Acţiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, întemeiată pe dreptul comun. Condiţii de admisibilitate
| Comentarii |
|
Dacă imobilele preluate în mod abuziv au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună credinţă, acţiunea în revendicare de drept comun nu poate fi admisă, întrucât se aduce atingere altui drept de proprietate, precum şi principiului securităţii raporturilor juridice.
Secţia civilă, Decizia nr. 226 din 10 martie 2010
Prin decizia civilă nr. 839/A/24.11.2009, pronunțată în dosarul nr. 14782/325/2008, Tribunalul Timiș a respins apelul declarat de reclamanții L.F. și L.A. împotriva sentinței civile nr. 2184/12.02.2009, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. 14782/325/2008, în contradictoriu cu pârâții intimați Statul Român, prin Consiliul Local al Orașului Jimbolia, Orașul Jimbolia prin Primar, P.P. și P.E.
în consecință, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe care a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, prin care aceștia au solicitat următoarele: să se constate nevalabilitatea titlului Statului român asupra imobilului înscris în C.F. 7179 Jimbolia, în raport cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998,art. 135 și art. 41 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului; să se procedeze la compararea titlurilor și să se constate că titlul reclamanților are preferință față de cel al pârâților; să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților; să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea reclamanților.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în fapt că, în anul 1976 reclamanții au devenit proprietari, în cote egale de 1/2, ai imobilului reprezentând construcție situat în Jimbolia, înscris în C.F. 7179 Jimbolia, în timp ce terenul în suprafață de 248 mp a rămas în proprietatea Statului român. Reclamanții nu au depus la dosarul cauzei titlul în baza căruia au devenit proprietarii acestei construcții.
în baza deciziei nr. 90/30.01.1980, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș, a hotărât, ca urmare a faptului că reclamanții au plecat în străinătate, trecerea construcției în proprietatea statului, plătindu-i-se doar reclamantei o sumă de bani pentru cota sa de 1/2, iar în cazul reclamantului s-a hotărât ca trecerea în proprietatea statului să se facă fără plată.
Pârâții P.P. și P.E. au cumpărat în anul 1996 de la Statul Român această construcție cu destinația de locuință, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în calitate de chiriași ai imobilului, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 72/E/R/01.11. 1996. în anul 2001 ei și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
în drept, sunt aplicabile următoarele dispoziții legale:
Art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”.
Art. 1 parag. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.
Art. 480 C.civ.: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Art. 481 C.civ.: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.
în ceea ce privește excepția de neconstituire a cadrului procesul legal în raport de capetele de cerere formulate invocată de pârâții Orașul Jimbolia prin Primar și Consiliul Local Jimbolia instanța de fond a constatat că această „excepție” nu este de fapt o excepție de procedură, ci mai mult o apărare de fond, motiv pentru care a analizat-o o dată cu fondul cauzei și nu s-a pronunțat separat asupra acesteia în mod separat.
în sistemul procesual civil actual instanța nu are posibilitatea, din oficiu, să introducă alți pârâți în proces. Doar reclamantul are această posibilitate, iar pârâtul de asemenea poate să introducă și el alte persoane în proces. Instanța nu îi poate impune reclamantului să se judece sau să nu se judece cu anumite persoane întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilității.
în ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâții Orașul Jimbolia prin Primar și Consiliul Local Jimbolia instanța de fond a constatat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, restituirea proprietăților preluate de stat în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 era reglementată de Legea nr. 10/2001, o lege specială în materia restituirii proprietăților față de dreptul comun în materie reglementat de art. 480 C.civ. pe care se întemeiază acțiunile în revendicare de drept comun. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au arătat foarte clar că nu doresc să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că cererea lor se întemeiază în principal pe dispozițiile CEDO.
Instanța de fond a constatat că reclamanții nu au folosit niciodată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nici nu mai sunt în termen să introducă această acțiune în temeiul legii speciale.
în temeiul art. 6 din Convenție instanța nu poate cenzura dreptul reclamanților de a se adresa unei instanțe de judecată care să hotărască asupra dreptului pretins de ei, oricare ar fi temeiul de drept invocat. Reclamanții trebuie să se poată adresa unei instanțe de judecată pentru ca această să hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor lor, iar dacă legea specială nu le mai permite să facă acest lucru, ei trebuie să poată invoca dispozițiile generale în materie.
Pentru aceste motive, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității.
însă, prima instanță nu a analizat această cauză prin prisma reglementărilor cuprinse de Legea nr. 10/2001, ci a analizat această cerere doar prin prisma reglementărilor de drept comun în materia revendicării imobiliare.
în ceea ce privește fondul cauzei judecătoria a reținut că acțiunea în revendicare de drept comun presupune compararea a două titluri, titlul reclamantului neposesor și al pârâtului posesor, după care se dă eficiență unuia din aceste două titluri. însă această operațiune trebuie să țină cont și de securitatea raporturilor juridice, sau, având în vedere jurisprudența CEDO, să se analizeze care dintre cele două părți beneficiază de un „bun” în sensul convenției.
în cauza CEDO Penția și Penția c. România Curtea a statuat „că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care actele de care se plânge se raportau la „bunuri”, în sensul acestor dispoziții. Potrivit jurisprudenței constante a organelor Convenției în acest sens, noțiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate. în sens contrar, nu vor fi considerate „bunuri” în sensul articolului susmenționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției [Malhous c. Republica Cehă, decizie nr. 33071/96, 13.12.2000; Kopecký c. Slovacia, nr. 44912/98, parag. 35, CEDH 2004-IX].
în speță, ascendenții reclamanților au fost deposedați de imobilul în litigiu în anul 1950 în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Drept urmare, procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 și acțiunea în revendicare subsecventă nu priveau „bunuri existente” în patrimoniul reclamanților, iar jurisdicțiile interne sesizate trebuiau să se pronunțe în legătură cu problema legalității naționalizării.
Curtea a observat, pe de o parte, că după decizia din 12.03.1997 a comisiei administrative, reclamanții au introdus o primă acțiune în revendicare, care a fost respinsă în ultimă instanță prin hotărârea din 13.10.1999 a Curții de Apel Timișoara. Curtea de apel a considerat, în urma analizei fondului pretențiilor, că statul intrase legal în posesia imobilului în litigiu, cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.
Curtea a considerat, pe de altă parte, că reclamanții nu beneficiau în momentul introducerii acestei acțiuni în revendicare de o dispoziție legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o „speranță legitimă”. în acest sens, Curtea a reținut că decizia din 12.03.1997 a comisiei administrative nu a stabilit cu titlu definitiv problema legalității naționalizării, a cărei soluționare era de competența instanțelor, potrivit dreptului comun.
Drept urmare, Curtea a considerat că reclamanții, care aveau în procedura internă poziția unor simpli petenți urmărind restituirea în natură a imobilului naționalizat în 1950, nu dispuneau de un „bun” în momentul introducerii primei acțiuni în revendicare.
în speța dedusă judecății, reclamanții au fost deposedați de imobil în anul 1980, adică în urmă cu 28 de ani, cu plata unei sume considerate de ei derizorii și numai pentru o cotă de 1/2 din imobil, prin urmare acțiunea în revendicare nu privește „bunuri existente” în patrimoniul reclamanților în acest moment.
în ceea ce-i privește pe pârâții P.P. și P.E., instanța de fond a constatat că aceștia au dobândit imobilul în litigiu prin cumpărare în anul 1996, iar în anul 2001 și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Prin urmare, de 12 ani pârâții sunt proprietarii acestui imobil, iar de 7 ani dreptul lor de proprietate este opozabil tuturor. Astfel ei beneficiază de un „bun” în sensul Convenției, pentru că este vorba de un „bun existent în patrimoniul lor” în acest moment.
Reclamanții nu au dovedit că acest bun ar fi intrat în patrimoniul pârâților prin vreo fraudă.
în aceste condiții, având în vedere principiul securității raporturilor juridice și buna credință a pârâților P.P. și P.E., în temeiul art. 1 parag. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție instanța de fond a respins acțiunea în revendicare a imobilului reprezentând construcție ca neîntemeiată.
în ceea ce privește terenul pe care este situată această construcție, reclamanții nu au dovedit că acest teren s-ar fi aflat vreodată în proprietatea lor, motiv pentru care instanța de fond a respins acțiunea în revendicare a imobilului reprezentând teren formulată în contradictoriu cu pârâții Orașul Jimbolia prin Primar și Consiliul Local Jimbolia ca neîntemeiată.
Reclamanții au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului român asupra imobilului situat în Jimbolia, înscris în C.F. 7179 Jimbolia, în raport cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998,art. 135 și art. 41 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Titlul nevalabil al Statului la care se referă reclamanții îl reprezintă Decizia nr. 90/30.01.1980 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș.
Reclamanții nu au propus niciun fel de probe în susținerea acestui capăt de cerere, motiv pentru care instanța de fond l-a respins ca neîntemeiat.
Chiar dacă judecătoria ar fi constatat nevalabilitatea titlului statului, acest fapt nu ar fi acordat reclamanților dreptul la restituirea în natură a imobilului, ci eventual le-ar fi dat dreptul la plata unor despăgubiri.
Ca o consecință a faptului că a respins capetele de cerere precedente, instanța de fond a respins și capătul de cerere privind revenirea la situația anterioară de carte funciară.
Prin apelul declarat în cauză, reclamanții L.F. și L.A. au solicitat schimbarea sentinței și admiterea acțiunii, iar în subsidiar, desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, învederând că titlul statului, respectiv Decizia nr. 90/30.01.1980 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș, este nevalabil pentru că a încălcat art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit căruia drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării.
Reclamanții apelanți au mai susținut că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul lor, fiind incidente dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Decizia nr. 90/1980 neputând constitui titlu valabil cât timp a fost dată cu încălcarea legilor în vigoare la momentul emiterii ei.
Tribunalul a apreciat că este nefondat apelul reclamanților, pe baza considerentelor ce în continuare sunt enunțate.
Sentința aduce o nouă perspectivă în privința acțiunilor în revendicare a bunurilor preluate de Statul Român în perioada comunistă, acțiuni întemeiate pe dreptul comun, prin motivarea abordată în care se apelează în majoritate la jurisprudența Curții de la Strasbourg, se înlătură excepția inadmisibilității acțiunii și se resping pretențiile în urma analizării fondului, ideea principală fiind aceea că reclamanții nu pot invoca existența în patrimoniul acestora a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
Deși practica tribunalului este aceea de respingere a acțiunilor cum este aceea din speța de față ca inadmisibile, instanța a păstrat soluția pronunțată, pentru că limita dintre analiza fondului și a admisibilității este aproape inexistentă, ideea celor două soluții fiind aceeași, anume că reclamanții nu pot invoca protecția dispozițiilor Convenției.
Așa cum rezultă și din decizia pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/09.06.2008, reclamanții mai pot obține restituirea bunului preluat în perioada comunistă doar dacă dovedesc că au un bun în sensul dispozițiilor Convenției și prin restituire nu se aduce atingere securității raporturilor juridice civile sau dreptului la un bun al altei persoane.
în speță, reclamanții nu au un bun, atât pentru considerentele instanței de fond, cât și pentru că deposedarea de imobil a avut loc anterior ratificării Convenției de către statul român, în acest sens fiind hotărârea Curții în cauza Canciovici ș.a. c. România.
Pe de altă parte, pârâții P.P. și P.E. au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, fiind înscriși în cartea funciară ca proprietari asupra imobilului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost desființat.
Dacă s-ar admite acțiunea în revendicare, ar însemna ca pârâții P.P. și P.E. care locuiesc de peste 10 ani în calitate de proprietari în imobil, să îl predea reclamanților, care l-au pierdut anterior anului 1989, cu consecința evidentă a încălcării principiului și dreptului reiterat de înalta Curte de Casație și Justiție.
împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs reclamanții L.F. și L.A., solicitând admiterea recursului și modificarea ambelor hotărâri cu consecința admiterii acțiunii lor.
în motivare, reclamanții recurenți au arătat că titlul statului îl reprezintă Decizia nr. 90/30.01.1980, emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș, decizie ce reprezintă un act unilateral, prin care s-a dispus, fără a avea consimțământul celor pe care îi viza actul, trecerea imobilului din patrimoniul lor în patrimoniul statului, cu acordarea de compensații pentru cota de 1/2 parte din construcții a reclamantei L.A. și fără plata vreunei compensații pentru cota de 1/2 parte a reclamantului L.F., fiind încălcate prevederile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, în condițiile absenței consimțământului lor valabil exprimat.
Totodată, recurenții au susținut că Decizia nr. 90/1980 nu poate constitui un titlu valabil atâta timp cât a fost dată cu încălcarea legilor în vigoare la momentul emiterii ei, precizând că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în situația bunurilor pentru care statul avea un titlu valabil, astfel că acesta nu putea să transmită dreptul de proprietate către familia P.
Că, dacă prima instanță ar fi reținut nevalabilitatea titlului statului, atunci ar fi constatat că există speranța legitimă de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului preluat abuziv de către stat, iar pârâții nu puteau să beneficieze de un „bun” în sensul Convenției europene a drepturilor omului.
De asemenea, au învederat că acțiunea pe care au formulat-o este o acțiune în revendicare de dreptul comun și se referă la aplicarea abuzivă a Decretului nr. 223/1974 ce lipsea de eficiență juridică operațiunea de intabulare a dreptului de proprietate a Statului și a pârâților P.
în drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 480,art. 481 C.civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998,art. 136 alin. (5) și art. 44 din Constituție.
Prin decizia civilă nr. 226/10.03.2010, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de reclamanții L.F. și L.A. împotriva deciziei civile nr. 839/A/24.11.2009 a Tribunalului Timiș.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit deciziei nr. 33/09.06.2008, dată în interesul legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C.proc.civ., în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Or, în speță, în mod corect au stabilit ambele instanțe, în raport de decizia mai sus menționată, că reclamanții nu mai pot obține restituirea în natură a imobilului construcție, pentru că, pe de o parte, aceștia nu au un bun în sensul dispozițiilor Convenției, iar pe de altă parte, dacă s-ar dispune restituirea s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților P.P. și P.E., precum și principiului securității raporturilor juridice.
Pârâții intimați P. au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, existent în patrimoniul lor, întrucât au dobândit imobilul în litigiu prin cumpărare, în anul 1996, în baza Legii nr. 112/1995, iar în anul 2001 și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, fiind de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, atâta timp cât până la acea dată nu a fost notată în cartea funciară vreo acțiune în revendicare.
în schimb, așa cum au apreciat în mod corect ambele instanțe, reclamanții recurenți nu beneficiază de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, pentru că acțiunea lor în revendicare nu vizează „bunuri existente” în patrimoniul lor în acest moment, imobilul în litigiu fiind preluat de stat în urmă cu 30 de ani, cu plată pentru cota de 1/2 parte, neexistând nici speranța legitimă de a-l redobândi pe calea acțiunii în revendicare aleasă de ei.
Pe de altă parte, în sistemul de publicitate prin cărțile funciare, nu este posibilă compararea titlurilor, iar acțiunea în revendicare este o acțiune complexă, care implică și rectificarea cărții funciare, conform art. 34 din Legea nr. 7/1996, ceea ce atrage, în mod necesar, desființarea titlului persoanei în favoarea căreia dreptul a fost înscris, or reclamanții nu au învestit instanța prin acțiunea introductivă cu un petit privind desființarea titlului pârâților intimați P.
în acest context, este de observat că nu poate fi primită susținerea recurenților privind încălcarea dispozițiilor art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, întrucât, potrivit alin. (4) al acestui articol, în cazurile prevăzute de lege, decizia autorității administrative înlocuiește acordul sau consimțământul.
Astfel, chiar dacă instanțele ar fi constatat nevalabilitatea titlului statului, nu se putea dispune restituirea imobilului în natură, fără desființarea titlului pârâților P.
în virtutea acestor considerente, Curtea a apreciat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind susceptibilă de modificare în condițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., astfel că a respins recursul reclamanților.
(Judecător Gheroghe Oberșterescu)
| ← Apel. Respingerea cererii de completare a probatoriului | Restituiri. Indivizibilitatea şi irevocabilitatea actului de... → |
|---|
