11. drept procesual. litigii cu profesioniști. comunicarea hotărârii potrivit regulamentului (ce) nr. 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială. limba în care se
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 502/A din data de 14.09.2016
Comunicarea hotărârii potrivit Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială. Limba în care se comunică hotărârea părții care a formulat apel. Consecințe
- Regulamentul (CE) nr. 1393/2007, art. 8 alin. 1, alin. 2-3
-
Comunicarea hotărârii primei instanțe în limba română, iar nu în limba germană, nu atrage reformarea sentinței atacate, nefiind un motiv de netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii. Dispozițiile art. 8 alin. 2-3 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (aplicabile atât în situația comunicării actelor de procedură prin intermediul agenției de primire cât și în situația comunicării actelor de procedură prin intermediul serviciilor de curierat, această din urmă fiind modalitatea de comunicare a hotărârii atacate cu apelantul) reglementează procedura de urmat în situația în care destinatarul actului de procedură refuză primire acestuia, în cazul în care nu este redactat sau însoțit de o traducere în una dintre limbile prevăzute de art. 8 alin. 1 din Regulament. Însă, pe de-o parte, în cauză nu s-a susținut de către apelantul că ar fi refuzat primirea hotărârii pe acest considerent, iar, pe de altă parte, reglementarea comunitară urmărește asigurarea dreptului destinatarului la un proces echitabil, în sensul de a-i da acestuia posibilitatea efectivă să cunoască conținutul actului comunicat. Or, în contextul în care apelantul a formulat apel în termen și prin intermediul unui reprezentant convențional (avocat), nu se poate reține că acestuia i s-ar fi încălcat accesul la justiție din perspectiva necomunicării actului în una dintre limbile prevăzute de art. 8 alin. 1 din Regulament.
Prin sentința nr. 276/5 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în dosar nr. 387/1371/2016 s-a admis cererea judiciară incidentală promovată de pretinsa creditoare Societatea "W. R."; SRL, prin juxtapunere la pretinșii debitori C. N. G., respectiv E. H. K.- cetățean german și, în consecință: s-a încuviințat sechestrul asigurător al bunurilor imobile ale pretinsului debitor C. N. G., deținute în comun cu soția A. V.G.: 1. imobil (teren și construcții) situat în mun. Târnăveni, xxx, înscris în c.f. nr. xxx Tărnăveni, cu valoarea prețuită de pretinsa creditoare de 427.500,oo lei (echivalent a 94.579,oo euro); 2. imobil (apartament+garaj) situat în mun.Cluj-Napoca, xxx, înscris în c.f. xxx-C 1-U 2-Cluj Napoca, sub nr. cadastral xxx- C 1-U 2, cu valoarea prețuită de pretinsa creditoare de 236.962,oo lei (echivalent a 52.425,oo euro); 3. imobil (apartament+garaj) situat în mun. Cluj-Napoca, xxx, cu valoarea prețuită de pretinsa creditoare de 193.286,oo lei (echivalent a 42.762,o euro); 4. imobil (apartament+garaj) situat în mun. Cluj-Napoca, xxx , cu valoarea prețuită de pretinsa creditoare de 261.640,oo lei (echivalent a 57.884,o euro) și 5. imobil (apartament+garaj) situat în mun. Cluj-Napoca, xxx, cu valoarea prețuită de pretinsa creditoare de 236.962,oo lei (echivalent a 52.425,oo euro), până la concurența creanței pretinse de 1.344.615,oo lei (echivalent a 297.4812,oo euro); s-a încuviințat sechestrul asigurător al bunurilor mobile și imobile ale pretinsului debitor E. H. K. deținute de acesta în Germania, până la concurența valorii pretinsei creanțe de 1.344.615,oo lei (echivalent a 297.4812,oo euro); s-a constatat că pretinsa creditoare a constituit o cauțiune în cuantum de 672.307,5o lei, reprezentând jumătate din creanța de 1.344.615,oo lei reclamată în contra pretinșilor debitori pe calea acțiunii din dosarul nr.374/1371/2016 la Tribunalul Specializat Mureș.
A reținut că dispozițiile art. 1559 cod civil consfințesc măsurile asigurătorii ca un mijloc de protecție a drepturilor creditorului, iar art. 953 alin.2 Cod proc.civ. îndrituiesc ca acel pretins creditor ce opune o creanță neconstatată prin vreun înscris, însă face dovada intentării unei acțiuni judiciare prin care urmărește recunoașterea ei judiciară în contradictoriu cu pretinșii debitori, să acceseze posibilitatea de a fi încuviințată măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile sau mobile ale preopinenților. Iar sub aspectul acestor condiții, a reținut că din probatoriul administrat rezultă îndeplinirea lor.
A subliniat că, în ceea ce privește măsura asiguratorie a popririi, legiuitorul doar a indicat obiectul unei astfel de măsuri asigurătorii, cu privire la condițiile de admisibilitate și la regulile de procedură, a trimis interpretul legii la dispozițiile art.953, respectiv ale art.954-959 Cod proc.civ. referitoare la măsura asiguratorie a sechestrului, astfel că a socotit îndeplinite condițiile și în ce privește măsura asiguratorie solicitată de pretinsa creditoare având ca obiect poprirea.
A subliniat că, dat fiind faptul că luarea unor măsuri asiguratorii ca mijloace de protecție legală a pretinșilor creditori ar fi apte să producă prejudicii evidente drepturilor recunoscute pretinsului ori pretinșilor debitori, legiuitorul a instituit și o obligație pe seama pretinsului creditor, aceea de a constitui o cauțiune, obligație la care pretinsa creditoare s-a și conformat.
În continuare, a observat că legiuitorul nu îi pretinde unui asemenea creditor să individualizeze bunurile asupra cărora solicită să se înființeze măsura asiguratorie a sechestrului, dar nici nu îl împiedică în vreun fel a o face, astfel că a apreciat că individualizarea în cauză a bunurilor imobile ce aparțin pretinsului debitor C. N. G., în modalitatea dreptului de proprietate comună cu soția acestuia, nu este aptă să împiedice încuviințarea respectivei măsuri asigurătorii. Aspectele ce țin în concret de executarea măsurii sechestrului asigurător sunt date de legiuitor în sarcina executorului judecătoresc, astfel că solicitarea pretinsei creditoare de înscriere a măsurii sechestrului asigurător asupra imobilelor individualizate ale pretinsului debitor în cartea funciară, în caz de încuviințare de către judecătorul învestit cu această cerere judiciară incidentală, apare ca fiind lipsită de interes actual. Iar în cazul în care ar avea nemulțumiri legate de modul de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului, a arătat remediul judiciar pus la îndemână de legiuitor este contestația la executare. A mai reținut că o astfel de solicitare pare să fie și inadmisibilă și pentru că, nefiind încă în discuție vreo executare a unui titlu executoriu, judecătorul pricinii ar fi în situația de a da o dispoziție general obligatorie, exclusă din economia dispozițiunilor art.5 alin.4 Cod proc.civ.
Pentru aceste considerente, a admis cererea.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel atât intimatul G. C. - N., cât și intimatul E. H. K., fiecare solicitând admiterea acestora, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii formulate de petenta W.
În motivarea celor două apeluri s-a arătat că instanța de fond a admis, fără citarea părților și fără posibilitatea apelanților de a formula apărări, cererea de instituire a măsurii sechestrului asigurător, atât asupra bunurilor apelantului G. C. - N. și ale soției acestuia, cât și asupra unor bunuri neidentificate ale apelantului E. H. K., până la concurența pretinsei creanțe în cuantum de 1.344.615 lei.
Au arătat că, deși ambii apelanți au deținut calitatea de administratori în cadrul W. până la data de 20.04.2016 și le-a fost imputată în mod abuziv săvârșirea unor fapte în cuantumul sumei solicitate în dosarul de atragerea răspunderii, intimata nu deține nici o creanță împotriva lor.
Suma imputată rezultă în urma unui control al Administrației Fondului Pentru Mediu la intimată, aceasta fiind unicul debitor al autorităților Statului Român.
Astfel, prin hotărârea atacată a fost legitimat comportamentul abuziv și pur șicanatoriu al intimatei, fiind instituit un sechestru asigurător în lipsa unei creanțe, cu o vădită încălcare a dreptului de proprietate al soției apelantului G. C. - N., cu toate că intimata deține o poliță de asigurare de răspundere profesională pentru suma de 10 milioane de euro, încheiată chiar de asociatul unic, care a început aceste demersuri.
Prima instanță s-a rezumat la o abordare rigidă a dispozițiilor art. 953 Cod proc.civ., verificând exclusiv condițiile extrinseci cererii de instituire a unui măsuri asigurătorii, nesocotind finalitatea urmărită de legiuitor prin reglementarea instituției sechestrului asigurător. Or, în această modalitate, prima instanță a schimbat integral scopul instituirii măsurii sechestrului asigurător, într-o veritabilă sancțiune dispusă împotriva apelanților și a soției apelantului G. C. - N., terț de raportul juridic dedus judecății.
Au arătat că prin hotărârea atacată au fost indisponibilizate numeroase bunuri aflate în proprietatea apelantului G.C. - N. și a soției acestuia, fapt care constituie o veritabilă ingerință în dreptul de proprietate al unui terț, fiind încălcat art. 1 Protocolul 1 CEDO și art. 44 din Constituție.
Au făcut referire la Decizia din 17.12.2015 a Curții Constituționale care a reținut, în materie penală, că hotărârile privind instituirea de măsuri asigurătorii trebuie să cuprindă motive privind necesitatea instituirii acestora. Or, în cazul dedus judecății, prima instanță a interpretat rigid dispozițiile Codului de procedură civilă, rezumându-se la simpla verificare a condițiilor extrinseci acțiunii (plata cauțiunii, formularea unei acțiuni în atragerea răspunderii), nefiind justificată necesitatea luării unei astfel de măsuri.
În plus, prima instanță a încălcat și caracterul intuitu personae al răspunderii civile, fără a exista o excepție prevăzută de lege, fiind sechestrate și bunuri aflate în patrimoniul unui terț.
Apelanții au arătat că sechestrul asigurător nu constituie o măsură de executare silită a debitorului, ci o măsură de prevedere și de conservare dispusă în favoarea creditorului diligent, iar dreptul de proprietate îi oferă titularului său atributul de a dispune liber și neîngrădit de bunul său. Așadar, luarea măsurii sechestrului asigurător trebuie să aibă caracter extraordinar și poate fi luată doar atunci când această măsură este justificată și pe fond, de împrejurările cauzei, principiu consacrat și de Curtea Constituțională în hotărârea amintită.
Au subliniat că nu orice creanță invocată de creditor și care face obiectul unei acțiuni în justiție deschide vocația creditorului la o cerere legitimă de încuviințare a măsurii sechestrului asigurător, ci condițiile de admisibilitate trebuie dublate de elemente ale stării de fapt care să justifice luarea acestei măsuri extraordinare. Așadar, pentru ca un creditor să aibă acces la măsura sechestrului asigurător, este necesar ca debitorul să aibă o conduită defavorabilă creditorului, de exemplu ca acesta să micșoreze, prin fapta sa, asigurările date creditorului sau să nu dea asigurările promise, ori să existe pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să își ascundă sau să își risipească averea. O asemenea conduită trebuie justificată și dovedită de creditor, doar în acest mod este posibilă evitarea unui abuz de drept din partea creditorului.
Or, intimata doar a depus pe rolul Tribunalului Comercial Mureș o acțiune în atragerea răspunderii pentru o sumă care trebuie achitată de societate către Administrația Fondului pentru Mediu, ca urmare a neachitării de către petenta W. a contribuției de 2 lei/kg pentru obiectivele stabilite pentru deșeuri din ambalaje prevăzute de OUG 196/2005. Fără a antama fondul, se poate constata cu ușurință vădita netemeinicie a unei astfel de acțiuni, din moment ce, indiferent de pretinsele fapte săvârșite de administratori, W. tot ar fi fost nevoită să achite anumite sume de bani către Administrația Fondului pentru Mediu, care se scad din pretinsul prejudiciu a cărei acoperire o solicită intimata.
Ca o consecință, au opinat că suntem în prezența unui veritabil abuz de drept săvârșit de intimată și legitimat de către instanța de fond. Tribunalul nu a analizat în nici un fel cererea formulată de către intimată, rezumându-se la analiza condițiilor extrinseci de admisibilitate, abordare care contravine flagrant cu rațiunea reglementării sechestrului asigurător (protecție pentru creditor), fiind o ingerință nejustificată în drepturile fundamentale ale apelanților și ale soției celui apelantului G.
Abuzul intimatei este cu atât mai evident cu cât a subevaluat bunurile apelantului G. C. - N., în ciuda faptului că s-a dispus sechestrarea tuturor bunurilor aflat în proprietatea apelantului E. H. K. pentru aceeași sumă de bani (deși presupusa sumă este datorată în mod solidar) și deși a fost încheiată o poliță de asigurare a răspunderii civile managerială.
Inexistența unei măsuri asigurătorii nu ar lipsi-o pe petentă de orice protecție a drepturilor și intereselor sale, întrucât aceasta poate recupera pretinsul prejudiciu de la asigurător, sau poate executa silit bunurile aflate în proprietatea apelanților, sau are deschisă calea acțiunii revocatorii, în cazul încheierii de către debitori a unor acte de dispoziție frauduloase.
Au făcut referire la art. 15 și art. 1353 din Codul civil și au arătat că, exercitarea dreptului subiectiv civil de a solicita instanței de judecată instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra activului patrimonial lor reprezintă un abuz de drept, apt să atragă răspunderea intimatei.
În continuare, au arătat că, în speță caracterul șicanatoriu al cererii de instituire a măsurii sechestrului asigurător este dovedită și de încheierea asigurării de răspundere managerială de asociatul unic al intimatei pentru suma de 10 milioane EURO, astfel că un pretins prejudiciu în cuantum de 250.000 EUR ar putea fi oricând acoperit de asigurător.
Și din acest motiv nu se impunea instituirea unei măsuri asigurătorii, întrucât scopul acesteia fusese îndeplinit prin încheierea de însuși asociatul unic al societății a asigurării de răspundere managerială.
În mod suplimentar față de motivele expuse anterior (și care sunt comune celor două apeluri), apelantul K. E. H. a mai arătat că hotărârea nu i-a fost comunicată în limba germană, în conformitate cu dispozițiile procedurale în vigoare și că, o dovadă a relei credințe a intimatei constă în faptul că a solicitat indisponibilizarea tuturor activelor sale, deși solicitase sechestrarea bunurilor familiei G., cu o valoare superioară pretinsei creanțe și că pretinsa obligație a foștilor administratori este una solidară, astfel că împărțirea pretinsei datorii este un aspect ce ține exclusiv de relația dintre apelanți.
Pentru aceste considerente, au solicitat admiterea apelurilor.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de apel invocate și în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac reglementat de art. 476-478 Cod proc.civ., Curtea a apreciat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Curtea a subliniat că soluția instanței de fond de respingere a solicitării petentei de înscriere a măsurii sechestrului asigurător asupra imobilelor în cartea funciară, ca lipsită de interes actual, nu formează obiect de critică în prezentul apel (de altfel, partea care ar fi justificat un interes în a critica această soluție este petenta care, însă, nu a înțeles să formuleze apel).
Tot cu titlu prealabil, se observă că aspectul privind comunicarea hotărârii apelate cu apelantul K.E. H. în limba română, iar nu în limba germană, nu este unul care să atragă reformarea sentinței atacate, nefiind un motiv de netemeinicie sau nelegalitate a acestei hotărâri. Dispozițiile art. 8 alin. 2-3 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (aplicabile atât în situația comunicării actelor de procedură prin intermediul agenției de primire cât și în situația comunicării actelor de procedură prin intermediul serviciilor de curierat, această din urmă fiind modalitatea de comunicare a hotărârii atacate cu apelantul) reglementează procedura de urmat în situația în care destinatarul actului de procedură refuză primire acestuia, în cazul în care nu este redactat sau însoțit de o traducere în una dintre limbile prevăzute de art. 8 alin. 1 din Regulament. Însă, pe de-o parte, în cauză nu s-a susținut de către apelantul K. E. H. că ar fi refuzat primirea hotărârii pe acest considerent. Pe de altă parte, reglementarea comunitară urmărește asigurarea dreptului destinatarului la un proces echitabil, în sensul de a-i da acestuia posibilitatea efectivă să cunoască conținutul actului comunicat. Or, în contextul în care apelantul a formulat apel în termen și prin intermediul unui reprezentant convențional (avocat), nu se poate reține că acestuia i s-ar fi încălcat accesul la justiție din perspectiva necomunicării actului în una dintre limbile prevăzute de art. 8 alin. 1 din Regulament.
În ceea ce privește referirea apelanților la faptul că instanța de fond a analizat cererea de încuviințare a sechestrului asigurător fără citarea lor și fără posibilitatea de a formula apărări, Curtea a observat că aceasta nu reprezintă o critică adusă hotărârii atacate, astfel cum - de altfel - a arătat și reprezentantul convențional al apelanților cu ocazia acordării cuvântului asupra apelurilor.
Procedând în continuare la analiza criticilor formulate de apelanți, instanța de apel a găsit necesar a reaminti textul legal care a stat la baza admiterii cererii adresate instanței de fond - art. 953 alin. 2 Cod proc.civ. - și care statuează că poate solicita înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului "creditorul a cărui creanță nu este constatată în scris, dacă dovedește că a intentat acțiune și depune, odată cu cererea de sechestru, o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată";.
Pornind de la aceste prevederi legale, Curtea a apreciat că în mod temeinic și legal a reținut tribunalul că în cauză sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale cererii de încuviințare a măsurii asigurătorii.
Astfel, aspectul privind inexistența unei creanțe a intimatei în contra afirmativilor debitori-apelanți nu este un argument care să atragă reformarea sentinței atacate. Din chiar dispozițiile legale care au reprezentat fundamentul cererii (art. 953 alin. 2 Cod proc.civ.) rezultă că situația premisă în care se poate solicita încuviințarea sechestrul este aceea în care creditorul nu deține o creanță constatată în scris, ci doar dovedește că a intentat acțiune prin care se urmărește recunoașterea dreptului de creanță și face dovada consemnării unei cauțiuni de jumătate din valoarea afirmativei creanțe.
Ca o consecință, susținerea apelanților în sensul că, pe lângă condițiile de admisibilitate, ar trebui să se rețină, din partea afirmativului debitor, și o conduită care să fie în defavoarea afirmativului creditorului, nu poate fi primită. O astfel de condiție a fost avută în vedere de legiuitor doar în situația prevăzută de art. 953 alin. 3 Cod proc.civ., respectiv atunci când creanța constatată în scris (conform alin. 1) nu este exigibilă, iar "debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească averea";, temei legal care însă nu a reprezentat fundamentul cererii.
Apărarea apelantului G. C.-N. în sensul că bunurile imobile asupra cărora s-a încuviințat sechestrul se află în codevălmășie cu soția sa, se impune a fi înlăturată.
În acest sens, instanța de control a subliniat faptul că sechestrul asigurator reprezintă o măsură de indisponibilizare a bunurilor debitorului, până la finalizarea procesului, în scopul de a garanta creditorului posibilitatea de a-și realiza creanța ce se va recunoaște prin hotărârea judecătorească din dosarul de fond. Dată fiind natura măsurii, aceasta nu afectează dreptul de proprietate al codevălmașului (soția apelantului G. C.-N.), măsura având ca scop împiedicarea înstrăinării bunurilor, în dauna creditorului, în vederea asigurării unei eventuale executări silite. Ca o consecință, înființarea sechestrului nu aduce atingere în nici un fel dreptului soției nedebitoare, art. 353 Cod civil interzicând doar urmărirea bunurilor comune de către creditorii personali ai unuia dintre soți, iar nu și indisponibilizarea acestora, cum este situația în cauză.
În ceea ce privește referirea apelantului K. E. H. la regimul juridic al bunurilor apelantului G. C.-N. asupra cărora s-a încuviințat sechestrul asigurător, Curtea a apreciat - în acord cu apărarea reprezentantului petentei-intimate formulată cu ocazia concluziilor asupra apelului - că cel dintâi nu justifică un interes personal și direct în invocarea acestei chestiuni.
Nici apărarea apelanților relativ la valoarea bunurilor imobile asupra cărora s-a încuviințat sechestru asigurător nu putea fi reținută. Pe de o parte, pentru că valorile acestor bunuri imobile astfel cum au fost reținute de judecătorul de fond în dispozitivul hotărârii au fost cele care rezultă din chiar contractele de vânzare-cumpărare cu privire la imobile depuse la dosarul de fond. Pe de altă parte, cum a observat judecătorul fondului, afirmativul creditor nici nu este obligat a individualiza bunurile asupra cărora a solicitat încuviințarea sechestrului (art. 953 alin. 1 teza a II-a Cod proc.civ.), astfel încât, cu atât mai puțin ar trebui să facă o prețuire a bunurilor asupra cărora a solicitat instituirea măsurii asigurătorii, o astfel de atribuție revenindu-i executorului judecătoresc, astfel cum rezultă din prevederile art. 955 alin. 2 teza a II-a Cod proc.civ. ("executorul judecătoresc va aplica sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanței";).
Pentru aceleași considerente, era lipsită de relevanță juridică susținerea apelantului K. E. H. în sensul că valoarea bunurilor familiei G. asupra cărora s-a încuviințat măsura asiguratorie ar avea o valoare superioară pretinsei creanțe. Câtă vreme s-a făcut dovada întrunirii condițiilor de admisibilitate a cererii de înființare a sechestrului asigurător față de fiecare apelant în parte, creditorul are posibilitatea de a cere indisponibilizarea bunurilor fiecăruia dintre debitori, aspectul privind valoarea bunurilor unuia dintre aceștia fiind o chestiune care nu interesează la acest moment, ci ține - așa cum s-a subliniat anterior - de faza de executare a măsurii de către executorul judecătoresc.
Curtea a înlăturat și apărarea în sensul că afirmativa obligație a apelanților este una solidară, acest aspect fiind unul care poate fi invocat într-o viitoare executare silită a unei eventuale hotărâri judecătorești de obligare a apelanților la plată către petenta - apelantă în dosarul nr. 374/1371/2016 al Tribunalului Specializat Mureș. Nu există nici un impediment legal pentru a se solicita de către creditor încuviințarea sechestrului asigurător asupra bunurilor unor codebitori. De altfel, este evident că un creditor diligent va proceda în atare sens, câtă vreme acesta urmărește să-și asigure garanția executării hotărârii din dosarul de fond. În plus, câtă vreme creditorul care are o creanță în contra mai multor codebitori poate să-l urmărească pe fiecare dintre aceștia până la acoperirea integrală a creanței, cu atât mai mult acesta trebuie să poată să solicite instituirea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor fiecăruia dintre codebitori, măsura fiind doar una de indisponibilizare a bunurilor.
Din perspectiva argumentelor expuse anterior, Curtea a apreciat că nu poate fi reținut abuzul de drept afirmativ săvârșit de intimată.
În aceeași ordine de idei, instanța a reiterat faptul că legiuitorul, reglementând procedura sechestrului asigurător ca măsură de indisponibilizare a bunurilor debitorului, a condiționat încuviințarea acestuia de consemnarea de către creditor a unei cauțiuni în cuantum de jumătate din creanța afirmată.
Or, prin instituirea cauțiunii în sarcina creditorului, ca o condiție de admisibilitate a măsurii asigurătorii, legiuitorul a urmărit tocmai să-l pună la adăpost, pe debitor, de o eventuală exercitare abuzivă a drepturilor procesuale de către cel dintâi. Cu alte cuvinte, rațiunea instituirii cauțiunii este aceea de a asigura debitorul că, în situația în care sechestrul asigurător nu ar fi întemeiat (în sensul că acțiunea prin care creditorul urmărește obținerea unui titlu executoriu ar fi respinsă), va putea fi despăgubit pentru eventualul prejudiciu pe care l-ar încerca prin indisponibilizarea bunurilor.
Concluzionând, Curtea a apreciat că prin instituirea cauțiunii, legiuitor a urmărit să asigure un just echilibru între interesul celor două părți (interesul creditorului de a avea asigurată executarea creanței invocate; interesul debitorului de a-și exercita toate atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor sechestrate).
Apelanții au mai susținut că cererea de încuviințare a sechestrului asigurător ar fi abuzivă dat fiind faptul că petenta - intimată are posibilitatea de a recupera pretinsul prejudiciu de la asigurător.
Curtea a apreciat că această apărare nu este fondată.
Pentru a decide în acest sens, Curtea a avut în vedere că, din actele depuse la dosarul de apel se observă faptul că titularul asigurării este petenta - intimată. Așadar, prevalându-se de acest contract, petenta are posibilitatea de a se adresa cu o cerere de despăgubire către asigurător.
Însă, acest aspect nu avea relevanță în prezenta cauză.
În primul rând, pentru că formularea unei astfel de cereri nu conducea în mod automat la acordarea despăgubirii, ci doar în situația în care "cererile de despăgubire sunt îndreptățite"; (art. 2.1 din contract - fila 44 dosar apel). Iar o atare analiză nu putea fi efectuată de prezenta instanță, ci de instanțele germane care ar fi investite cu soluționarea unui eventual litigiu cu privire la o cerere de despăgubire formulată în baza acestui contract (art. 14.4 și 14.5 din contract - filele 57-58 dosar apel).
De altfel, așa cum s-a reținut anterior, această măsură este doar de indisponibilizare a bunurilor până la soluționarea acțiunii de fond, fără a avea relevanță dacă creditorul are la dispoziție alte măsuri de realizare a creanței, o astfel de condiție nefiind prevăzută de art. 953 alin. 2 Cod proc.civ.
În al doilea rând, din simpla lecturare a art. 4.2 din contractul de asigurare (fila 47 dosar apel) rezultă că protecția asigurătore nu se extinde asupra evenimentelor asigurate survenite ca urmare a unor penalități sau amenzi. Or, câtă vreme prin decizia de impunere nr. 3/01.02.2016 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu s-a stabilit în sarcina petentei obligația de plată și a unor penalități și accesorii (acesta fiind prejudiciul invocat de petentă, aspect necontestat de apelanți), cel puțin aparent, acestea nu pot forma obiectul despăgubirii în baza contractului de asigurare.
Pentru aceste considerente, apărarea apelanților prin invocarea contractului de asigurare se impune a fi înlăturată.
Nici referirea apelanților la posibilitatea petentei - intimate de a formula o eventuală acțiune revocatorie, în cazul în care cei dintâi ar încheia acte de dispoziție frauduloase cu privire la bunurile imobile asupra cărora s-a încuviințat sechestrul asigurător, nu este un aspect care să conducă la reformarea hotărârii atacate. Prin măsura asiguratorie dispusă se urmărește tocmai indisponibilizarea bunurilor supuse sechestrului astfel încât apelanții să nu le poată înstrăina sau greva, tocmai pentru a asigura creditoarea că, în situația în care va obține o hotărâre judecătorească de recunoaștere a creanței, va putea să pună în executare acea hotărâre și, astfel, să-și satisfacă creanța. A invoca posibilitatea creditoarei de a formula o eventuală acțiunea revocatorie înseamnă a lipsi de efecte juridice procedura sechestrului asigurător. În plus, prin măsura asiguratorie se tinde (și) la prevenirea formulării de către creditor, în viitor și în situația în care va obține recunoașterea creanței, a unei acțiuni revocatorii. Câtă vreme legiuitorul a pus la îndemâna creditorului această cale procedurală, ca mijloc de prevenire a dificultăților în executarea unei eventuale hotărâri judecătorești, este evident că o acțiune de înlăturare a efectelor unor eventuale acte frauduloase cu privire la bunurile imobile, ar reprezenta o cerință excesivă în sarcina petentei - intimate.
Pentru toate motivele expuse, Curte a apreciat că sunt nefondate apelurile si le-a respins ca atare, în baza art. 480 alin. 1 Cod proc.civ.
| ← Calea de atac a apelului. trimiterea cauzei spre rejudecare.... | Litigii cu profesioniști. măsură asiguratorie (sechestru).... → |
|---|
