă a reclamantei impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor bănești nu constituie o nouă nedreptate disproporționată, în condițiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic și economic din România și de situația finanțelor tării.
Mai mult, în cauza citată (par. 223-224), curtea a observat că, în fața multitudinii procedurilor de restituire, autoritățile române au reacționat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate; această unificare, care merge în direcția bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi eficientă dacă autoritățile competente, și în special Comisia Centrală, ar fi dotate cu mijloace umane și materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.
De aceea, reținând că însăși Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, se consideră că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor reclamantei.
Soluția este conformă și cu jurisprudența recentă a înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia civilă nr. 6008/11.11.2010 pronunțată în dosarul nr. 13966/3/2008), care a statuat că în condițiile de modificare a jurisprudenței C.E.D.O. în materia respectării dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție - prin Cauza Pilot Atanasiu c. România, „proprietarul care nu deține <un bun actual> nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială”.
II. în ceea ce privește apelul reclamantei, Curtea constată întemeiate criticile ce vizează greșita stabilire a întinderii terenului pentru care reclamanta e îndreptățită la despăgubiri.
Apelul este o cale de atac devolutivă ce duce la rejudecarea pricinii în fond. Problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, care va statua atât în fapt cât și în drept. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecății în apel, litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în prima instanță.
Efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Așadar, efectul devolutiv poate fi limitat prin voința apelantului care poate relua pretențiile sale din prima instanță în totalitate sau numai parțial. în stabilirea întinderii devoluțiunii, trebuie ca instanța de apel să se raporteze nu numai la cererea de apel, ci și la întâmpinarea pârâtului.
Se contată în raport de criticile apelantei reclamante că apelul promovat de aceasta a implicat numai o devoluțiune parțială a procesului derulat în fața instanței de fond, reclamanta neînțelegând să supună controlului judiciar toate problemele de drept dezbătute în fața primei instanțe, ci numai problema ce viza întinderea terenului notificat de reclamantă - 1.167 mp situat în prezent în Constanța, strada S. nr. 9.
Prin acțiunea dedusă judecății și înregistrată inițial sub nr. 5694/118/2007 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC M. SRL să îi restituie în natură imobilul situat în Constanța, strada S. nr. 9, compus din 1167,15 mp și construcția edificată pe acest teren apreciind că titlul pe care îl opune pârâta este mai bine caracterizat.
Reclamanta s-a legitimat ca proprietară a imobilului revendicat în temeiul actului de partaj voluntar nr. 64621/24.10.1932, act prin care autorilor săi - A.F., N/N/Colonel C.P. - C. și A.E.L., le-au revenit în proprietate în indiviziune mai multe imobile, între care imobilul situat în Constanța, strada M. nr. 11 și din strada T. nr. 12 (în prezent la aceeași adresă - S. nr. 9), imobile ce au făcut și obiectul notificării nr. 298/14.02.2002 înregistrată la B.E.J. D.V. și înaintată unității deținătoare - Municipiul Constanța.
După preluarea acestor imobile, prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950, construcțiile existente pe cele două loturi de teren au fost demolate, terenul a devenit un lot unitar pe care s-a realizat Restaurantul și Terasa „P”, bunul fiind înregistrat la o singură adresă, respectiv în Constanța, strada S. nr. 9, și a fost înstrăinat în procesul de privatizare a SC E. SA Constanța către pârâta SC M. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1382/31.08.1999 (construcția) și respectiv nr. 2153/2004 (terenul).
Din foile de date pentru cartea funciară rezultă că imobilul din Constanța, strada M. nr. 11 (cu deschidere și pe strada T.) a constituit careul 135, lotul 16 format din 320 mp teren, locuință și prăvălii - cartea funciară nr. 282/1940 iar în ceea ce privește imobilul din Constanța, strada C. colț cu T. nr. 14, careul 135 lotul nr. 1, acesta se compunea din casă și 823 mp teren.
Din expertiza efectuată în dosar și din adresele nr. 28778/03.05.2006 și nr. 40275/14.04.2008 ale Municipiului Constanța ambele imobile figurează în prezent la o singură adresă - Constanța, strada S. nr. 9, adresa indicată de reclamantă în acțiunea de chemare în judecată.
Mai mult se reține că la termenul de judecată din 30.11.2010 în fața Tribunalului Constanța, prin notele depuse la dosar, reclamanta a precizat că imobilul revendicat în prezenta cauză se compune din 3 loturi identificate astfel: lotul din strada C. nr. 14 - 823 mp, conform Cărții funciare nr. 281/27.09.1940, lotul din strada M. nr. 11, în suprafață de 320 mp conform cărții funciare nr. 282/18.11.1940 și lotul din strada T. nr. 12, fără carte funciară, în suprafață de 120 mp, toate aceste terenuri fiind menționate în actul de partaj voluntar nr. 5535/25.11.1932 și au făcut obiectul notificării nr. 298/14.02.2002 formulată conform Legii nr. 10/2001, și nesoluționată de unitatea notificată.
Conform dispozițiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 notificarea constituie actul de declanșare a procedurii administrative și în această calitate cuprinde obligatoriu denumirea și adresa persoanei notificate, elemente de identificare a imobilului notificat, precum și valoarea estimativă a acestuia.
în ipoteza în care se solicită restituirea mai multor imobile persoana îndreptățită va formula câte o notificare pentru fiecare imobil în parte.
în literatura juridică și jurisprudență s-a statuat că dacă totuși notificare se referă la mai multe imobile, ea trebuie considerată legală, sub rezerva identificării fiecărui imobil vizat în parte, prin indicarea elementelor esențiale ale bunurilor, respectiv compunerea acestuia, suprafața terenurilor/și sau a clădirilor, adresa la care acestea au figurat la momentul preluării și respectiv adresa la care acestea figurează în prezent.
Din analiza notificării nr. 298/14.02.2002 rezultă că reclamanta I.F.B. a notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 mai multe imobile din Constanța, imobilul teren și construcție situat în Constanța, strada T. nr. 12 și strada M.
în acțiunea promovată în instanță (după scurgerea unui termen de 5 ani de la data notificării, și fără emiterea vreunui răspuns) reclamanta F.B.I. a solicitat instanței restituirea imobilului din Constanța, strada S. nr. 9, în suprafață de 1167,15 mp și construcția edificată pe acesta, imobil notificat conform Legii nr. 10/2001. Se reține că dacă în notificarea nr. 298/2002 reclamanta a indicat adresele la care figurau cele două loturi de teren la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, în acțiunea formulată la data de 15.06.2007, reclamanta a identificat imobilul a cărei restituire a solicitat-o prin raportare la adresa sa actuală - strada S. nr. 9, fost M. nr. 11, compus din 1.167, 15 mp și construcție, bun ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2153/2004 între unitatea notificată Municipiul Constanța și pârâta SC M. SRL.
în raport de aceste considerente Curtea constată că în mod greșit prima instanță s-a raportat numai la suprafața de teren de 320 mp situată în prezent în strada S. nr. 9, în realitate a fost învestită cu cererea de restituire a întregului teren de 1.167, 15 mp, situat în Constanța, strada S. nr. 9, teren preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii reclamantei și care a figurat la data preluării la adresele din Constanța, bulevardul T. nr. 12 și M. nr. 11, aspect reținut de altfel și în cadrul expertizei M.V.
Constatând că întregul teren din strada S. nr. 9 este afectat de construcția Terasei și Restaurantului „P” și de trotuarul de acces spre acest imobil, Curtea reține că nu este posibilă restituirea în natură nici a diferenței de teren de 823 mp situată în strada S. nr. 9 (fost T. nr. 12), motiv pentru care stabilește că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și pentru diferența de teren de 823 mp.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 C.proc.civ. se va admite cererea de aderare la apelul pârâtului Statul Român și se va schimba în parte hotărârea apelată, în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să acorda reclamantei măsuri reparatorii, în condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și pentru diferența de teren de 823 mp situată în prezent în Constanța, strada S. nr. 9 (fost T. nr. 12), care nu mai poate fi restituită în natură. Menține restul dispozițiilor sentinței.
(Judecător Mihaela Popoacă)
| ← Teren situat în intravilanul localităţii la momentul... | Proces-verbal de licitaţie. Acţiune în constatarea... → |
|---|
