Compararea titlurilor de proprietate. Autor preferabil. Excepţia prescripţiei achizitive. Cerere reconvenţională. Aplicarea Legii nr. 10/2001
| Comentarii |
|
Invocând în dovedirea dreptului lor de proprietate contractul de vânzare-cumpărare nr. 258/1975, act autentic, intimaţii-pârâţi au făcut pe deplin dovada acestui drept, astfel că apărarea referitoare la dobândirea proprietăţii prin prescripţia achizitivă apare ca lipsită de interes, o nemotivare sub acest aspect neputând atrage incidenţa motivelor de modificare prevăzute de art. 304pct. 6 şi 7 C. pr. civ.
De asemenea, nepronunţarea asupra cererii reconvenţionale reprezintă o critică ce nu se încadrează în punctul 10 al art. 304 C. pr. civ., deoarece obiectul cererii reconvenţionale îl reprezintă o pretenţie a uneia din părţi faţă de partea adversă, şi nu un mijloc de apărare sau o dovadă administrată.
Aplicarea Legii nr. 10/2001 litigiului de faţă s-a realizat în mod corect, legea fiind în vigoare la data introducerii acţiunii şi aplicabilă acţiunii în revendicare a unui imobil trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 4/1973.
Criteriul de preferinţă în ceea ce priveşte titlurile părţilor, reglementat de dispoziţiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, a fost corect aplicat, luându-se în considerare respectarea de către cumpărători a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 care se aplică inclusiv locuinţelor trecute în proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 46 alin. 1 ale Legii nr. 10/2001, articol care se aplică actelor de înstrăinare în general, incluzând şi pe cele făcute în procesul de privatizare.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a N-a civilă, decizia nr. 22 din 14 ianuarie 2003)
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 9516/2001 reclamanţii A. M. E., A. M., A. V. G. şi A. I. au chemat în judecată pe pârâţii M. A şi M. S. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să oblige pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. O. C., sector 1.
în motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că li s-a recunoscut calitatea de proprietar cu efect retroactiv, asupra imobilului în litigiu, prin sentinţa civilă nr. 1041/11.10.2000 a Tribunalului Bucureşti. Pârâţii deţin imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 4/1973 însă, cumpărând de la un neproprietar prin compararea celor două titluri de proprietate, titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil deoarece provine de la un autor preferabil şi a fost mai înainte transcris.
în drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.
în temeiul ari. 84 C. pr. civ. instanţa a calificat excepţia prescripţiei achizitive invocată de pârâţi prin întâmpinare ca fiind o cerere cu caracter reconvenţional în sensul solicitării pârâţilor de a se constata intervenită uzucapiunea scurtă.
Prin sentinţa civilă nr. 850/2002 instanţa de fond a admis acţiunea principală şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, respingând ca neîntemeiată cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au contestat valabilitatea titlului pârâţilor, solicitând doar compararea titlurilor.
Reclamanţii au dovedit calitatea procesuală activă în calitate de unici moştenitori ai numitului A.
I. conform certificatului de moştenitor nr. 15/2000 ce pe urma defunctului A. I. şi nr. 620/1938 de pe urma defunctului A. Gh. Autorul reclamanţilor, A. I., a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 5193/22.02.1926 şi transcris sub nr. 2313/1926.
Stabilind identitatea dintre apartamentul revendicat şi cel ocupat de pârâţi, instanţa a reţinut că ambele părţi au titlurile de proprietate ce provin de la autori diferiţi, titlul reclamanţilor fiind preferabil, pentru următoarele argumente:
Pârâţii au dobândit imobilul de la stat, care nu era adevăratul proprietar, aşa cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 1041/2000 a Tribunalului Bucureşti.
împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâţilor s-a încheiat în baza Legii nr. 4/1973 când nu se prefigurau schimbări ale ordinii de drept, iar cumpărătorii pârâţi au fost de bună-credinţă la momentul contractării, nu are relevanţă juridică în soluţionarea acţiunii în revendicare bazată pe compararea titlurilor.
Principiul ocrotirii bunei-credinţe are ca efect doar înlăturarea nulităţii unui act juridic, buna-credinţă neputând constitui titlu de proprietate decât în situaţia în care nici una din părţi nu produce un titlu.
Instanţa a apreciat că pârâţii nu se pot prevala de dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 10 la 20 de ani deoarece titlul lor de proprietate nu emană de la adevăratul proprietar, iar posesia acestora nu a fost de bună-credinţă, în raport cu declaraţiile martorilor şi a menţiunii făcute de pârâtul M. A. existente pe versoul cererii de cumpărare a apartamentului (fila 48 din dosar) prin care recunoaşte că locuieşte în acelaşi imobil cu fostul proprietar.
Prin decizia civilă nr. 1365/2002 a Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. 3469/2002 a fost admis apelul declarat de pârâţii M. A. şi M. S., schimbată în tot sentinţa de fond în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile Legii nr. 10/ 2001, lege specială, derogatorie de la dreptul comun şi a cărei aplicare este obligatorie de la data intrării în vigoare în raport de adagiile „generalia specialibus non derogant“ şi „specialia generalibus derogant."
Fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că buna-credinţă trebuie interpretată, nu în raport de dispoziţiile de drept comun, ci în raport de Legea nr. 10/2001, în raport de care titlul apelanţilor-pârâţi îşi va menţine
valabilitatea, neputând fi înlăturat de titlul intimaţilor, aceştia din urmă păstrând doar dreptul la despăgubiri.
Legea nr. 10/2001 recunoaşte bunei-credinţe a cumpărătorilor efecte juridice echivalente principiului „error comunis facit ius”.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat în termen recurs reclamanţii.
în dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7, 9 şi 10 C. pr. civ. s-a arătat că:
Instanţa a încălcat dispoziţiile O. G. nr. 13/2001 dispunând scutirea apelanţilor cu privire la achitarea taxei de timbru în cuantum de 1/2 din taxa plătită la fond. Instanţa de apel nu putea să dispună asupra acestui fapt, procedura de urmat în asemenea cazuri fiind alta, respectiv contestarea încheieri primei instanţe de către apelanţi la D. G. F. P. M. B.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc important în apărarea apelanţilor-pârâţi, uitând să dispună asupra cererii reconvenţionale.
Motivarea deciziei se bazează pe considerente contradictorii. Deşi reţine anumite aspecte în favoarea apelanţilor, decizia pronunţată este în contradictoriu cu dispozitivul hotărârii.
în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, deşi recurenţii nu au solicitat aplicarea acestei legi.
Au fost încălcate dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 conform cărora reclamantul poate alege calea dreptului comun, calea Legii nr. 10/2001, sau poate renunţa la aceasta ori poate suspenda cauza.
Făcând aprecierea asupra bunei-credinţe a pârâţilor la data cumpărării apartamentului, instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită.
Aplicând dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/ 2001, instanţa a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece această lege se referă la alte imobile decât cele care s-au cumpărat în baza Legii nr. 4/1973.
Sub aspectul cererii reconvenţionale s-a susţinut că sunt greşite reţinerile instanţei faţă de dispoziţiile legale în materie de uzucapiune, deoarece după reţinerea bunei-credinţe tribunalul nu se pronunţă asupra cererii reconvenţionale.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în raport de prevederile art. 46 care face referire strictă la imobilele vândute
în cadrul procesului de privatizare, caz care nu este identic cu cel din speţă.
Intimaţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
în recurs nu au fost depuse înscrisuri noi. Analizând recursul formulat, în raport de dispoziţiile art. 316 raportat la art 296 C. pr. civ., Curtea constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, decizia privind constatarea scutirii acţiunii de plata taxei de timbru fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 15 lit. r a Legii nr. 114/1996, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 112/1998, potrivit cărora sunt scutite de plata taxei de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidentale.
Prin urmare, instanţa nu a soluţionat o contestaţie asupra modului de stabilire a taxei de timbru, ci a revenit asupra dispoziţiei instanţelor, constatând că aceasta încalcă prevederile art. 15 lit. rale Legii nr. 114/1996 modificate, cererea reconvenţională având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de la 10 la 20 de ani, fiind o cerere accesorie acţiunii în revendicare.
Curtea apreciază, în raport de aceste argumente, că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. pr. civ. nu îşi găseşte aplicarea în cauză.
Analizând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 C. pr. civ. în raport de criticile care vizează nepronunţarea asupra cererii reconvenţionale şi existenţa unor contradicţii între dispozitiv şi considerentele deciziei recurate, Curtea reţine că aprecierile asupra bunei-credinţe întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu vin în contradicţie cu nepronunţarea asupra cererii reconvenţionale. Aceasta deoarece obiectul acţiunii îl reprezintă revendicarea unui imobil asupra căruia există două titluri de proprietate în formă autentică.
Invocând în dovedirea dreptului lor de proprietate contractul de vânzare-cumpărare nr. 258/1975, act autentic, intimaţii-pârâţi au făcut pe deplin dovada acestui drept, astfel că apărarea referitoare la dobândirea proprietăţii prin prescripţia achizitivă apare ca lipsită de interes, o nemotivare sub acest
aspect neputând atrage incidenţa motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 C. pr. civ.
De asemenea, nepronunţarea asupra cererii reconvenţionale reprezintă o critică ce nu se încadrează în punctul 10 al art. 304 C. pr. civ., deoarece obiectul cererii reconvenţionale îl reprezintă o pretenţie a uneia din părţi faţă de partea adversă şi nu un mijloc de apărare sau o dovadă administrată.
Analizând criticile care susţin motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. pr. civ., Curtea apreciază că nu s-a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a fost analizată buna-credinţă şi aplicată Legea nr. 10/2001, deoarece principiul disponibilităţii se rezumă la cererile adresate instanţei, cereri ce constituie obiectul acţiunii, iar nu la temeiurile de drept invocate de reclamant, încadrarea juridică a acţiunii urmând a fi realizată în raport de voinţa reclamantului rezultând din motivarea acţiunii, judecătorul nefiind ţinut de temeiul juridic indicat, având chiar obligaţia de a da calificarea corectă cererii.
Aplicarea Legii nr. 10/2001 litigiului de faţă s-a realizat în mod corect, legea fiind în vigoare la data introducerii acţiunii şi aplicabilă acţiunii în revendicare a unui imobil trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 4/1973.
Conform art. I al H. G. nr. 11/29.01.1997, pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, stabilite prin H. G. nr. 20/1996, prin imobile cu titlu trecute în proprietatea statului se înţelege şi acele locuinţe preluate cu respectarea Legii nr. 4/1973.
Prin urmare, criteriul de preferinţă în ceea ce priveşte titlurile părţilor, reglementat de dispoziţiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, a fost corect aplicat, luându-se în considerare respectarea de către cumpărători a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 care se aplică inclusiv locuinţelor trecute în proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 46 alin. 1 al Legii nr. 10/2001, articol care se aplică actelor de înstrăinare în general, incluzând şi pe cele făcute în procesul de privatizare.
Astfel fiind, aprecierea conform căreia acenstă prevedere se aplică doar imobilelor vândute în cadrul procesului de privatizare, ceea ce o face inaplicabilă în speţă, este incorectă.
O interpretare eronată a articolului 47 din Legea nr. 10/2001 fac recurenţii, în motivele de recurs, atunci când critică decizia recurată în sensul că acest articol dă reclamantului posibilitatea alegerii dreptului comun, ceea ce determină inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, avută în vedere de instanţa de apel.
Conform art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 „prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoanele îndreptăţite putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei."
Prin urmare, poate fi aleasă doar calea Legii nr. 10/2001 şi nu dreptul comun, legea fiind aplicabilă acţiunilor în curs de judecată.
Conform principiului, „legea specială derogă de la legea generală, dar legea generală nu derogă de la legea specială", aplicarea dreptului comun asupra unor raporturi juridice reglementate de legi speciale este contrară legii.
Aprecierea instanţei de apel asupra bunei-credinţe a ambelor părţi la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 258/1975, ca una dintre condiţiile respectării dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, drept criteriu de preferinţă între titluri, este corectă, deoarece în anul 1975 părţile contractante nu aveau posibilitatea de a prevedea apariţia unor modificări legislative care să permită revendicarea de către foştii proprietari a imobilelor trecute în proprietatea statului.
Considerând pentru toate aceste argumente că instanţa de apel a aplicat corect legea, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat, în temeiul art. 312C.pr. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. pr. civ. şi constatând că nu s-a făcut dovada de către intimaţi a cheltuielilor de judecată solicitate, urmer.ză ca cererea acestora să fie respinsă, ca neîntemeiată.
| ← Contestaţie în anulare. Procedura citării. Neîndeplinire.... | Calitate procesuală pasivă. Cerere de validare a popririi.... → |
|---|
