Anulare contract de întreținere pentru lipsă discernământ
| Comentarii |
|
1. Capacitatea părţilor. Vicii de consimţământ. Lipsa discernământului
Din moment ce concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică se pronunţă în sensul posibilităţii ca înstrăinătorul să nu fi prezentat capacitatea psihică de a conştientiza conţinutul şi consecinţele actului încheiat, fară a exclude categoric existenţa consimţământului, în mod corect s-a suplimentat probatoriul cu martori ale căror relatări au convers spre reţinerea normalităţii psihice a acestuia, cu toate că organic înstrăinătorul era grav bolnav.
Pentru ca un act juridic să fie sancţionat cu nulitatea absolută, trebuie să se dovedească lipsa cu desăvârşire a consimţământului. Deoarece în cauză nu s-a dovedit în mod cert acest lucru, soluţia de respingere a acţiunii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de întreţinere încheiat între pârâtul-intimat şi autorul reclamantului pentru lipsa discernământului înstrăinătorului, păstrată în apel, este legală şi temeinică, recursul nefiind întemeiat.
C.A. laşi, decizia civilă nr. 369 din 28 februarie 2001,Jurisprudenţa Curţii de Apel laşi în materie civilă pe anul 2001, p. 54-56
Notă: Din moment ce recurentele, succesoare ale autorului lor, care a transmis prin contractul de întreţinere dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Huşi, str. Dobrina nr. 20, pârâtei, în schimbul întreţinerii sale complete, au solicitat constatarea nulităţii absolute a convenţiei pentru lipsa discernământului autorului lor la încheierea convenţiei, înseamnă că acesta este obiectul litigiului dedus judecăţii, în limitele căruia se exercită şi controlul judiciar, instanţa de recurs neputând analiza o altă cauză de nulitatea a convenţiei.
Or, în cauză, s-a examinat discernământul ca o cauză de existenţă a consimţământului, şi nu ca o cauză de validitate a lui.
Între lipsa consimţământului şi exprimarea lui nevalabilă, datorită faptului că nu provine de la o persoană cu discernământ, există o deosebire de structură şi regim juridic aplicabil.
Astfel, lipsa consimţământului exprimă absenţa voinţei persoanei la încheierea actului şi nu se identifică cu lipsa discernământului care reprezintă o condiţie de validitate a consimţământului, ce alterează doar exprimarea voinţei părţii la încheierea actului, lipsind-o de caracterul ei conştient.
Prin urmare, instanţa de recurs nu putea analiza condiţia de validitate a consimţământului - să provină de la o persoană cu discernământ - prin prisma lipsei consimţământului şi, reţinând că înstrăinătorul avea discernământ în momentul încheierii convenţiei, să constate existenta consimţământului la înstrăinare, deoarece existenta discernământului nu se identifică cu existenta consimtământului, ci doar cu realizarea uneia dintre condiţiile de validitate ale consimţământului, lipsa discernământului nerelevând inexistenţa consimţământului, ci doare existenţa lui viciată.
Pe de altă parte, nici nu se putea examina o nulitate relativă ca fiind absolută, consolidând juridic reţinerea greşită a instanţelor inferioare asupra felului nulităţii incidente în cauză, deoarece lipsa consimţământului este sancţionată cu nulitatea absolută, pe când lipsa discernământului - la momentul încheierii actului - este sancţionată cu nulitatea relativă, deosebirea dintre cele două feluri de nulitate nefiind de efecte, ci de regim juridic.
Astfel, nulitatea absolută poate fi invocată dc orice persoană interesată, din oficiu de instanţă, este imprescriptibilă şi, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare. Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, doar de cel al cărui interes a fost lezat la încheierea actului, este prescriptibilă şi poate fi confirmată expres sau tacit.
În concluzie, instanta de recurs, care a mentinut decizia recurată, trebuia să analizeze existenta discernământului ca o condiţie de validitate a consimţământului, şi nu ca o cauză de existenţă a lui şi să substituie motivarea deciziei instanţei de apel prin determinarea caracterului relativ al nulităţii raportat la motivul invocat în cauză.
2. Capacitatea de a contracta. Lipsa de discernământ. Dovadă
Capacitatea de a contracta constituie unul din elementele contractului, aşa cum sunt stabilite prin art. 948 C. civ. Una din categoriile de persoane pe care legea le declară incapabile de a încheia contracte este cea a alienaţilor sau debililor mintali. Aceste persoane pot însă încheia acte, în perioadele de luciditate, dacă nu au fost puse sub interdicţie, deoarece pentru alienatul sau debilul mintal neinterzis, până la proba contrară, prezumţia este de capacitate de a contracta. Partea care invocă lipsa de discernământ ar putea să producă dovezi în sensul că, la momentul încheierii actului, era alienat sau debil mintal.
În speţă, s-a invocat lipsa discernământului vânzătorilor, dar starea de uzură biologică şi fiziologică a unui organism datorat vârstei înaintate a vânzătoarei şi consumul exagerat de băuturi alcoolice al celuilalt vânzător, prin ele însele, nu duc la lipsa discernământului celor două persoane, atâta vreme cât antecedenţa medicală nu pledează în acest sens. Vânzătorii au fost examinaţi psihiatric înaintea încheierii actului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, iar procesul verbal de autentificare încheiat în prezenţa a doi martori a consemnat toate elementele necesare formării convingerii notarului cu privire la sănătatea mintală a vânzătorilor.
Prin urmare, soluţia respingerii acţiunii privind anularea contractului pentru lipsa capacităţii de a contracta este legală şi temeinică.
| ← Caracter intuitu personae contract întreținere. | Vânzare cu clauză de întreţinere. Lipsa discernământului... → |
|---|
