Teren situat în intravilanul localităţii la momentul preluării bunului de către stat
| Comentarii |
|
Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 evidenţiază domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub aspectul modalităţii de preluare a imobilelor. Dispoziţiile menţionate sunt exhaustive pentru că acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit. a)-f), ele se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. În aceste condiţii, în afara reglementării Legii nr. 10/2001 rămân numai cazurile expres exceptate, cum este cazul reglementat de art. 8 alin. (1) care exclude de la aplicarea legii bunuri imobile pentru care există o altă lege de reparaţie, şi anume, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000. Curtea Constituţională investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a reţinut că aceste dispoziţii legale nu contravin nici dispoziţiilor art. 16, 44 şi 21 din Constituţie (Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, Decizia nr. 34 din 30 ianuarie 2003, Decizia nr. 569 din 3 noiembrie 2005).
Secţia civilă, Decizia nr. 380 din 28 septembrie 2011
Prin cererea adresată Tribunalului Constanța la 14 mai 2002 reclamanții I.C.C.S., I.C.S., I.C., A.P.J., S.G.P., A.M.S.P., M.R.S.P., I.M.P., M.M.P. și A.M.P. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului Constanta, Ministerul Finanțelor Publice și SC D.M. SRL, solicitând obligarea acestora la restituirea imobilului teren în suprafață de 65,2 ha teren, denumit în vechile acte de proprietate parcela I si II, lotul 29, situat în intravilanul municipiului Constanta, în zona cartierelor Viile Noi, KM 4-5 și Faleza Sud.
în motivarea cererii au arătat reclamanții că sunt moștenitorii defunctelor M.I.S. și ai E.C., iar terenul în litigiu a fost proprietatea acestora, fiind preluat de stat în anul 1945, prin expropriere, fără titlu valabil.
Deși au notificat Primăria Constanța în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru restituirea acestor terenuri, formulând și cerere în acest sens, cererea nu a fost soluționată și, mai mult, aceasta a atribuit în folosință gratuită către A.N.L., prin HCLM Constanța nr. 264 și 480/2001, suprafața de 1,62 ha și 1,58 ha în vederea construirii unui ansamblu de locuințe.
Prin sentința civilă nr. 766/16.07.2002 instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria municipiului Constanța, față de care a respins acțiunea. De asemenea, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților MFP si a SC D.M. SRL și a respins acțiunea față de acestea, reținându-se că Ministerul Finanțelor nu deține bunul revendicat și că SC D.M. SRL deține doar folosința limitată pe durata concesiunii.
Prin decizia civilă nr. 21/C/03.03.2003 Curtea de Apel Constanța a respins apelul reclamanților ca nefondat, cu motivarea că terenul ce a aparținut autorilor reclamantei este un teren agricol, fiind aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, care exceptează de la aplicarea acestei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991. A mai apreciat instanța de apel că în mod corect au fost soluționate excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință și a lipsei calității procesuale pasive a pârâților.
Prin decizia civilă nr. 2985/21.03.2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul reclamanților, a fost casată decizia recurată și sentința primei instanțe și cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de fond.
Pentru a hotărî astfel a reținut instanța de recurs ca s-au depășit limitele apelului atunci când s-au făcut aprecieri asupra naturii terenului în litigiu și pentru că pârâții justifică o calitate procesuală pasivă în cauză.
După reluarea judecății, prin sentința civilă nr. 1900 din 25 octombrie 2007 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamanților formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanța și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice în sensul că a obligat pârâții să acorde reclamanților măsuri reparatorii, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent sau acordarea de despăgubiri bănești potrivit titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 65,2 ha situat în intravilanul municipiului Constanța, în zona cartierelor Viile Noi, Km 4-5 și Faleză Sud. A obligat pârâții la plata sumei de 3000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamanți.
în considerentele acestei sentințe prima instanță a reținut că terenul a aparținut lui I.C., care a cumpărat de la Statul Român parcela 29, în suprafață de 100 ha, situată în comuna Techirghiol, plasa Constanța, cătunul Laz Mahale; după decesul lui I.C. bunul a fost transmis prin moștenire soției sale, I.C.B. și copiilor I.I.C.C., E.I.C.M. și I.I.C., iar după decesul I.C., copiii au împărțit suprafața de 100 ha, lotul I în suprafață de 32,1299 ha fiind atribuit E.I.C., lotul II în suprafață de 34,4885 ha fiind atribuit M.I.S., iar lotul III în suprafață de 33,9288 ha fiind atribuit lui I.I.C.C.
Reclamanții, în calitate de moștenitori ai autoarelor E.I.C. și M.I.S., au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea terenurilor formând loturile I și II.
Instanța a mai reținut că terenurile au devenit parte componentă a orașului Constanța și au dobândit caracter de intravilan la data de 7 octombrie 1925 când a fost publicat în M.Of. al României hotărârea de alipire la comuna urbană Constanța a comunelor rurale Anadalchioi, Ion C. Brătianu și Viile Noi.
în privința modalității de preluare a bunurilor de către Statul Român, tribunalul a reținut că loturile I și II au fost expropriate conform Legii nr. 187/1945, cu motivarea că proprietarele au lăsat pământul în nelucrare și, ținând seama de caracterul intravilan al terenurilor, a apreciat că ele intră sub incidența Legii nr. 10/2001, act normativ cu un vădit caracter de complinire în raport de celelalte legi de reparație în materie imobiliară, inclusiv din materia fondului funciar, stabilind că în sfera de aplicare acestei legi intră și acele terenuri, situate în intravilanul localității, care nu au fost restituite la data intrării ei în vigoare.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză instanța a reținut că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat în parte de proprietăți private iar suprafața de teren liberă de construcții aparține domeniului public al unității administrativ teritoriale, motiv pentru care a considerat incidente dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanților urmând a li se acorda măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
- Instanța a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, fără să țină seama de îndrumările date prin decizia civilă nr. 2986/21.03.2006 pronunțată de înalta Curte de casație și Justiție.
Arată că, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală pasivă revine, în toate cazurile, unității investite cu soluționarea notificării, în speță Primăria Municipiului Constanța, ca unitate deținătoare a imobilului a cărui restituire se solicită. Excepția prevăzută de legiuitor la art. 28 alin. (3) din lege, potrivit căreia statul poate fi chemat în judecată în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, nu este incidentă în speță, calitatea de unitate deținătoare fiind îndeplinită de Primăria Municipiului Constanța care a fost notificată și care avea obligația să se pronunțe.
- Instanța de fond a apreciat că măsura restituirii în natură nu este posibilă și a dispus, în aplicarea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se facă propuneri de acordare de despăgubiri deși această soluție a fost reglementată numai ca ipoteză subsidiară, numai atunci când măsura compensării nu este posibilă ori aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. Susține că și în ipoteza compensării entitatea investită cu soluționarea notificării are plenitudine de competență, iar în ipoteza despăgubirilor această entitate formulează o propunere de acordare a acestora, așa încât unitatea deținătoare are calitate procesuală pentru că ei ai aparține competența de a soluționa notificarea fie prin restituirea în natură fie prin acordarea unor bunuri în compensare ori prin înaintarea propunerii de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Printr-o cerere transmisă instanței de apel la 20 februarie 2008, Primăria Municipiului Constanța a formulat cerere de aderare la apelul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, „motivat de incidența în speță a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, față de regimul juridic al proprietății la momentul preluării abuzive”.
La 19 martie 2008 succesorii reclamantei C.I., decedată la 06.09.2007, respectiv C.C., C.T. și C.M., precum și reclamanții A.P.J., M.M.P., S.G.P., A.M.P. și M.R.P. au formulat o cerere de aderare la apel prin care au solicitat modificarea în parte a sentinței atacate în sensul obligării Primăriei Constanța la restituirea în natură a terenului liber.
Au susținut reclamanții în dezvoltarea motivelor de apel că prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză s-a identificat o suprafață de teren care este liberă și al cărei statut juridic nu a fost clarificat de instanța de judecată; au reiterat argumentele privind calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea imobilului notificat, ca urmare a calității lor de succesori ai proprietarelor M.I.S. și E.C.; au susținut caracterul abuziv al preluării bunului în temeiul Legii nr. 187/1945, lege contrară Constituției din 1923 și pe care reclamanții o consideră inaplicabilă din cauza lipsei de identitate între adevărații proprietari și persoanele menționate în tabelul anexă al acestei legi, dar și pentru că autoarele au mai figurat ca proprietare până în anul 1949, dată până la care au încheiat contracte de arendare pentru terenul în litigiu; invocă, de asemenea, caracterul neconstituțional al Decretului nr. 83/1949 și susțin că exproprierea în temeiul acestor acte normative a fost în realitate o „confiscare”, un abuz, o sancțiune politică.
După decesul reclamantului I.C.S., la 19.02.2008 au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia S.A., S.M.N., S.A.S. și S.A.V. care au depus, la termenul din 7 octombrie 2009, cerere de apel și o cerere de repunere în termenul de apel împotriva sentinței civile nr. 1900/25.10.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța solicitând, în subsidiar, ca cererea să fie calificată aderare la apelul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Au susținut în cuprinsul cererii că sentința atacată nu a fost comunicată autorului lor, I.C.S., care a avut cunoștință doar de împrejurarea că a câștigat procesul; după decesul autorului moștenitorii săi au intrat în posesia sentinței primei instanțe, constatând cu această ocazie că acțiunea a fost admisă în parte și au fost acordate în mod nelegal măsuri reparatorii echivalente. Reclamanții susțin, în subsidiar, că cererea formulată poate fi calificată ca o cerere de aderare la apel, considerând că cererea îndeplinește condițiile art. 293 alin. (1) C.proc.civ.
Pe fondul apelului susțin că instanța de fond nu a respectat prevalența principiului restituirii în natură, reglementat prin Legea nr. 10/2001, că a fost încălcată obligația de a identifica cu exactitate terenul și de a stabili destinația actuală a terenului și a subfeței acestuia precum și obligația prevăzută de art. 26.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care se referă la motivarea împrejurărilor de fapt și de drept care au condus la imposibilitatea restituirii în natură.
Susțin reclamanții că instanța de fond a apreciat greșit că apartenența terenului la domeniul public exclude restituirea acestuia în natură, soluția fiind dată cu încălcarea prevederilor pct. 6.1 din Norma metodologică, situație în care sunt restituibile în natură suprafețele de teren indicate în cuprinsul adresei nr. 19700/02.2007 emisă de Primăria Municipiului Constanța, respectiv terenul aflat în administrarea C.N. APM Constanța și terenurile care fac parte din domeniul public al Municipiului Constanța.
Arată apelanții că nici existența unor proprietăți particulare nu împiedică restituirea în natură a terenului, situația acestor terenuri fiind obligatoriu a se analiza la nivelul anului 2001, când a fost formulată notificarea, sens în care solicită ca Primăria Municipiului Constanța să depună la dosar toate titlurile de proprietate emise și care afectează terenul în litigiu.
Prin încheierea din 25 noiembrie 2009, pentru motivele expuse în cuprinsul ei, Curtea de Apel Constanta a admis excepția tardivității apelului declarat de reclamanții S.A:, S.M.N., S.A.S. și S.A.V., a respins ca nefondată cererea de repunere în termenul de apel formulată de reclamanți și a respins ca nefondată excepția tardivității formulării cererii de aderare la apel, excepție invocată de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
La termenul din 17 martie 2010, Curtea a fost înștiințată de decesul reclamantului apelant S.A.V., intervenit la 27 februarie 2010, moștenitorii acceptanți ai acestuia fiind S.A., S.A., S.A., S.A., S.A. și S.A.S. Ultimul dintre succesori, dl. S.A.S. a fost împuternicit prin procurile autentificate depuse la dosar să-i reprezinte în proces pe ceilalți moștenitori ai defunctului S.A.V.
Conform dispozițiilor art. 295 alin. (2) C.proc.civ., probele administrate în prima instanță au fost completate în apel cu un supliment de expertiză topografică pentru identificarea prin date privind strada, numărul și numele deținătorului a terenurilor precizate de reclamanți a fi considerate libere, supliment efectuat de dl. expert B.D. și a fost depusă de către Primăria Municipiului Constanța, prin adresa nr. R.64943/22.06.2011, situația juridică a acestor terenuri identificate prin suplimentul la expertiza B.
Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport de criticile formulate și întregul material probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Cu privire la apelul Statului Român formulat prin Ministerul Finanțelor Publice;
O precizare prealabilă ce se impune este aceea de a sublinia că litigiul inițiat de reclamanți în prezenta cauză își are izvorul în Legea nr. 10/2001, reclamanții urmărind repararea prejudiciului cauzat prin privarea autoarelor lor M.I.S. și E.C. de proprietatea asupra terenului în suprafață de 64,3302 ha, reprezentând parcelele I și II, lot 29, care a fost notificat conform procedurii Legii nr. 10/2001.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
în sistemul Legii nr. 10/2001, raportul juridic creat prin aplicarea acestui act normativ se stabilește, potrivit dispozițiilor art. 22, între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare a bunului (regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, o organizație cooperatistă, o unitate administrativ-teritorială etc.) sau unitatea implicată în privatizarea entității deținătoare, care a fost notificată.
Prin urmare, raportul juridic stabilit prin textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana care se pretinde îndreptățită și care a formulat notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa, raportul juridic în plan procesual luând naștere între aceleași persoane.
Statul Român poate fi subiect al raportului juridic născut din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată, doar în situația de excepție reglementată de art. 28 alin. (3) din legea specială, respectiv în cazul în care unitatea deținătoare nu poate fi identificată.
în speță, reclamanții au notificat în iunie 2001 Primăria Municipiului Constanța solicitând restituirea loturilor de teren ce au aparținut I.M.S. și E.C., situate în Municipiul Constanța, terenuri care au fost identificate în teritoriul administrativ al Municipiului Constanța prin raportul de expertiză efectuat în cauză de dl. expert B.
în condițiile în care terenul solicitat a fost identificat și nu se contestă de către părți această identificare, în condițiile în care nici una din părți nu susține că nu se cunoaște cu certitudine deținătorul bunului iar cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, vizează restituirea de către entitatea deținătoare a imobilului identificat, nu se poate reține calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, art. 28 din Legea nr. 10/2001, singurul care ar justifica răspunderea directă a statului în cadrul procedurilor speciale de restituire, nefiind aplicabil.
Prin urmare, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă pentru că nu există identitate între persoana pârâtului și cel care este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății, apelul Statului Român formulat prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP Constanța fiind, pentru aceste motive, întemeiat, urmând a fi admis în temeiul art. 296 C.proc.civ.
Având în vedere că în apelul pârâtei Primăria Municipiului Constanța se pune în discuție incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv excluderea bunului solicitat de reclamanți din domeniul de aplicare al acestei legi, instanța va analiza cu prioritate acest apel, motivele de apel ale reclamanților vizând aspecte de fond, referitoare la modalitatea de restituire, iar analiza acestora depinde de modul de soluționare al apelului pârâtei.
Prin adoptarea Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 legiuitorul a urmărit să completeze cadrul normativ adoptat după 1990 pentru înlăturarea prejudiciilor suferite de foștii proprietari prin abuzurile săvârșite de stat, oferind prin această lege un act normativ cadru în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de statul român în perioada 1945-1989. Din acest punct de vedere s-a afirmat că Legea nr. 10/2001 are caracter de complinire în măsura în care acest act normativ completează cadrul legal adoptat anterior - ex. Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995 - fără însă să se poată considera că s-a urmărit instituirea unor proceduri paralele de reparare a prejudiciilor. Dimpotrivă, raportul dintre Legea nr. 10/2001 și celelalte acte normative este un raport de la general la special, aceste din urmă legi devenind, după caz, legi speciale, aplicabile numai în domeniile strict reglementate.
Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 evidențiază domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub aspectul modalității de preluare a imobilelor. Dispozițiile menționate sunt exhaustive pentru că acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit. a)-f), ele se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil.
în aceste condiții, în afara reglementării Legii nr. 10/2001, rămân numai cazurile expres exceptate, cum este cazul reglementat de art. 8 alin. (1) care exclude de la aplicarea legii bunuri imobile pentru care există o altă lege de reparație, și anume, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000.
Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată „Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și cele forestiere.” Rezultă din interpretarea literală, gramaticală și logică a acestui text că prevederile citate exclud din domeniul de aplicare al acestei legi atât terenurile situate în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, cât și cele al căror regim juridic este reglementat prin legi speciale, respectiv Legea fondului funciar nr. 18/1991 sau Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere.
Dată în aplicarea Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice, a stabilit în pct. 8.1. că nu fac obiectul legii terenurile situate în extravilanul localităților, indiferent că aveau această situare la data preluării abuzive sau la data notificării, și nici terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare. Condiția formulării unei cereri de restituire a acestor imobile în temeiul legilor fondului funciar nu este prevăzută însă ca o condiție de aplicare sau nu a textului art. 8 alin. (1) din lege, ceea ce duce la concluzia că sunt excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001 terenurile agricole sau forestiere chiar dacă proprietarul sau moștenitorii săi nu au solicitat restituirea potrivit legilor fondului funciar pentru că, în pct. 8.2. din Normele metodologice s-a prevăzut că, în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin. (1) al art. 8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin. (2) din titlul I din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în vederea soluționării, comisiilor comunale, orășenești și municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legii nr. 1/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Soluția de excludere a unor asemenea categorii de terenuri este rezultatul opțiunii legiuitorului și are la bază exercitarea dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislația trecută cu privire la proprietatea funciară.
în acest sens, Curtea Constituțională investită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a reținut că, aceste dispoziții legale nu contravin nici dispozițiilor art. 16, 44 și 21 din Constituție (Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, Decizia nr. 34 din 30 ianuarie 2003, Decizia nr. 569 din 3 noiembrie 2005).
Referitor la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se reține că prima instanță a soluționat greșit această problemă de drept, terenul - fostă proprietate a autoarelor reclamanților - fiind, la data preluării abuzive de către stat, un teren agricol situat în extravilanul Municipiului Constanța.
Astfel, se reține că terenul notificat de reclamanți era parte din terenul în suprafață totală de 100 ha, situat la momentul dobândirii în cătunul Laz Mahale, comuna Hasiduluc, județul Constanța, ce a făcut obiectul partajului succesoral al averii defunctei I.I.C., soluționat prin sentința civilă nr. 1168 din 31 decembrie 1923 pronunțată de Tribunalul Ilfov și preluat în raza administrativă a localității urbane Constanța în anul 1927; sentința identifică acest imobil ca „moșia în suprafață de 99 ha 2500 mp”. De asemenea, procesul-verbal de inventariere a averii lui I I.C., întocmit în anul 1921, înscrie terenul de 100 ha ca „loc de cultură”.
Destinația agricolă a terenurilor aparținând I.M.S. și E.C. este certă, până la aplicarea Legii nr. 187/1945 terenurile fiind arendate de proprietare pentru exploatare agricolă și achitându-se pentru acestea impozit agricol. Edificatoare în acest sens sunt atât corespondența purtată de dna I.M.S. în anii 1945-1947 cu avocatul G.T., din care rezultă modul în care au fost exploatate aceste terenuri, dar și chitanțele de plată a impozitului agricol pentru anii 1942, 1943 și 1944. Contractele de arendare încheiate de M.I.S. în anii 1933, 1934, 1935, dar și contractul din 1940, privesc, de asemenea, suprafața de 33 ha „teren de cultură”.
Nu poate fi primită afirmația reclamanților că, prin preluarea terenului aparținând lui I.C. în raza administrativă a localității Constanța, în anul 1927, acesta a intrat în intravilanul orașului, câtă vreme, așa cum s-a arătat mai sus, până la aplicarea Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare terenul era folosit pentru exploatare agricolă, fără să fie demonstrat printr-un act al autorităților administrative de la acea vreme că terenul aparține intravilanului localității. Dimpotrivă, așa cum rezultă din corespondența purtată între dna M.I.S. cu avocatul G.T., dar și din contestația depusă de d-nele I.M.S. și E.C. la 16 ianuarie 1946 Comisiei Județene de expropriere înființată în baza Legii nr. 187/1945, încercarea proprietarelor de a scoate terenul de sub incidența legii de expropriere funciară prin parcelarea lui în vederea vânzării ca loturi pentru construcția de locuințe a rămas fără succes, imobilele fiind în final expropriate în temeiul acestei legi. Oricum, intenția proprietarelor de parcelare și de vânzare a parcelelor cu destinația de locuri de casă nu poate fi considerată o dovadă în sprijinul afirmației că regimului juridic al terenului era teren intravilan. în lipsa unui act al autorității administrative locale din care să rezulte schimbarea regimului terenului, din teren de exploatație agricolă în teren intravilan pentru construcția de locuințe, simpla includere a terenului în raza administrativă a localității Constanța, în anul 1927 nu face dovada apartenenței terenului la domeniul intravilan al localității, până la momentul exproprierii prin Legea nr. 187/1945, știut fiind că în raza administrativă a unei localități pot fi cuprinse nu numai terenuri intravilane, ci și terenuri extravilane, destinate exploatării agricole sau industriale.
Nu lipsite de relevanță pentru determinarea regimului juridic al terenului solicitat de reclamanți sunt și datele oferite de Primăria Municipiului Constanța, prin adresa nr. R.50337/11.04.2011, privind mențiunile din Planul Cadastral General al municipiului Constanța întocmit în anul 1936. Deși Primăria a afirmat că autoarele reclamanților, respectiv M.I.S. și E.C., nu figurează în acest Plan Cadastral și nici în Registrul de proprietăți întocmit în aceeași perioadă, se constată că figurează aici Academia Română cu terenul lot III din moștenirea I.C., donat Academiei de către cel de al treilea succesor al autorului, fratele autoarelor reclamanților, dl. I.I.C.. Acest teren, lotul nr. III din sentința de partajare a averii succesorale, învecinat cu lotul II aparținând M.I.S., figurează la pagina nr. 1823 din vol. IX din Indexul cu clasarea proprietăților la nr. 18230, menționat ca fiind „extravilan”.
Prin urmare, nefiind alte mențiuni pentru loturile I și II din hotărârea de partaj, nu se poate deduce decât că cele trei loturi au avut regim juridic identic, toate fiind situate în extravilanul localității Constanța.
în concluzie, având în vedere că, la data preluării terenurilor prin aplicarea Legii nr. 187/1945, acestea erau terenuri cu destinație agricolă și că erau situate în extravilanul localității Constanța, instanța constată că în speță sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind excluse de la aplicarea acestei legi. De aceea, apelul pârâtei Primăria Municipiului Constanța este întemeiat și va fi admis, iar pe cale de consecință, apelul reclamanților, prin care solicită aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, va fi respins ca nefondat.
(Judecător Daniela Petrovici)
| ← Calificarea acţiunii - obligaţie a instanţei de judecată.... | Acţiune în restituire imobil notificat. Lipsa răspunsului la... → |
|---|
