LUCRU JUDECAT. DISTINCŢIUNE. LUCRU JUDECAT CA EXCEPŢIE PEREMPTORIE. LUCRU JUDECAT CA MIJLOC DE PROBAŢIUNE. CONDIŢIUNI DEOSEBITE
| Comentarii |
|
Trebuie făcută deosebire între excepţia peremptorie a lucrului judecat, al cărei rost este pur procedural, de a împiedica repetarea proceselor, şi lucrul judecat ca dovadă în justiţie, menit a asigura prestigiul hotărârilor judecătoreşti. Sub acest al doilea aspect, se cer condiţiuni în plus pentru ca o hotărâre judecătorească să poată fi invocată ca lucru judecat: pe de o parte, să fie definitivă; pe de altă parte, să fi constatat în adevăr o situaţiune juridică de fond, ceea ce nu este cazul atunci când o acţiune s-a respins ca nesusţinută, ori ca nedovedită.
Trib. Ilfov II c. c., 21 Martie 1936
(Tudora lonescu cu Rozalia şi I. Selincoff).
TRIBUNALUL: Asupra apelului făcut de Tudora lonescu în contra cărţii de judecată civilă nr. 1103 din 10 Iunie 1935 a Judecătoriei VII urbane Bucureşti, prin care s-a respins acţiunea intentată de numita în contra soţilor Rozalia şi Inocenţiu Selincoff, pentru revendicare şi ridicarea unor materiale de construcţie.
Având în vedere actele de la dosar şi susţinerile părţilor.
Având în vedere că Tudora lonescu a chemat în judecată la judecătoria VII urbană Bucureşti pe Rozalia I. Selincoff şi Inocenţiu Selincoff spre a fi obligaţi aceştia a-i lăsa în plină proprietate şi liniştită posesiune o porţiune din terenul situat în Bucureşti, str. 13 Septembrie nr. 235, şi anume o porţiune de circa 100 m.p., cu o lungime de 14 metri şi o lăţime de 7 metri şi 30 cm., având ca vecinătăţi proprietăţile lui llie Pavelescu, Petre Ganea, strada şi restul proprietăţii reclamantei; totodată, reclamanta cere să fie obligaţi pârâţii a-şi ridica materialele construcţiei ce au făcut, încă din 1929, pe terenul revendicat, întrucât pârâţii ar fi constructori de rea-credinţă.
Având în vedere că prima instanţă, după ce a disjuns cererea reconvenţională a pârâţilor şi a unit cu fondul un incident bazat pe art. 8 proC. pen., fără a-l mai discuta nici la fond, a soluţionat procesul respingând acţiunea, pe motiv că pârâţii au fost constructori de bună-credinţă, neglijând a motiva respingerea capătului de cerere privitor la revendicare, în privinţa căreia motivarea se
mulţumeşte cu probabilitatea că pârâţii sunt proprietari.
Având în vedere că reclamanta apelantă în motivele ei de apel discută motivarea hotărârii primei instanţe, lucru inutil, dat fiind că apelul este devolutiv, astfel încât nu este cazul a se examina pe rând aceste motive de apel.
Că, în speţă, trebuie examinat în primul rând capătul de cerere privitor la revendicare şi numai în al doilea rând, dacă va fi admis acesta, va fi cazul să se examineze capătul de cerere cu privire la construcţiile de pe terenul revendicat.
Având în vedere că reclamanta are un act de proprietate necontestat (ca instrumentum) asupra terenului revendicat, şi anume actul de partaj autentificat de Trib. Ilfov s. notariat la nr. 24.222 din 1926 şi transcris la nr. 10.495 din 1926.
Având în vedere, însă, că pârâţii susţin că au cumpărat de la reclamantă porţiunea revendicată, pentru preţul de 20.000 lei pe care l-au şi plătit, primind şi chitanţă, ce însă apoi a fost sustrasă de reclamantă şi de soţul ei, Dumitru lonescu, fapt pentru care li s-a deschis acţiune penală, judecată la instanţele de fond, care au condamnat pe Dumitru lonescu pe baza art. 338 cod. pen.
Având în vedere că dovada cumpărării terenului de la reclamantă nu poate consista în hotărârea penală de condamnare a lui Dumitru lonescu, între altele pentru că această hotărâre nu este definitivă.
Considerând însă, că dovada cumpărării de către pârâţi de la reclamantă a porţiunii de teren
revendicată rezultă din propria mărturisire a reclamantei de azi, făcută şi semnată la 10 Decembrie 1931, în faţa comisarului-şef al circumscripţiei 28 de Poliţie din Bucureşti, cu care ocazie a recunoscut categoric că a vândut soţilor Selincoff, cu autorizaţia soţului ei, terenul în litigiu pe preţ de 20.000 lei şi că a convenit cu cumpărătorii ca aceştia să-i plătească acest preţ, după ce ei vor face construcţia pe imobil, urmând ca atunci să se facă şi actele.
Că, în acelaşi sens, de altfel, militează diverse prezumţii şi indicii, precum: 1) notificarea pe care reclamanta a adresat-o pârâţilor la 7 August 1931, în care le cere să nu mai abuzeze de dreptul de trecere ce-l au, afirmând totodată că face notificarea în calitate de proprietară a imobilului din str. 13 Septembrie nr. 235; 2) depoziţiile martorilor din procesul penal; 3) declaraţiile soţului reclamantei, D. lonescu; 4) recunoaşterea reclamantei la interogator că pârâţii au făcut clădirea de vreo 8 ani, ceea ce ar face inexplicabilă toleranţa reclamantei, dacă nu ar fi vândut în realitate terenul; 5) lipsa de raţiune a convenţiei dintre părţi, aşa cum o prezintă reclamanta în răspunsul său la interogator la judecătorie şi în declaraţia făcută la Corpul de portărei al Trib. ilfov în ziua de 13 Februarie 1932, căci este fără sens ca pe baza numai a unui simplu proiect de vânzare să se permită eventualilor cumpărători să facă o construcţie pe terenul eventualei vânzătoare şi să stăpânească acest teren, cu construcţie cu tot, eventualii cumpărători până ce vor plăti 20.000 lei, când ar fi să se perfecteze vânzarea.
Având în vedere că, în contra propriei ei mărturisiri, reclamanta invocă autoritatea de lucru judecat ce ar rezulta din sentinţa nr. 1318 din 1932 a Trib. Ilfov c. c., rămasă definitivă, prin care s-a respins acţiunea făcută de Rozalia şi Inocenţiu Selincoff în contra soţilor Teodora şi Dumitru lonescu pentru revendicarea şi constatarea vânzării aceluiaşi teren ce este astăzi revendicat de Tudora lonescu.
Având în vedere că sentinţa invocată a respins acţiunea soţilor Selincoff ca nedovedită (n-a avut început de probă scrisă şi li s-a respins proba cu martori ca inadmisibilă), necuprinzându-se în această sentinţă afirmarea vreunei situaţiuni juridice de fond şi îndeosebi constatarea că soţii lonescu ori vreunul din ei ar avea proprietatea imobilului în litigiu.
Considerând că în materie de lucru judecat trebuie făcută distincţiune între excepţia peremptorie a lucrului judecat şi prezumţia legală a lucrului judecat, în realitate aflându-ne în faţa a două noţiuni distincte, corespunzând unor rosturi diferite.
Că sub primul aspect, pur procedural, lucrul judecat apare ca un mijloc de a împiedica repetarea proceselor (ne bis de eadem re sit adio) şi rezultă din existenţa unei hotărâri judecătoreşti date între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cauză ca şi procesul în care se invocă această excepţiune, indiferent dacă hotărârea primă este sau nu definitivă, precum şi indiferent dacă respingerea primei acţiuni s-a făcut pentru lipsă de susţinere, lipsă de dovezi, ori pentru că a fost găsită nefondată (de aceea, sub acest prim aspect, este o mare apropiere între lucrul judecat şi litispendenţă).
Că sub al dbilea aspect, de fond - dovada în justiţie - lucrul judecat apare ca un mijloc de a asigura prestigiul hotărârilor judecătoreşti, făcând ca aceea ce s-a judecat să fie considerat adevăr (res judicata pro veritate habetui) şi astfel să poată fi invocat ca temei al unei susţineri făcute în alt proces, fie de către reclamant, fie de către pârât.
Că prestigiul hotărârilor judecătoreşti este, pe de o parte, incompatibil cu invocarea de autoritate de lucru judecat, servind drept dovadă în fondul unui proces, a unei hotărâri judecătoreşti ce nu este încă definitivă, fiindcă reformarea, destul de posibilă, a primei hotărâri ar nimici prestigiul hotărârii date în procesul în care ar fi fost primită ca prezumţie legală de adevăr şi ar duce la frecvente revizuiri de hotărâri judecătoreşti; însă, pe de altă parte, prestigiul hotărârilor judecătoreşti nu impune să se admită prezumţia legală a autorităţii de lucru judecat nici pentru hotărârile definitive, decât în ceea ce ele constată în adevăr ca situaţiune juridică.
Că, de aceea, o hotărâre care nu respinge ca nefondată, ci ca nedovedită o acţiune în justiţie nu poate servi ca prezumţie legală într-un alt proces pârâtului din prima acţiune, ţinând seamă că nici consideraţiunea de a nu se înmulţi procesele nu este în aceste cazuri operantă, căci lucrul judecat ca mijloc de dovadă, fie că se invocă de reclamant, fie de pârât, nu face inutil ori inadmisibil procesul al doilea, ci numai constituie cel mai bun mijloc de dovadă pentru stabilirea unei situaţiuni juridice deduse în acest proces.
Că, mai mult, prestigiul hotărârilor judecătoreşti ar suferi dacă, nefăcându-se distincţiunea, atât de firească, între lucrul judecat ca excepţie procedurală şi lucrul judecat ca dovadă în justiţie, s-ar aplica în ambele cazuri regulile fireşti celui dintâi şi s-ar primi ca dovadă în justiţie a unei situaţiuni juridice o hotărâre judecătorească în care acea situaţiune juridică nu a fost stabilită, nefăcându-se dovezi convingătoare nici în favoarea reclamantului, nici în favoarea pârâtului.
Că, în adevăr, o asemenea soluţie, pe care nici principiul nerepetării proceselor, nici acela al prestigiului hotărârilor judecătoreşti nu o impun, ar duce adeseori, fără nici o utilitate, la hotărâri nedrepte, de natură a scădea prestigiul justiţiei.
Considerând că împrejurarea că art. 1201 cod. civ. nu distinge între excepţia de ordin procedural a lucrului judecat şi între prezumţia legală a lucrului judecat, nu este de natură a împiedica stabilirea condiţiilor speciale ale aplicării acestor două concepte deosebite, dat fiind că textul acesta de lege este lacunar şi a avut nevoie de completări jurisprudenţiale, încă şovăitoare, cum este de pildă asupra punctului de a se şti dacă hotărârea ce se invocă ca lucru judecat trebuie să fie sau nu definitivă, în care privinţă distincţia aci făcută este de natură să aducă lămurirea necesară.
Considerând că, astfel fiind, greşit susţine reclamanta că sentinţa nr. 1318 din 1932 a Trib. Ilfov s. a lll-a c. c. ar constitui autoritate de lucru judecat în sensul că proprietatea imobilului i-ar aparţine ei şi nu pârâţilor din procesul de faţă.
Având în vedere că reclamanta a mai invocat în sprijinul pretenţiunii sale şi oferta ce i-au făcut-o pârâţii în cursul acestui proces de a-i plăti suma de 20.000 lei ca preţ al vânzării, din care reclamanta trage prezumţia că aceştia nu i-au plătit preţul şi că vânzarea nu a avut loc.
Considerând că această prezumţie este cu totul slabă, dat fiind că pârâţii au declarat că ei mai oferă o dată preţul vânzării, spre a se termina litigiul, dar au susţinut în acelaşi timp că preţul a fost deja plătit.
Că de altfel, aci nu importă dacă s-a plătiti sau nu preţul - şi luând ca bază a situaţiei de fapt mărturisirea extrajudiciară a reclamantei, ar rezulta că el nu a fost plătit - neplata preţului poate duce sau la o acţiune de obligare la plată, sau la o acţiune de reziliere a vânzării (care n-ar reuşi, cumpărătorii oferindu-se să plătească), însă nu direct la o acţiune în revendicare.
Că, faţă de cele mai sus arătate, capătul de cerere privitor la revendicare este nefondat şi, pe cale de consecinţă, urmează a se respinge şi capătul de cerere privitor la ridicarea materialelor construcţiei de pe terenul revendicat, respingân-du-se, astfel, în întregime apelul reclamantei.
Având în vedere şi cererea intimaţilor de a li se acorda cheltuieli de judecată si apreciind aceste cheltuieli la suma de 500 lei.
Pentru aceste motive, respinge apelul, cu cheltuieli.
Sentinţa civilă nr. 508 din 21 Martie 1936 Preşedinţia d-lui N. Antoniade, judecător; redactor al sentinţei d-l Traian Broşteanu, judecător.
OBSERVAŢIE
Distincţiunea făcută în hotărârea de faţă a mai fost formulată, cu câţiva ani înainte, tot de redactorul ei, în două încheieri judecătoreşti: jurnalul nr. 10.725 din 6 Iunie 1933 al Tribunalului Ilfov s. a IV-a, c. c. (dosar 123 din 1933) şi jurnalul nr. 21.151 din 12 Noembrie 1934 al Trib. Ilfov s. notariat (dosar nr. 13.887 din 1931); aceasta din urmă publicată în
C. Jud. nr. 38 din 25 Noembrie 1934 de către un adnotator, care s-a preocupat de un alt punct al hotărârii. Această distincţiune nu va mai apărea astăzi atât de revoluţionară, după ce un compatriot al nostru a formulat o distincţiune mult asemănătoare într-o remarcabilă teză de doctorat (Jean Dumitrescu, L’autorite de la chose jugee en matiere d’etat des personnes physiques, Paris, 1935). Un examen doctrinal, într-o adnotare sau studiu, datorăm importantei probleme, deşi hotărârea de mai sus cuprinde, ca şi cele două amintite, esenţialul ei.
| ← PARTAJ DE ASCENDENT. OMISIUNE DE COPIL. RENUNŢARE.... | APLICAŢIUNEA LEGILOR ÎN TIMP. CAI DE ATAC. APELUL IN MATERIA... → |
|---|
