Cerere intervenţie în interes propriu. Condiţii de admisibilitate.
Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 342/A din data de 30.04.2015
C. pr. civ.: art. 61, art. 62 și art. 63;
Oricine are interes, poate interveni într-un proces, care se judecă între părțile originare. Intervenția este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.
Prin urmare, pentru a fi admisibilă cererea de intervenție, fie trebuie să existe o identitate de drepturi pretinse, fie între cele două drepturi să existe o strânsă legătură suficientă pentru a justifica rezolvarea împreună a celor două cereri.
Ca natură, intervenția principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părților inițiale. Or, intervenienta nu cere pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății și nici nu cere un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, ci solicită propriile drepturi salariale restante, care nu au nicio legătură cu drepturile datorate de pârâți reclamanților din această cauză. Împrejurarea că titlurile executorii care conțin debitele principale, pentru care acum se solicită accesorii, sunt aceleași, nu constituie o legătură de natură a justifica soluționarea cererilor împreună, în sensul dispozițiilor art. 61 din Codul de procedură civilă.
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin Încheierea civilă din data de 15.01.2015 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. 9980/117/2013 s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu formulată de F. O. L..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 61 din Codul de procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri, intervenienta a declarat apel, solicitând schimbarea încheierii atacate și admiterea în principiu a cererii de intervenție principală formulate.
În motivarea apelului, s-a arătat că este îndeplinită în cauză condiția prev. de art. 61 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă, intervenienta justificând un interes propriu, prin promovarea acestei cereri, fiind vorba de valorificarea unui drept subiectiv pentru sine și aflat în strânsă legătură cu dreptul dedus judecății.
Astfel, s-a arătat că drepturile solicitate prin cererea de intervenție rezidă în aceleași titluri executorii invocate de reclamanți.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art. 61, art. 62 și art. 64 din Codul de procedură civilă.
Intimata Curtea de Apel Cluj a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a încheierii atacate, arătând că prima instanță în mod legal a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivelor invocate, instanța de control judiciar a constatat următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestora la plata dobânzii legale aferente debitelor restante stabilite prin titlurile executorii - Sentința civilă nr. 1724/2007 a Tribunalului Cluj, Sentința civilă nr. 2342/2007 a Tribunalului Cluj, Sentința civilă nr. 667/2008 a Tribunalului Cluj și Sentința civilă nr. 916/2008 a Tribunalului Cluj.
Prin cererea de intervenție principală, apelanta F. O. L. a solicitat obligarea pârâților la plata dobânzii legale, aferente debitelor restante stabilite prin aceleași titluri executorii.
Analizând cererea de intervenție formulată, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 61 din Codul de procedură civilă.
Astfel, potrivit textului legal menționat oricine are interes, poate interveni într-un proces, care se judecă între părțile originare. Intervenția este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.
Prin urmare, pentru a fi admisibilă cererea de intervenție fie trebuie să existe o identitate de drepturi pretinse, fie între cele două drepturi să existe o strânsă legătură suficientă pentru a justifica rezolvarea împreună a celor două cereri.
Ca natură, intervenția principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părților inițiale. Or, așa cum corect a reținut și prima instanță, intervenienta nu cere pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății și nici nu cere un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, ci solicită propriile drepturi salariale restante care nu au nicio legătură cu drepturile datorate de pârâți reclamanților din această cauză. Împrejurarea că titlurile executorii care conțin debitele principale, pentru care acum se solicită accesorii sunt aceleași nu constituie o legătură de natură a justifica soluționarea cererilor împreună, în sensul dispozițiilor art. 61 din Codul de procedură civilă.
În consecință, Curtea a constatat că în mod legal prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție principală formulată de F. O. L. urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, să respingă apelul declarat în cauză, cu consecința păstrării încheierii atacate.
← Revizuire. Condiţii. Admisibilitate. Jurisprudență Revizuire | Plasament. Jurisprudență Minori → |
---|