Bunuri comune. Imobile. Contract de împrumut cu ipotecă încheiat de un singur soţ. Urmărire silită imobiliară. Anularea contractului de împrumut cu garanţie ipotecară la cererea celuilalt soţ.
| Comentarii |
|
Problema întoarcerii executării. Efectele ordonanţei de adjudecare faţă de terţi
în ceea ce priveşte existenţa unei executări silite în curs, într-adevăr, această situaţie nu este întrunită în cauză.
Ceea ce, însă, nu contestă nici recurentul, este faptul că şi în vechea reglementare a executării silite exista instituţia întoarcerii executării făcute în baza unei hotărâri casate. Aceasta, însă, nu este situaţia de faţă, titlul executoriu neconstituindu-l o hotărâre judecătorească, executată silit, iar apoi casată în cadrul recursului, potrivit art. 311 C. pr. civ., ci un titlul notarial, contractul de împrumut.
Prin urmare, critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii de faţă, singura accesibilă reclamantei fiind cea în revendicare, nu este fondată, instanţa fiind cea care dă calificarea juridică raporturilor părţilor şi cererilor lor, cu atât mai mult cu cât reclamanta, în calitate de coproprietară devălmaşă faţă de pârât, nu ar fi putut promova o astfel de acţiune, după cum nici acesta din urmă nu ar fi putut, alături de ea, fiind obligat a garanta pentru evicţiune pe dobânditor.
Cât priveşte opozabilitatea hotărârii judecătoreşti privind nulitatea contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, ea nu există, strict, faţă de recurent. Pe de altă parte, însă, nulitatea titlului executoriu ar putea fi constatată în contradictoriu cu subdobânditorul dreptului, în limita legăturii directe a drepturilor şi obligaţiilor recunoscute de autorul titlului său, anterior, faţă de o altă persoană, cu acest bun. In limita acestei legături, cumpărătorul bunului are, într-adevăr, aşa cum susţine în concluziile sale intimata-reclamantă, calitatea de având-cauză, nulitatea fiindu-i opozabilă, la fel ca şi judecata în care ea a fost constatată.
(Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, decizia nr. 1376/R din 3 iulie 2002)
CURTEA,
Constată că, prin acţiunea formulată la data de 24 iulie 2001, R. M. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii R. FI., Z. I. şi A. E. să se dispună întoarcerea executării silite săvârşită la data de 20 august 1999 când prin ordonanţa nr. 6356
pronunţată în dosarul nr. 11906/1998 a Judecătoriei Piteşti, a fost adjudecat în cadrul vânzării silite, în favoarea lui A. E., la cererea creditoarei Z. I., proprietatea sa şi a pârâtului R. FI. asupra apartamentului nr. 6 din Piteşti, str. M. V., judeţul Argeş.
în motivare, s-a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 6223 din 9 iunie 2000 a Judecătoriei Piteşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 387/12.03.2001 a Tribunalului Argeş, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 5611/12.10.1998, titlu executoriu în baza căruia s-a efectuat executarea. Pentru acest motiv, s-a solicitat anularea şi a licitaţiei, readucerea în patrimoniul reclamantei şi al pârâtului R. FI. a imobilului, precum şi a se dispune ca licitatorul să ridice preţul plătit, integral de la creditoarea Z. I. care, în mod nelegal, prin fraudă, l-a ridicat de la registrul de valori al Judecătoriei Piteşti, deşi creanţa sa reprezenta circa 1/3 din el.
S-a mai menţionat că procedura de citare în dosarul de executare nu a fost legală, în cadrul cercetării penale stabilindu-se că semnăturile de pe dovezile de îndeplinire a ei nu au fost executate de nici unul din membrii familiei R., fals asupra căruia se fac în continuare cercetări.
Prin sentinţa civilă nr. 8343 din 26 octombrie 2001 Judecătoria Piteşti a admis cererea, a dispus întoarcerea executării şi a ordonanţei de adjudecare, dispunând repunerea în situaţia anterioară a proprietarilor iniţiali, R. M. şi R. FI. în patrimoniul cărora a reintrat apartamentul în litigiu.
în motivare, s-a reţinut că titlul în baza căruia s-a adjudecat imobilul reclamantei către pârâtul A. E. l-a constituit contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat, în privinţa căruia, judecătoreşte, s-a constatat nulitatea absolută.
în această situaţie, au devenit incidente dispoziţiile art. 404 C. pr. civ., potrivit cărora, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu, are dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare.
Pârâtul A. E. s-a apărat în sensul inaplicabilităţii acestui text, judecătoria considerând că se află în situaţia prevăzută de art. 725 C. pr. civ., respectiv în cadrul unui proces aflat în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, sau a unei executări silite începute sub legea veche.
împotriva sentinţei, în termen, a declarat apel pârâtul A. E., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate după cum urmează:
- în mod greşit a fost aplicată legea nouă, respectiv noile dispoziţii ale art. 404 C. pr. civ. unei executări finalizate prin rămânerea definitivă a
ordonanţei de adjudecare mai înainte de intrarea în vigoare a acesteia.
Se ajunge în acest fel la încălcarea autorităţii lucrului judecat pe care hotărârea judecătorească o avea, noua lege aplicându-se în situaţia în care, în prezent, vânzarea silită nu mai constituie o procedură jurisdicţională, ci una îndeplinită de către executorul judecătoresc;
- în acelaşi timp, greşit s-a apreciat că pronunţarea nulităţii absolute a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară făcută numai între proprietarii R. şi creditoarea Z. I. ar putea fi opozabilă adjudecatarului, în cererea de anulare a vânzării către el putându-se invoca excepţia procesului rău condus, câtă vreme creditoarea nu a formulat nici un fel de apărare, nulitatea contractului putând fi pronunţată numai cu privire la clauza penală, şi nu la împrumut în întregul său, în plus aceasta nici măcar uzând de căile ordinare de atac;
- netemeinică se consideră soluţia şi pentru faptul că instanţa de fond nu a ataşat dosarul de executare, admiţând pur şi simplu acţiunea reclamantei.
După suplimentarea probatoriului cu acte, Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr. 343 din 6 martie 2002 a respins ca nefondat apelul, reţinând că litigiul de faţă se desfăşoară sub imperiul noii legi de procedură, aşa încât nu se poate vorbi despre o ultraactivare a legii vechi.
Mai mult, arată tribunalul, şi anterior adoptării art. 404/1 C. pr. civ., instituţia întoarcerii executării exista, chiar dacă nu era expres prevăzută şi caracterizată juridic in Codul de procedură civilă.
în ceea ce priveşte inopozabilitatea soluţiei prin care s-a constatat nulitatea titlului executoriu, se reţine că într-adevăr, ea nu este una strict încadrabilă în cea de ordin procedural în care numai părţilor unui proces soluţia acestuia îi este opozabilă, însă, ea are efecte juridice şi asupra ordonanţei de adjudecare.
Nici în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului autorităţii lucrului judecat, critica nu a fost găsită fondată, situaţia de fapt fiind diferită la momentul pronunţării ordonanţei de adjudecare faţă de cea existentă la data prezentei judecăţi. Nulitatea titlului executoriu atrage desfiinţarea ordonanţei de executare, care, ca formă de executare determină aplicarea instituţiei întoarcerii executării.
împotriva deciziei, în termen, a declarat recurs pârâtul A. E., criticând-o pentru motive încadrabile
în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., în sinteză, după cum urmează:
-cu greşita interpretare şi aplicare a art. 725 C. pr. civ., s-a considerat că cererea de faţă este îndreptată împotriva unei executări silite aflate încă pe rol la data intrării în vigoare a legii noi. In realitate, ceea ce se cere a se întoarce este o executare începută şi finalizată sub legea veche, aşa încât temeiul de drept invocat de reclamantă, art. 404/1 C. pr. civ., nu-i poate fi aplicat;
- tribunalul mai consideră că şi în cadrul vechii legi de procedură exista instituţia întoarcerii executării, însă în cazul vânzării silite imobiliare care se realiza prin emiterea unei ordonanţe cu caracter de hotărâre judecătorească ce nu putea fi atacată decât în condiţiile art. 555 C. pr. civ., respectiv prin recurs;
-într-o asemenea situaţie, întoarcerea executării nu se putea cere, debitorul neavând la îndemână decât acţiunea în revendicare;
- un alt motiv de nelegalitate îl constituie în opinia recurentului considerarea drept producătoare de efecte juridice a soluţiei în care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de împrumut. în realitate, acea judecată a fost numai simularea unui proces, soluţionat într-o singură fază procesuală, nimeni neavând vreun interes în a ataca soluţia, care nu îi este opozabilă;
- de altfel, arată recurentul, acea soluţie nu a constatat nulitatea absolută a întregului contract de împrumut, ci numai a clauzei penale, aşa încât, în cazul în care reclamanta ar încerca să obţină şi faţă de el constatarea nulităţii absolute a titlului executoriu, i s-ar opune excepţia procesului rău condus. Această critică, vizând de fapt interpretarea actului juridic prin care s-a ajuns la declararea nulităţii absolute a titlului executoriu, constituie motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8, alături de pct. 9 C. pr. civ.;
- greşit a fost interpretată legea şi în ceea ce priveşte autoritatea lucrului judecat de care se bucură ordonanţa de adjudecare, de altfel, instanţa de apel nearătând în ce constau acele efecte juridice pe care le-a determinat asupra acesteia constatarea nulităţii titlului executor.
în recurs, a fost suplimentată proba cu acte.
în concluziile scrise asupra recursului, reclamanta, prin apărătorul său, a arătat că recurentul nu este un veritabil terţ faţă de hotărârea în
constatarea nulităţii absolute, el fiind un având-cauză, chiar dacă nu a participat în proces, fiind ţinut a profita, dar şi a suporta efectele hotărârii respective, datorită legăturii juridice cu una dintre părţile litigante, în calitate de succesor cu titlu particular al debitorului. Astfel, el este ţinut să execute obligaţiile autorului său ce decurg din acea hotărâre.
In baza acestei reguli nimeni nu poate transfera altuia drepturi pe care el însuşi nu le are.
De asemenea, arată intimata-reclamantă, instituţia nulităţii este opozabilă erga omnes, lipsind actul juridic de efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă, aşa încât nu are nici o importanţă absenţa avândului-cauză în procesul în care ea s-a declarat. Oricum, hotărârea dată asupra ei a intrat în puterea lucrului judecat, producând efecte şi în privinţa subdobânditorului cu titlu particular al uneia dintre părţi.
în ceea ce priveşte aplicarea legii în timp, procesul de faţă constituie o fază a executării silite începute sub legea veche, dar şi aşa, aceea cuprindea în înţelesul său instituţia întoarcerii executării.
Cât priveşte modul de soluţionare a fondului pricinii, vânzarea silită finalizată prin ordonanţa de adjudecare ce constituie titlul recurentului sunt subsecvente actului declarat nul absolut, aşa încât suportă şi ele aceeaşi sancţiune, impunându-se restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea în natură a bunului, ce se impune din interpretarea per a contrario a alin. 3 al art. 404/1 C. pr. civ.
De altfel, natura juridică a ordonanţei de adjudecare nu este cea a unui act jurisdicţional, instanţa neaplicând o regulă de drept substanţial la o situaţie de fapt pe care o stabileşte, ci numai se limitează la relatarea menţiunilor cerute de fostele dispoziţii ale art. 551 alin. 2 C. pr. civ.
Curtea, examinând decizia prin prisma întregului probatoriu, a criticilor aduse şi a apărărilor formulate de intimată, constată recursul ca fiind fondat pentru cele ce se vor arăta.
în ceea ce priveşte existenţa unei executări silite în curs, într-adevăr, această situaţie nu este întrunită în cauză. Procedura vânzării silite imobiliare se încheie prin rămânerea definitivă a vânzării, respectiv a ordonanţei de adjudecare. Reclamanta-intimată pretinde că nu acesta ar fi momentul ce finalizează executarea, fără a invoca vreun argument legal sau a indica un alt moment încheietor de executare.
De aceea, într-adevăr, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 404/1 C. pr. civ.
Ceea ce, însă, nu contestă nici recurentul, este faptul că şi în vechea reglementare a executării silite exista instituţia întoarcerii executării făcute în baza unei hotărâri casate. Aceasta însă nu este situaţia de faţă, titlul executoriu neconstituindu-l o hotărâre judecătorească, executată silit, iar apoi casată în cadrul recursului, potrivit art. 311 C. pr. civ., ci un titlu notarial, contractul de împrumut.
Desfiinţarea unui astfel de titlu nu atrage aplicarea art. 311 C. pr. civ., cu consecinţa desfiinţării de drept a actelor de executare şi deci, şi a ordonanţei, ci o acţiune comună, în restituirea plăţii nedatorate, faţă de falsul creditor ce a executat silit, în desfiinţarea vânzării făcute în vederea îndestulării acestuia, urmată de restituirea preţului plătit către cumpărător şi a proprietăţii către falsul debitor urmărit.
Or, aşa cum rezultă din cuprinsul acţiunii, reclamanta a solicitat, într-adevăr, anularea licitaţiei, pretinzând că nulitatea titlului ar atrage de drept nulitatea întregii executări şi repunerea în situaţia anterioară.
Prin urmare, critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii de faţă, singura accesibilă reclamantei fiind cea în revendicare, nu este fondată, instanţa fiind cea care dă calificarea juridică raporturilor părţilor şi cererilor lor, cu atât mai mult cu cât reclamanta, în calitate de coproprietară devălmaşă faţă de pârât, nu ar fi putut promova o astfel de acţiune, după cum, nici acesta din urmă, nu ar fi putut, alături de ea, fiind obligat a garanta pentru evicţiune pe dobânditor.
Cea de-a doua critică, privind greşita considerare a hotărârii date asupra titlului executoriu, drept producătoare de efecte asupra executării silite, în care de această dată, a fost parte, suportă o abordare distinctă.
Cât priveşte opozabilitatea, ca simplă hotărâre judecătorească, ea nu există, strict, faţă de recurent.
Pe de altă parte însă, valabilitatea titlului executoriu ar putea fi constatată în contradictoriu cu subdobânditorul dreptului în limita legăturii directe a drepturilor şi obligaţiilor recunoscute de autorul titlului său, anterior, faţă de o altă persoană, cu acest bun. în limita acestei legături, cumpărătorul bunului are, într-adevăr, aşa cum susţine în concluziile sale intimata-reclamantă, calitatea de având-cauză,
nulitatea fiindu-i opozabilă, la fel ca şi judecata în care ea a fost constatată.
Or, în cazul de faţă, singura obligaţie indisolubil legată de bun a fost garanţia imobiliară constituită asupra acestuia în vederea achitării împrumutului care, însă, nu are şi el o altă legătură cu partea de patrimoniu transmisă.
Aşa cum hotărârea judecătorească a constatat, această garanţie a fost instituită cu încălcarea regulii absolute a unanimităţii coproprietarilor, pentru acest motiv, fiind, într-adevăr nulă absolut. Recurentul nu a contestat vreun moment că bunul ar fi proprietatea indiviză a reclamantei cu soţul său, pârâtul R. FI. sau că acesta ar fi dobândit în timpul căsătoriei cu o altă persoană.
De altfel, şi prin recurs, arată-numind-o clauză penală - că această garanţie poate fi privită ca nulă absolut.
Deci, chiar dacă era parte în proces, sancţiunea nulităţii ipotecii rămânea câştigată raporturilor părţilor.
Ceea ce excede, însă, aplicabilităţii categoriei juridice a avândului-cauză este raportul de îndatorare, în baza contractului de împrumut, dintre părţile acestuia.
Faţă de această datorie a autorului titlului său, care s-a plătit din patrimoniul lui, pentru valorificarea unui element activ, recurentul este un terţ desăvârşit.
De aceea, în privinţa inexistenţei vreunei datorii de plătit, pentru îndestularea căruia s-a trecut la transformarea dreptului real imobiliar în valoarea lui, prin vânzare, reclamanta era datoare a face probe.
Or, dimpotrivă, aceasta nu a contestat realitatea împrumutului, din copia acţiunii formulate de ea rezultând fără dubiu acest lucru (fila 92, dosar recurs).
într-o asemenea situaţie, se va observa că titlul executoriu, de fapt, există. Nici sentinţa civilă nr. 6223/9 iunie 2000 a Judecătoriei Piteşti (filele 94-95, dosar recurs) nu constată vreun motiv de nulitate absolută sau chiar relativă a contractului de împrumut, ci numai a ipotecii instituite, prin acelaşi înscris, asupra bunului comun fără acordul celuilalt soţ. Primul din cele două contracte constituie titlul executat, garanţia creând numai o prioritate !n îndestulare, în baza titlului.
Or, chiar dispărută această prioritate, executarea s-a făcut asupra unui element al patrimoniului în care împrumutul a intrat, neexistând vreo ordine de
preferinţă legală în privinţa urmăririlor. Deci, chiar în lipsa ipotecii, executarea putea fi pornită împotriva aceluiaşi element de patrimoniu, creditorul venind numai în concurs cu orice alt creditor chirografar asupra sumei rezultate din vânzare.
Cum alţi creditori nu s-au mai înscris, diferenţa între valoarea creanţei şi preţul vânzării revenea foştilor proprietari, faptul că prin manopere dolosive creditoarea şi-a însuşit întregul preţ neputând fi imputat cumpărătorului. Acesta, de fapt, a intrat în raport juridic numai cu proprietarul imobilului, către care s-a făcut plata preţului, prin intermediul instanţei, şi de la care, prin aceeaşi filieră, i s-a transmis dreptul de proprietate. De aceea, în cazul unei eventuale rezolviri a vânzării, obligaţia restituirii preţului ar reveni reclamantei şi pârâtului soţul său, aceştia având la îndemână acţiunea în restituirea plăţii nedatorate, împotriva creditorului.
în acest fel, se răspunde criticii privitoare la greşita interpretare a sentinţei civile prin care
instanţele anterioare au considerat că titlul executoriu ar fi fost declarat nul absolut, critica fiind fondată, la fel ca şi cea privind parţiala inopozabilitate a acestei soluţii.
în ceea ce priveşte încălcarea autorităţii lucrului judecat a ordonanţei de adjudecare, critica este nefondată, această procedură neconstituind un act de aplicare a legii unei stări de fapt pe care instanţa o stabileşte, ci un act de executare silită, dat în competenţa instanţei. Alta ar fi fost situaţia unei contestaţii la executare, în cadrul căreia ar fi avut loc o evaluare jurisdicţională a raporturilor părţilor.
Greşeala pe care, însă, cum s-a arătat, au săvârşit-o instanţele în aprecierea raporturilor juridice ale părţilor, anterior vânzării, ca şi a efectelor acestora, asupra vânzării, atrage admiterea recursului, potrivit art. 312 C. pr. civ. şi modificarea deciziei tribunalului, în sensul admiterii apelului pârâtului A. E., iar pe fond, al schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii.
NOTA
1. Precizări prealabile
Premisele de fapt ale speţei soluţionate conform deciziei civile nr. 1376 din 3.07.2002 a Cuitii de Apel Piteşti au fost următoarele:
în timpul căsătoriei, unul dintre soţi contractează un împrumut (la 12.10.1998), menţionându-se în contract că este necăsătorit, garantarea restituirii obligaţiei astfel asumate realizându-se prin instituirea unei ipoteci asupra unui imobil bun comun al debitorului şi soţiei sale.
Neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a sumei împrumutate a determinat pornirea executării silite imobiliare - finalizată prin ordonanţă de adjudecare la 20.08.1999, rămasă irevocabilă conform deciziei civile nr. 181/2.02.2002 a Tribunalului Argeş.
Ulterior, soţia debitorului introduce acţiune în nulitatea contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, acţiune ce i-a fost admisă, potrivit sentinţei civile nr. 6223/09.06.2000 a Judecătoriei Piteşti, cu motivarea că s-a realizat garantarea împrumutului cu un imobil - bun comun, fără a exista consimţământul coproprietarului devălmaş, ceea ce a însemnat încălcarea unei prohibiţii legale sancţionată cu nulitatea.
După obţinerea acestei hotărâri, aceeaşi reclamantă a promovat la 24.07.2001 acţiune în justiţie, solicitând să se dispună întoarcerea executării silite, dat fiind faptul că prin constatarea nulităţii titlului în baza căruia a avut loc executarea, înseamnă că şi ordonanţa de adjudecare este lovită de nulitate şi lipsită de efecte.
Raportat la aceste elemente care au conturat cadrul judecăţii, se pun mai multe probleme de drept: posibilitatea urmăririi silite a unui bun comun pentru o datorie personală a unuia dintre soţi; aplicabilitatea dispoziţiilor noi — introduse prin O. U. G. nr. 138/2000 — referitoare la întoarcerea executării silite raportat la un proces finalizat printr-o ordonanţă de adjudecare definitivă; distincţia între relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti şi opozabilitatea acestora.
2. Natura juridică a obligaţiei asumate de unul dintre soţi în timpul
căsătoriei. Posibilitatea urmăririi silite a bunurilor comune pentru
valorificarea unei datorii personale, a unuia dintre soţi
Aşa cum soţii au două categorii de bunuri, tot astfel aceştia au două categorii de obligaţii: personale şi comune.
Spre deosebire de situaţia bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, care sunt prezumate ca fiind comune - prin aplicarea dispoziţiilor art. 30 C. fam.1 datoriile soţilor sunt personale, câtă vreme nu se dovedeşte că fac parte din categoria datoriilor comune - reglementate strict de lege (art. 32 C. fam.)
Corespunzător celor două categorii de datorii, soţii au două categorii de creditori.
în speţă, nu s-a făcut dovada că împrumutul contractat de unul dintre soţi, singur, fără consimţământul celuilalt soţ - mai mult, în contract s-a făcut menţiunea că împrumutatul este necăsătorit s-ar încadra în vreo dispoziţie a art. 32 C. fam. (de exemplu, a fost obţinut pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei - art. 32 lit. c C. fam.), pentru a se aprecia asupra existenţei unei obligaţii comune a soţilor.
Cum astfel, prezumţia că o datorie asumată de unul dintre soţi este o datorie personală nu a fost răsturnată, rezultă că şi creditorul unei asemenea obligaţii este un creditor personal.
Potrivit art. 33 alin. 1 C. fam., creditorul personal al unuia dintre soţi nu poate urmări direct bunurile care alcătuiesc comunitatea devălmaşă.
El are doar posibilitatea de a solicita împărţirea bunurilor comune, dar după urmărirea în prealabil a bunurilor proprii ale debitorului şi în măsura în care acestea nu sunt suficiente pentru acoperirea creanţei (art. 33 alin. 2 C. fam.).
De asemenea, potrivit art. 4001 C. pr. civ., împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul contestaţiei la executare.
Aşadar, în situaţia în care cu ocazia urmăririi silite pornite de creditorul unuia dintre soţi asupra bunurilor comune, s-ar formula contestaţie de către celălalt soţ, invocându-se caracterul personal al datoriei şi faptul că bunurile asupra cărora s-a pornit executarea nu pot fi urmărite, creditorul - ca persoană interesată -, va putea solicita împărţirea bunurilor comune, pentru ca astfel să-şi poată îndrepta executarea împotriva bunurilor atribuite la partaj debitorului său.
în speţă însă, instanţa de recurs nu a observat regulile înscrise în art. 33 C. fam. şi a considerat în mod greşit ca fiind admisibilă - pe considerentul că raportul juridic de îndatorare a rămas în fiinţă şi după anularea ipotecii - executarea pornită de creditorul personal al soţului debitor asupra unui imobil - bun comun.
Dispoziţia înscrisă în art. 33 alin. 1 C. fam. interzice însă, astfel cum s-a arătat, executarea asupra unui bun comun pentru acoperirea unei datorii personale.
De aceea, chiar considerând că desfiinţarea contractului de ipotecă nu atrage în mod subsecvent desfiinţarea ordonanţei de adjudecare - cu motivarea că pornirea executării s-a realizat în vederea valorificării unei creanţe existente, necontestată de debitor sau de soţia acestuia -, instanţa trebuia să lipsească de eficienţă acest act jurisdicţional2 emis în finalizarea unei proceduri desfăşurate cu încălcarea unor reguli imperative (respectiv, o cerere
inadmisibilă în faţa instanţei, pentru că nu s-au respectat anumite cerinţe prealabile prevăzute de lege).
în acelaşi timp, este discutabil considerentul instanţei de recurs, potrivit căruia executarea silită mai avea fundament întrucât raportul de îndatorare exista, câtă vreme prin hotărâre judecătorească anterioară se desfiinţase pentru nulitate, în întregime, contractul de împrumut cu garanţie imobiliară.
Deşi greşită - având în vedere că s-a pretins în justiţie doar desfiinţarea ipotecii pentru lipsa consimţământului coproprietarului imobilului, aşa încât nulitatea nu putea să fie decât parţială şi să poarte asupra clauzei vizând garanţia imobiliară -, soluţia judecătoriei în acest sens a rămas irevocabilă şi a intrat astfel, în puterea lucrului judecat.
în concluzie, soluţionarea pe fond a cauzei s-a realizat în mod greşit, cu ignorarea regulilor privind executarea silită a bunurilor comune, atunci când numai unul dintre soţi este îndatorat, precum şi cu neobservarea faptului că executarea rămăsese fără fundament, în condiţiile în care se desfiinţase titlul în baza căruia avusese loc (contractul de împrumut) - ca o aplicaţie a principiului „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis”.
3. Aspecte procesuale
Sub aspect procedural, în cauză s-au pus şi următoarele probleme: a) admisibi.itatea cererii de întoarcere a executării, formulată în raport de dispoziţiile noi ale Codului de procedură civilă (art. 4041); b) efectele unei hotărâri judecătoreşti faţă de un terţ, neparticipant la proces.
a) întoarcerea executării silite. întemeierea pretenţiei pe dispoziţiile noi (art. 4041) ale Codului de procedură civilă (introduse prin O. U. G. nr. 138/2000), în condiţiile finalizării executării silite anterior noii reglementări. în speţă, s-a pus problema întoarcerii unei executări silite imobiliare încheiate prin ordonanţă de adjudecare definitivă, pronunţată anterior reglementării exprese a acestei instituţii („întoarcerea executării") prin dispoziţiile art. 4041-4043 C. pr. civ.
înainte de această reglementare, exista, în conţinutul art. 311 C. pr. civ., consacrat principiul general potrivit căruia „actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei hotărâri casate sunt desfiinţate de drept", fără să se prevadă însă şi modalitatea în care debitorul căruia i s-a luat bunul sau care a fost vătămat în drepturile sale putea să obţină repunerea în situaţia anterioară.
Se consacrase însă principiul, necesar din punct de vedere practic, ca terţii dobânditori de bunuri cumpărate în vânzări silite să nu fie obligaţi să restituie acele bunuri în cazul anulării executării, debitorul având numai o acţiune în despăgubire contra creditorului şi contra agenţilor publici care au efectuat ilegal executarea.
Apreciind asupra admisibilităţii cererii formulate, instanţa de recurs reţine că dispoziţiile art. 4041 C. pr. civ. nu sunt aplicabile în speţă, dat fiind faptul că executarea silită se încheiase prin ordonanţa de adjudecare şi în acelaşi timp că nu sunt incidente prevederile art. 311 C. pr. civ. - nefiind vorba de o hotărâre desfiinţată în puterea căreia să se fi efectuat executarea câtă vreme titlul executoriu l-a reprezentat un contract de împrumut.
Instanţa a considerat însă, că partea are deschisă calea acţiunii de drept comun, prin care să pretindă „restituirea plăţii nedatorate faţă de falsul creditor ce a executat silit."
Rezultă din considerentele deciziei că inaplicabilitatea textelor procedurale care reglementează întoarcerea executării se datorează faptului că, fiind vorba de un proces finalizat (cu executarea silită încheiată), s-ar ajunge, prin incidenţa unor texte inexistente, la momentul soluţionării cauzei, la încălcarea principiului neretroactivităţii legii noi.
Acest raţionament al instanţei este însă greşit şi ignoră faptul că pentru a fi vorba de un conflict de legi procedurale în timp, ar trebui să existe un proces în desfăşurare (facta pendentia) la momentul intervenirii legii noi.
Cum legea nouă este de imediată aplicare6, ar urma ca procesul să se desfăşoare potrivit regulilor noi de procedură7 - legea procesual civilă producând efectele pentru care a fost edictată în intervalul de timp de la intrarea în vigoare şi până la abrogare, ea neputând aduce atingere actelor procedurale îndeplinite anterior intrării ei în vigoare şi neputând guverna încheierea sau efectele actelor după abrogarea ei.
în speţă însă, procesul se finalizase, astfel încât nu mai era vorba de o situaţie juridică în desfăşurare, aflată în curs de judecată, pentru a se pune problema determinării legii aplicabile - cea veche, existentă pe parcursul procesului sau cea nouă, apărută ulterior pronunţării ordonanţei de adjudecare.
Situaţia litigioasă fiind deja rezolvată (causa finitae), nu se poate susţine că la momentul formulării cererii de întoarcere a executării, aplicarea legii noi ar însemna retroactivitatea acesteia.
Fiind vorba de o cerere nouă, cu un temei (cauză) diferit9 de cel care a stat la baza valorificării pretenţiilor în justiţie şi ulterior realizării dreptului recunoscut prin titlul executoriu apelându-se la forţa de constrângere, în soluţionarea ei sunt aplicabile textele în vigoare la momentul formulării.
Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 4041 C. pr. civ. nu se putea face însă, dintr-un alt considerent.
Textul reglementează posibilitatea întoarcerii executării în ipoteza desfiinţării titlului executoriu sau a înseşi executării silite în favoarea „celui interesat", care nu poate fi însă, decât debitorul, cel care a fost parte în procedura execuţională.
Pentru situaţia terţului, restabilirea dreptului încălcat se poate realiza fie prin introducerea contestaţiei la executare (conform art. 401 alin. 2 C. pr. civ., fie pe calea unei cereri separate formulate în condiţiile legii (art. 401 alin. 3 C. pr. civ.).
Or, în speţă, reclamanta avea poziţia unui terţ faţă de executarea silită. Ea nu a fost parte în procesul finalizat prin ordonanţa de adjudecare, aşa încât, într-adevăr, nu putea solicita întoarcerea executării, ci doar să promoveze o cerere de drept comun prin care să urmărească redobândirea în patrimoniu a dreptului său de proprietate afectat prin vânzarea silită.
De aceea, calificarea dată de instanţă cererii şi aprecierea în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 4041 C. pr. civ. - dar în considerarea argumentelor expuse anterior-, s-au realizat în mod corect.
b) Efectele relative ale hotărârii judecătoreşti (relativitatea lucrului judecat). Opozabilitatea hotărârii faţă de terţi. De la momentul adoptării ei, hotărârea judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat în raport cu litigiul tranşat, ceea ce înseamnă că cel care a avut câştig de cauză se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărâre (aşa-numitul efect pozitiv al hotărârii) şi totodată, că e interzisă rediscutarea aceluiaşi litigiu - dar sub condiţia triplei identităţi de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. -, într-o instanţă, după rezolvarea lui irevocabilă de autoritatea jurisdicţională (efectul negativ).
Efectele autorităţii lucrului judecat nu se pot extinde însă asupra terţilor - care, neparticipând la judecată, nu şi-au putut face apărări, astfel încât în privinţa lor hotărârea judecătorească ar fi o „foaie de hârtie albă“.
De aceea, nimic nu ar împiedica terţul ca într-un litigiu ulterior să invoce un drept propriu împotriva părţilor care au obţinut o hotărâre judecătorească, deşi cererea acestuia ar avea acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, întrucât lui nu-i poate fi opusă hotărârea judecătorească cu autoritate de lucru judecat, ci doar ca mijloc de probă ce poate fi însă combătut prin alte mijloace de probă.
Se pune problema dacă adjudecatarul, în calitate de succesor cu titlu particular al debitorului în urma unei vânzări silite, ar avea calitatea de având-cauză.
în principiu, pentru a se reţine succesorului cu titlu particular calitatea de având-cauză15, este necesar ca obligaţia asumată anterior actului de înstrăinare (căruia îi este asimilată şi vânzarea silită) de autorul său, să aibă strânsă legătură cu bunul transmis.
De asemenea, în măsura în care dreptului transmis i s-au adus anterior transmisiunii unele modificări, atunci acestea sunt opozabile succesorului cu titlu particular, care nu poate dobândi mai multe drepturi decât avea autorul însuşi (nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet).
Astfel, dobânditorul unui imobil ipotecat sau închiriat nu poate ignora ipoteca sau contractul de locaţiune încheiat de autorul lui, după cum nici dobânditorul unei creanţe nu poate ignora o cesiune, o poprire sau o iertare de datorie anterioară.16
în speţă însă, ipoteca a reprezentat (unită cu nerestituirea împrumutului la termen) temeiul scoaterii bunului la licitaţie şi s-a stins o dată cu adjudecarea.
De aceea, nu se poate susţine, ca în cazul unei vânzări-cumpărări obişnuite, convenite, că debitorul bunului ar prelua şi sarcinile ce poartă asupra acestuia, ca obligaţie scriptae in rem, ce i s-ar opune, deşi nu a fost parte în contractul ce i-a dat naştere.
Cum raportul de judecată se suprapune raportului juridic substanţial, rezultă că părţile din proces - şi deci cele faţă de care se vor produce cu autoritate de lucru judecat efectele hotărârii de desfiinţare a ipotecii - sunt părţile raportului juridic de drept material, transpus pe plan procesual.
întrucât, faţă de raportul de drept substanţial generator al dreptului de ipotecă al creditorului, adjudecatarul este terţ, pe planul procesului ce a purtat asupra valabilităţii acestei garanţii -şi în măsura în care nu i-a fost atrasă în nici un fel participarea la judecată - poziţia adjudecatarului nu poate fi alta.
A admite că hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea contractului de împrumut cu garanţie imobiliară produce faţă de adjudecatar aceleaşi efecte ca şi faţă de părţi, înseamnă a accepta ideea potrivit căreia o persoană să fie condamnată într-un proces în care, nefiind parte, n-ar beneficia de garanţiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Pentru ca hotărârea judecătorească să fie opusă cu puterea lucrului judecat faţă de terţul adjudecatar, acesta trebuia să fie atras în proces, având în vedere că la acel moment era proprietarul imobilului şi că se contesta de fapt actul care a constituit temeiul executării silite şi care a făcut posibil ca terţul să dobândească proprietatea bunului prin vânzare silită.
Pe de altă parte însă, nu trebuie ignorată opozabilitatea de care se bucură o hotărâre judecătorească.
Aceasta întrucât, în timp ce autoritatea lucrului judecat exprimă imutabilitatea litigiului în raport cu părţile şi instanţa, opozabilitatea este postulată şi realizată faţă de terţi, consecinţă a faptului că în ordinea juridică a apărut un element nou, care nu poate fi ignorat (aşa încât, în mod indirect, este posibil ca efectele actului jurisdicţional să se răsfrângă şi asupra terţului.
Spre deosebire însă, de modalitatea în care se produc efectele autorităţii de lucru judecat - care nu permit o reluare a dezbaterii asupra chestiunilor deja tranşante -, în cazul opozabilităţii, terţul căruia i se opune o hotărâre judecătorească poate - fără a pune în discuţie legalitatea şi temeinicia acesteia, să invoce apărări sau să formuleze pretenţii proprii în legătură cu aspecte deja tranşate prin respectiva hotărâre, dar care nu i se pot opune cu forţa puterii lucrului judecat, câtă vreme dezbaterea judiciară în acel proces nu s-a realizat şi în contradictoriu cu el.
De aceea, statuarea instanţei de recurs, cum că „opozabilitatea, ca simplă hotărâre judecătorească, ea nu există strict, faţă de recurent, este greşită.
Deşi i se opunea hotărârea prin care se constatase nulitatea contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, recurentului în calitate de terţ faţă de aceasta, îi erau permise apărări prin care să se dovedească faptul că titlul care a ocazionat executarea silită este valabil şi deci, dobândirea imobilului prin vânzare la licitaţie s-a făcut în mod legal.
Astfel de apărări ar fi putut privi, de exemplu, împrejurarea că, deşi nu a semnat contractul de ipotecă - prevalându-se astfel, de lipsa consimţământului său la grevarea imobilului şi deci, de încălcarea prevederilor art. 35 alin. 2 C. fam. -, soţia debitorului a avut totuşi cunoştinţă de încheierea respectivului act, consimţind în mod tacit la perfectarea lui.
în cauză, nu s-au făcut astfel de dovezi contrare celor stabilite prin hotărârea judecătorească anterioară, care să ducă la concluzia valabilităţii contractului de ipotecă, singura apărare a recurentului vizând faptul că nu a fost parte în proces şi că deci, respectiva hotărâre nu i-ar fi opozabilă.
O asemenea apărare se întemeiază însă pe confuzia între efectele relative ale hotărârii judecătoreşti (ce se produc între părţi) şi opozabilitatea aceloraşi efecte faţă de terţi.
Câtă vreme în proces nu s-a făcut dovada contrară celor statuate prin hotărârea în baza căreia s-a dispus desfiinţarea contractului ce a constituit temeiul executării, rezultă - aşa cum a reţinut şi instanţa de recurs, dar cu o motivare greşită - că nulitatea astfel constatată este câştigată cauzei şi opozabilă inclusiv adjudecatarului.
în concluzie, în speţă anularea adjudecării era posibilă dat fiind faptul că în prealabil se obţinuse desfiinţarea titlului executoriu - contractul de împrumut cu garanţie imobiliară -aşa încât executarea rămăsese fără temei, fiind vorba de o aplicaţie a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Faptul că raportul de îndatorare subzista - potrivit considerentelor deciziei, atâta vreme cât nici debitorul, nici soţia acestuia nu a negat acordarea împrumutului - nu însemna decât posibilitatea creditorului de a acţiona în justiţie, de a face dovada împrumutului şi de a obţine o hotărâre care să constituie titlu executoriu.
în acelaşi timp, în cauză se ajunsese la pronunţarea unei ordonanţe de adjudecare cu nesocotirea regulilor vizând executarea silită asupra bunurilor comune ale soţilor pentru o datorie personală a unuia dintre ei (art. 33 C. fam.), aspect de nelegalitate care, de asemenea, trebuia să ducă la lipsirea de eficienţă juridică a ordonanţei.
Creditorul avea însă posibilitatea ca după obţinerea unui nou titlu executoriu şi după urmărirea bunurilor personale ale debitorului, în măsura în care acestea nu erau suficiente pentru satisfacerea creanţei sale, să solicite împărţirea bunurilor comune, pentru a-şi valorifica apoi drepturile asupra bunurilor atribuite în lotul debitorului său.
în ce priveşte situaţia terţului adjudecatar, acesta, văzându-se evins de bunul imobil câştigat la licitaţie, se putea îndrepta cu acţiune în restituirea preţului împotriva debitorului, cel de la care a dobândit proprietatea bunului. în acest sens, în prezent există o reglementare expresă, întrucât potrivit art. 522 C. pr. civ., „dacă a fost evins total sau parţial, adjudecatarul îl poate acţiona pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit" (alin. 1), iar „în măsura în care nu se poate îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia." (alin. 2).
| ← Calitate procesuală pasivă. Cerere de validare a popririi.... | Admitere în principiu. Cerere reconvenţională. Partajare în... → |
|---|
