Calea de atac a apelului. trimiterea cauzei spre rejudecare. cazuri.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 474/A din data de 20.07.2016

Art. 421 alin. 2 lit. b C. pr. pen.

Chiar în cazul în care s-ar constata netemeinicia dispoziției de schimbarea a încadrării juridice a unei fapte, instanța de control judiciar constată că cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare nu are suport nici în legislația internă și nici în Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare Conv. CEDO).

Legiuitorul român, în virtutea puterii sale de apreciere, a acordat deplină jurisdicție atât primei instanțe cât și instanței de apel, în virtutea efectului devolutiv al căii de atac, însă a limitat posibilitățile de trimitere a cauzei spre rejudecare. În afara cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen, cauza se reexaminează de către instanța de control judiciar, fără ca aceasta să constituie o încălcare a prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Conv. CEDO.

Prin sentința penală nr. 13/4.02.2016 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 2169/289/2015 s-a dispus:

În temeiul art. 386 al. 1 C.proc.pen. schimbarea încadrării juridice a faptei de care este acuzată inculpata, din infracțiunea de "neglijență în serviciu"; prevăzută de art. 249 al. 1 C.pen. din 1969, în infracțiunea de "ucidere din culpă"; prevăzută de art. 178 al. 1 și 2 C.pen. din 1969, respectiv de art. 192 al. 1 și 2 din noul C.pen..

În temeiul art. 5 din Noul C.pen. s-a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatei este legea în vigoarea la data săvârșirii faptei.

În temeiul art. 178 al. 1 și 2 C.pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din noul C.pen. și art. 396 al. 10 C.proc.pen. s-a dispus condamnarea inculpatei P. O. la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de "ucidere din culpă";.

În temeiul art. 861 C.pen., instanța a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind în conformitate cu dispozițiile art. 862 C.pen. un termen de încercare de 3 ani și 4 luni.

În temeiul art. 863 al. 1 lit. a), b), c) și d) C.pen. din 1969, instanța a dispus ca pe perioada termenului de încercare, inculpata să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Mureș;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art. 403 al. 4 C.proc.pen. s-a atras atenția inculpatei asupra prevederilor art. 864 C.pen. din 1969, raportat la art. 83 și 84 C.pen. din 1969, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În conformitate cu dispozițiile art. 71 C.pen., instanța a dispus interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C.pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie, a cărei executare a fost suspendată pe perioada termenului de încercare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește schimbarea încadrării juridice a infracțiunii reținute în sarcina inculpatei, instanța a constatat că doctrina și jurisprudența recunosc unanim existența raportului de cauzalitate prin prisma mai multor contribuții (teza pluralistă), precum și prin prisma unei singure contribuții (teza monistă).

Totuși, teoria cu cea mai largă răspândire este cea a echivalenței condițiilor, însă pentru a înlătura insuficiențele acesteia (restrângerea prea mult a contribuțiilor relevante, nerealizarea unei diferențieri între contribuții), trebuie să se țină seama și de următoarele principii:

- identificarea în antecedența cauzală a tuturor contribuțiilor care ar putea avea legătură cu rezultatul;

- delimitarea și determinarea exactă a contribuțiilor esențiale și a contribuțiilor înlesnitoare.

Stabilirea legăturii cauzale a contribuțiilor urmează să fie realizată cu ajutorul criteriului sine qua non, izolându-se ipotetic fiecare contribuție, spre a vedea dacă fără aceasta, rezultatul s-ar fi produs în același fel și în aceleași proporții.

Aplicând acest raționament la prezenta speță, instanța a reținut (față de primul principiu expus) că stabilirea eronată diagnosticului victimei are legătură cauzală cu urmările produse întrucât, dacă diagnosticul ar fi fost stabilit corect de la momentul internării, ar fi existat și posibilitatea, dar și timp suficient ca victima să fie transportată într-un centru superior de cardiologie, unde ar fi primit îngrijirile necesare și ar fi existat posibilitatea ca, în urma aplicării tratamentului corespunzător, să supraviețuiască.

De altfel, în ambele rapoarte de expertiză medico-legale privind stabilirea responsabilității medicale (filele 44 și 100), medicii specialiști au concluzionat că diagnosticul inițial a fost stabilit în mod greșit și a avut ca efecte neaplicarea procedurii standard în cazul infarctului miocardic acut, și anume netransferarea pacientului într-o unitate sanitară care asigură asistența de urgență în specialitatea cardiologie. Sub acest aspect, raportul de expertiză întocmit de trei medici specialiști a fost și mai concludent, în cuprinsul său arătându-se că prin conduita medicală necorespunzătoare, pacientul a fost privat de șansa de supraviețuire.

Chiar dacă în acest ultim raport de expertiză s-a concluzionat că nu există legătură de cauzalitate din punct de vedere penal între conduita medicală și rezultatul produs, instanța a conchis că sub acest aspect comisia medicală și-a depășit atribuțiile, singura în măsură să concluzioneze asupra raportului de cauzalitate în materie penală fiind instanța de judecată. Prin urmare, instanța nu a avut în vedere această opinie a comisiei medicale, întrucât aceasta este rezultatul depășirii ariei de competență a medicilor specialiști, care neavând pregătire juridică, nu pot emite concluzii juridice pertinente.

Pe de altă parte, s-a considerat că între conduita medicală a inculpatei și rezultatul produs există legătura cauzală, întrucât, în cazul infracțiunilor omisive, nu trebuie să se probeze că acțiunea ar fi înlăturat cu certitudine rezultatul. În acest sens, în doctrină, s-a arătat că: "în cazul infracțiunii omisive imputarea va fi posibilă atunci când efectuarea acțiunii la care autorul era obligat în virtutea poziției de garant ar fi condus, probabil, la evitarea rezultatului. Nu se cere să se stabilească cu certitudine faptul că acțiunea ar fi înlăturat cu certitudine rezultatul deoarece în multe cazuri acest lucru este imposibil de probat";.

Aceeași opinie a fost exprimată și în practica judiciară de către Curtea de Apel București în decizia penală nr. 537A/02.04.2015 a Secției a II-a penale.

Pe de altă parte, instanța a apreciat că, prin conduita medicală necorespunzătoare, inculpata a avut o contribuție esențială la producerea rezultatului (decesul pacientului), deoarece pacientul a fost netratat o perioadă de timp îndelungată. Or, dacă acesta ar fi fost imediat transportat într-o unitate de specialitate șansele sale de supraviețuire ar fi fost mult crescute.

Așadar, stabilirea incorectă a diagnosticului cu atât de multe ore (6 ore și 25 min.) înainte de apariția cauzei decesului a împiedicat acordarea îngrijirilor medicale esențiale și a agravat totodată riscul de deces, iar această atitudine medicală culpabilă se concretizează într-o contribuție esențială (factor determinant) la apariția rezultatului.

În concluzie, culpa inculpatei constă în stabilirea eronată a diagnosticului, în nedispunerea transferării pacientului într-o unitate sanitară care asigură asistența de urgență în specialitatea cardiologie, timp de aproximativ 7 ore, acțiuni și inacțiuni ce sunt în legătură de cauzalitate cu rezultatul produs, adică cu decesul pacientului.

Față de toate aceste aspecte, instanța a conchis că, din punct de vedere juridic, încadrarea corectă a infracțiunii de care este acuzată inculpata este cea de "ucidere din culpă";, motiv pentru care, în temeiul art. 386 al. 1 C.proc.pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de care este acuzată inculpata, din infracțiunea de "neglijență în serviciu"; prevăzută de art. 249 al. 1 C.pen. din 1969, în infracțiunea de "ucidere din culpă"; prevăzută de art. 178 al. 1 și 2 C.pen. din 1969, respectiv de art. 192 al. 1 și 2 din noul C.pen..

Pe fondul cauzei, coroborând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale cu declarațiile de recunoaștere date de inculpată în fața instanței, s-a conchis că inculpata se face vinovată de comiterea infracțiunii de "ucidere din culpă";.

În opinia primei instanțe, starea de fapt reiese din cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză (filele 44 și 100), din actele medicale depuse la dosar, din declarațiile martorilor, precum și din declarația de recunoaștere a inculpatei.

Prin urmare, s-a apreciat că, din materialul probator administrat, reiese că la data de 06.12.2009, între orele 00,30 - 07,15, în calitate de medic de gardă, nu a recunoscut, deși putea și trebuia să recunoască, un infarct miocardic acut declanșat la pacientul Popa Alexandru pus în evidență în special de EKG-urile efectuate la orele 00.35, 02.00 și 07.00, iar pe cale de consecință nu a aplicat procedura ce se impunea în astfel de cazuri conform Ordinului Ministrului Sănătății nr. 1059/2009 și anume transportarea pacientului la unitatea medicală competentă a acorda tratamentul specific, cu consecința decesului pacientului.

Din punct de vedere al laturii subiective, instanța a dedus din circumstanțele reale ale săvârșirii faptei că aceasta a fost comisă de inculpată cu vinovăție, sub forma intenției, întrucât aceasta a prevăzut sau a acceptat starea de pericol rezultată din fapta sa.

Instanța a reținut că inculpata a comis o faptă ce a avut un rezultat deosebit de grav, respectiv decesul unei persoane.

Pentru comiterea acestei infracțiuni, inculpata a fost condamnată.

Având în vedere succesiunea în timp de legi penale, dispozițiile art. 5 C.pen., precum și decizia nr. 265/06.05.2014 a Curții Constituționale, instanța a analizat comparativ, în concret și global legile penale succesive și a stabilit pentru fiecare caz în parte pedeapsa aplicabilă inculpatei, în vederea determinării legii penale mai favorabile acesteia.

Sub modalității de sancționare, instanța a apreciat că, raportat la rezultatul produs, nu pot fi aplicate nici suspendarea condiționată a pedepsei reglementată de Codul Penal de la 1969 și cu atât mai puțin amânarea executării pedepsei, reglementată de actual C.pen..

În concluzie, în baza art. 178 al. 1 și 2 C.pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din noul C.p. și art. 396 al. 10 C.proc.pen., instanța a condamnat-o pe inculpata P.O. la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de "ucidere din culpă";.

În temeiul art. 863 al. 1 lit. a), b), c) și d) C.pen. din 1969, instanța a dispus ca pe perioada termenului de încercare, inculpata să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Mureș;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art. 403 al. 4 C.proc.pen. a atars atenția inculpatei asupra prevederilor art. 864 C.pen. din 1969, raportat la art. 83 și 84 C.pen. din 1969, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel în termenul legal inculpata P. O.

Inculpata P. O. a solicitat în principal schimbarea încadrării juridice reținute în sarcina sa din infracțiunea de ucidere din culpă în infracțiunea de neglijență în serviciu și dispunerea amânării aplicării pedepsei, cu luarea în considerare a prevederilor art. 396 al. 10 C.proc.pen.

În subsidiar s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Reghin, în vederea solicitării conform procedurii comune.

În susținerea argumentului referitor la netemeinicia schimbării încadrării juridice a faptei prin sentința penală de condamnare, inculpata a argumentat faptul că infracțiunea de ucidere din culpă este o infracțiune de rezultat. Așadar, la nivel obiectiv, reținerea acestei fapte pretinde nu doar identificarea unei conduite omisive sau comisive prin care s-a încălcat o obligație de diligență și prudență ci și existența unui raport de cauzalitate între conduita reproșată și rezultatul produs, respectiv decesul victimei. În privința teoriei echivalenței condițiilor, care a fost adoptată de către prima instanța, s-a apreciat că este o teorie "învechită";, considerându-se că o teorie care reflectă mai corect legătura juridică dintre rezultatul produs și o acțiune/inacțiune anume este teoria imputabilității obiective. În virtutea acestei teorii, reținerea legăturii de cauzalitate presupune dovedirea faptului că, în prezența unei conduite medicale adecvate, ar fi existat un grad ridicat de probabilitate de evitare a decesului. Dacă gradul ridicat de probabilitate este în sens opus, respectiv se poate reține că rezultatul s-ar fi produs oricum, chiar și în ciuda unei conduite medicale adecvate, atunci raportul de cauzalitate trebuie exclus.

În opinia inculpatei, nu este suficient să se discute despre o simplă și ipotetică posibilitate de salvare a victimei în cazul unei conduite medicale adecvate, ci despre un grad ridicat de probabilitate că decesul nu ar fi intervenit în această situație, constatat în urma unui demers analitic de natură științifică. S-a subliniat faptul că medicii specialiști care s-au pronunțat asupra acestor chestiuni au conchis că nu se pot pronunța în termeni procedurali cu privire la acest aspect.

Un alt motiv de apel invocat este nelegala schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de ucidere din culpă în infracțiunea de neglijență în serviciu în infracțiunea de ucidere din culpă.

S-a menționat că diferența esențială dintre cele două fapte este aceea că, în cazul uciderii din culpă, rezultatul decesului devine un element constitutiv "final"; al faptei, fapta conținând pe plan juridic rezultatul și raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea imputată și rezultat. Pe de altă parte, în cazul neglijenței în serviciu, conținutul material al faptei cuprinde doar conduita medicală neadecvată și vătămarea aferentă a drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Date fiind aceste diferențe, în opinia apărătorului inculpatei, atunci când nu se poate decela un rezultat specific unei infracțiuni de rezultat din culpă (în speță uciderea din culpă) sau nu se poate constata dincolo de orice dubiu rezonabil existența unei legături de cauzalitate dintre conduită și rezultatul produs, încadrarea juridică va trebui făcută "valorificând"; exclusiv conduita culpabilă, fără ca aceasta să fie în vreun fel pusă în corespondență juridică cu decesul pacientului.

S-a învederat că, raportat la aceste diferențe dintre fapte, dar și la conținutul rechizitoriului și al acuzației formulate prin aceasta împotriva inculpatei P. O., rezultă cu certitudine că declarația de recunoaștere a inculpatei dată în fața primei instanțe avea în vedere exclusiv recunoașterea unei eventuale conduite medicale culpabile nu și recunoașterea (asumarea) morții pacientului ca și rezultat produs în urma conduitei medicale necorespunzătoare și, implicit, raportul de cauzalitate dintre conduită și rezultat. În opinia apărătorului inculpatei, aceste elemente nu au fost niciodată "atrase"; în starea de fapt cu relevanță juridică prezentată în rechizitoriu și ca atare, nu se poate considera că declarația de recunoaștere se referă și la acestea. Secțiunea din rechizitoriu care realizează corespondența dintre starea de fapt și încadrarea juridică a acesteia este secțiunea "În drept";, secțiune în care nu figurează nicio mențiune cu privire la decesul pacientului P. A. ca rezultat și element constitutiv al infracțiunii reținute în sarcina inculpatei și mai ales cu privire la raportul de cauzalitate existent între conduită și rezultat. Din contră, pe parcursul rechizitoriului, procurorul de caz prezintă pe larg motivele pentru care aceste elemente nu pot di reținute în starea de fapt din punct de vedere juridic.

Date fiind aceste împrejurări, s-a apreciat ca fiind nelegală schimbarea de încadrare juridică de către instanța de fond, deoarece a avut în vedere o stare de fapt cert diferită de starea de fapt cuprinsă în rechizitoriu, stare de fapt la care s-a referit declarația inculpatei P. O.

Deși se admite că procedura simplificată nu este per se incompatibilă cu schimbarea încadrării juridice, se apreciază că această compatibilitate poate fi constatată doar atunci când noua încadrare juridică se bazează pe aceeași stare de fapt descrisă în rechizitoriu, asumată și recunoscută de către inculpat în cadrul acestei proceduri. S-a considerat că prima instanță trebuia să respingă cererea de aplicare a procedurii simplificate și să deruleze o cercetare judecătorească în care să fie administrate probe și cu privire la elementele controversate și neasumate de către inculpată și, în final, soluționarea cauzei potrivit procedurii comune sau procedurii simplificate.

S-a considerat că prima instanță a încălcat limitele procedurii simplificate și limitele în care putea avea loc schimbarea încadrării juridice în cadrul acestei proceduri, adăugând la starea de fapt elemente cu relevanță din punct de vedere juridic, respectiv rezultatul faptei și legătura de cauzalitate. Vătămarea produsă este reprezentată de încălcarea dreptului la apărare al inculpatei, iar remediul procesual, în opinia apărătorului inculpatei, este trimiterea cauzei spre rejudecare conform procedurii comune.

În susținerea motivelor de apel s-a citat și practică judiciară.

Analizând apelul promovat prin prisma limitelor prevăzute de art. 417, 418 și 420 C.proc.pen., instanța de control judiciar constată următoarele:

Sub aspectul stării de fapt, corect reținută de către instanță, pornind de la materialul probator administrat în cauză, hotărârea primei instanțe nu comportă nici un fel de critică.

În mod just s-a concluzionat că inculpata P. O., în calitate de medic de gardă la Unitatea de Primiri Urgențe din cadrul Spitalului Municipal dr. Eugen Nicoară din Reghin, în data de 6.12.2009, în intervalul orar 00.30-07.15, în mai multe rânduri, nu a recunoscut, deși trebuia și putea să recunoască un infarct miocardic acut postero lateral declanșat la pacientul P. A. în momentul prezentării și efectuării investigațiilor medicale și pus în evidență în special de EKG-urile efectuate la orele 00.35, 02.00 și 07.00 și, pe cale de consecință, nu a aplicat procedura ce se impunea în astfel de cazuri conform Ordinului Ministerului Sănătății nr. 1059/2009, respectiv neacordarea de prioritate diagnosticului posibil cel mai sever, urmată de transferul pacientului la unitatea spitalicească competentă a acorda tratamentul specific, ulterior pacientul decedând.

În actul de sesizare al instanței s-a considerat că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu. Prima instanță a dispus schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de ucidere din culpă și condamnarea inculpatei pentru această din urmă infracțiune.

Cu privire la legalitatea dispoziției de schimbare a încadrării juridice a faptei

Inculpata a criticat faptul că prima instanță, o dată cu schimbarea de încadrare juridică a faptei, a adăugat în mod nepermis două elemente suplimentare situației de fapt, care nu erau menționate în secțiunea "În drept"; a actului de sesizare, aspect ce contravine aplicării procedurii simplificate. S-a mai susținut că declarația de recunoaștere a inculpatei dată în fața primei instanțe avea în vedere exclusiv recunoașterea unei eventuale conduite medicale culpabile nu și recunoașterea (asumarea) morții pacientului ca și rezultat produs în urma conduitei medicale necorespunzătoare și, implicit, raportul de cauzalitate dintre conduită și rezultat.

Instanța de control judiciar a reamintit faptul că, potrivit art. 374 al. 4 C.proc.pen. inculpatul poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa.

Prin recunoașterea faptei, așa cum bine a sesizat și reprezentantul Ministrului Public se înțelege conduita ilicită prezentată în cuprinsul actului de sesizare, împreună cu totalitatea circumstanțelor în care a avut loc și urmările produse, astfel cum sunt prezentate ele la secțiunea "În fapt"; a actului de sesizare al instanței. La secțiunea "În drept"; a rechizitoriului este prezentată corespondența juridică faptelor reținute, astfel cum se prezintă ea în opinia procurorului. Din acest punct de vedere nu se poate susține în mod valabil faptul că, solicitând aplicarea procedurii simplificate, recunoașterea inculpatei se limita numai la anumite elemente ale stării de fapt, în cazul de față la o eventuală conduită medicală culpabilă nu și recunoașterea (asumarea) morții pacientului, deși acesta era descrisă în cuprinsul actului de sesizare al instanței.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, în mod corect s-a dezvoltat în cuprinsul dezbaterilor pe fondul cauzei de către procuror faptul că acest aspect nu este un element de fapt, ci un element de natură juridică. Aprecierea care se face pentru a stabili existența sau inexistența legăturii de cauzalitate este juridică și nu faptică. Prin faptul că a constatat existența legăturii de cauzalitate, prima instanță nu a inclus în situația de fapt un element suplimentar față de situația de fapt din rechizitoriu, ci a substituit propria sa apreciere, de natură juridică, celei pe care procurorul a făcut-o în rechizitoriu cu privire la această chestiune de cauzalitate.

Prin urmare, în cauză, schimbarea încadrării juridice a faptei de către prima instanță era legal posibilă în baza art. 377 al. 4 C.proc.pen..

Cu privire la temeinicia dispoziției de schimbare a încadrării juridice

În actul de sesizare sunt cuprinse două categorii de urmări, anume nerespectarea dreptului la o îngrijire medicală adecvată și decesul pacientului. Prima este specifică infracțiunii de neglijență în serviciu, iar a doua celei de ucidere din culpă. Procurorul a explicat de ce a reținut una în detrimentul celeilalte. Reținerea infracțiunii contra vieții este posibilă numai în cazul în care urmarea imediată mai gravă decurge în mod firesc din neacordarea tratamentului medical adecvat.

Instanța de control judiciar a reamintit faptul că este adevărat că există o diferență între legătura de cauzalitate juridică și cea naturală, însă prima trebuie să-și găsească suportul în cea de-a doua. Cu alte cuvinte, nu poate exista o legătură de cauzalitate juridică între o anumită faptă și o anumită urmare, dacă este imposibilă cauzalitatea naturală.

În cazul de față, Comisia Superioară Medico - Legală din cadrul Institutului Național de Medicină Legală "Mina Minovici";, întrunită în conformitate cu prevederile art. 20 și 24 din O.G. nr. 1/2000 și ale 23-28 din H.G. nr. 774/2000, examinând materialul înaintata de către instanța de control judiciar privind pe P.A., a aprobat în principiu Raportul de Nouă expertiză medico-legală nr. 288/A5/2 la întocmirea căruia a participat și un profesor doctor cardiologie, aprobat prin avizul Comisiei de Avizare și Control nr. 13/E2/2015 efectuate la Institutul de Medicină Legală Târgu Mureș, în sensul că nu se poate stabili o legătură certă de cauzalitate între nediagnosticarea afecțiunii miocardice și deces, având în vedere amploarea, gravitatea și localizarea infarctului miocardic acut, nici cuantificarea sau garantarea șanselor de supraviețuire ale pacientului în condițiile internării și tratării acestuia la o clinică de specialitate. (fila 78 dosar apel)

Chiar și în cazul teoriei echivalenței condițiilor adoptată de către prima instanță, stabilirea legăturii de cauzalitate a contribuțiilor urmează să fie realizată cu ajutorul criteriului sine qua non, izolându-se faptic fiecare contribuție, spre a se vedea dacă fără aceasta rezultatul s-ar fi produs în același fel și în aceleași proporții.

Din interpretarea raportului nr. E1/4102/2016 efectuat de Comisia Superioară Medico-Legală din cadrul Institutului Național de Medicină Legală "Mina Minovici"; rezulta că, cercetându-se exclusiv conduita medicală neadecvată, rezultatul la fel care s-ar fi produs este lipsa unei îngrijiri medicale adecvate, nu însă și decesul pacientului. Cu alte cuvinte, acest raport susține că rezultatul mai grav s-ar fi produs chiar dacă diagnosticul ar fi fost stabilit corect, ceea ce semnifică, în termeni juridici, că fapta inculpatei nu este condiție sine qua non a urmării imediate analizate.

Pentru aceste motive, instanța de control judiciar a constatat că încadrarea juridică corectă a faptei este aceea de neglijență în serviciu și nu ucidere din culpă. În conformitate cu prevederile Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014, raportat la limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de neglijență în serviciu și la condițiile suspendării sub supraveghere prevăzute de art. 861 C.pen. din 1969, legea penală mai favorabilă în cauză este Codul penal anterior.

Instanța de control judiciar nu aprimit solicitarea inculpatei de stabilire a unei pedepse și amânarea aplicării acesteia, prin valorificarea circumstanțelor sale personale. Analizând ordinea stabilită de legiuitor în art. 74 C.pen. din 1969, se constată faptul că, la individualizarea judiciară a pedepsei, instanța trebuie să țină cont de dispozițiile din partea generală a Codului, de limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială și de gradul de pericol social al faptei săvârșite și mai apoi de persoana infractorului. În cazul de față, gradul de pericol social al faptei săvârșite este unul ridicat, astfel că impune aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special, astfel cum a fost redus ca urmare a aplicării prevederilor art. 396 al. 10 C.proc.pen., iar ca modalitate de executare se va stabili suspendarea sub supraveghere.

Față de cele expuse anterior, instanța a admis apelul declarat de inculpata P.O., s-a dispus înlăturarea din cuprinsul sentinței penale atacate a dispoziției de schimbare a încadrării juridice a faptei și s-a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută și pedepsită de art. 249 C.pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C.pen., pedeapsă a cărei executare va fi suspendată pe un termen de încercare de 3 (trei) ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 862 C.pen. din 1969.

Vor fi stabilite măsurile de supraveghere prevăzute la art. 863 al. 1 C.pen. din 1969, datele urmând a fi comunicate Serviciului de Probațiune Mureș.

În virtutea principiului neagravării situației în propria cale de atac, nu vor fi impuse inculpatei niciuna din obligațiile prevăzute la art. 863 al. 3 C.pen. din 1969.

În privința solicitării de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță, chiar în cazul în care s-ar fi constatat temeinicia dispoziției de schimbarea a încadrării juridice a faptei în infracțiunea de ucidere din culpă, instanța de control judiciar constată că această cerere nu are suport nici în legislația internă și nici în Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare ConvEDO).

Art. 2 din Protocolul nr. 7 la ConvEDO consacră în principiu dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală. Însă, potrivit dispozițiilor art. 2 paragr. 2 din Protocolul nr. 7 nu orice condamnare penală conferă dreptul la dublul grad de jurisdicție, aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, statelor contractante le este recunoscută, în principiu, o largă "putere de apreciere"; în a decide înseși modalitățile de exercitare a dreptului în discuție.

După cum precizează însă Raportul explicativ la Protocolul nr. 7 (Rapport explicatif du Protocole No. 7 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales - disponibil pe https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016800c972b), nu se cere ca în toate cazurile persoana condamnată să aibă posibilitatea să ceară examinarea concomitent atât a "declarației de vinovăție"; cât și a cuantumului pedepsei. Astfel, dacă persoana în cauză și-a recunoscut vinovăția cu privire la infracțiunea pentru care este trimisă în judecată, dreptul prevăzut la art. 2 paragr. 1 din Protocolul nr. 7 se reduce la a cere "revizuirea"; cuantumului pedepsei aplicate.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Comisia CEDO a fost primul organ al Convenției care a avut a determina condițiile de punere în valoare a dreptului la dublul grad de jurisdicție în materie penală. Astfel, în cauza Nielsen c. Danemarca (cauza nr. 19028/91, decizia din data de 9.09.1992, disponibilă pe http://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22fulltext%22:[%2219028/91%22],%22documentcollectionid2%22:[%22JUDGMENTS%22,%22DECISIONS%22,%22COMMUNICATEDCASES%22,%22CLIN%22,%22RESOLUTIONS%22]}) Comisia CEDO a decis că referirea pe care dispozițiile art. 2 paragr. 1 din Protocolul nr. 7 o fac clar la necesitatea ca motivele examenului pe care-l exercită instanța superioară privitor la "declarația de vinovăție"; sau la "condamnarea"; pronunțată de instanța inferioară, să fie prevăzută de lege, semnifică faptul că "statele au o putere discreționară pentru a decide modalitățile de exercitare a acestui drept; textul în discuție este cel care dă statelor posibilitatea să limiteze acest examen în diferite moduri."; (pag. 246)

Potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., instanța, judecând apelul, a desființat sentința primei instanțe și a dispus rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pe motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți legal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acțiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă.

Legiuitorul român, în virtutea puterii sale de apreciere, a acordat deplină jurisdicție atât primei instanțe cât și instanței de apel, în virtutea efectului devolutiv al căii de atac, însă a limitat posibilitățile de trimitere a cauzei spre rejudecare. Cu alte cuvinte, în afara cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., cauza se reexaminează de către instanța de control judiciar, fără ca aceasta să constituie o încălcare a prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la ConvEDO.

Cheltuielile judiciare

În baza art. 275 al. 3 C.proc.pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului promovat de reprezentantul Ministerului Public au rămas în sarcina statului.

← Report de constatare tehnico-ştiinţifică. posibilitatea...		11. drept procesual. litigii cu profesioniști. comunicarea... →

Calea de atac a apelului. trimiterea cauzei spre rejudecare. cazuri.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Calea de atac a apelului. trimiterea cauzei spre rejudecare. cazuri.