Clauze abuzive. Jurisprudență Comisioane, comisionari

Comentarii

0

Judecătoria TÂRGU JIU Sentinţă civilă nr. 2304 din data de 03.04.2015

Cod operator 2445

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA TÂRGU JIU

JUDEȚUL GORJ

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚĂ CIVILĂ nr. 2304

Ședința publică din 03.04.2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE : xx

GREFIER : xx

Pe rol fiind pronunțarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în ședința publică din data de 20.03.2015 formulată de reclamanții MCMși MC în contradictoriu cu pârâtele BCR și BCR Sucursala Județeană Gorj.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită din ziua dezbaterilor.

Dezbaterile și concluziile părților în cauza de față au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 20.03.2015, care face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de 27.03.2015, după care pronunțarea a fost amânată la data de 03.04.2015.

În urma deliberării, s-a pronunțat următoarea soluție:

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. reclamanții MCM și MC au solicitat în contradictoriu cu pârâtele BCR și BCR Sucursala Județeană Gorj, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a clauzelor înscrise la pct. 9 lit. b, c și f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 5059 /09.10.2007 privind comisionul de acordare credit, comisionul de urmărire riscuri și comisionul de administrare, respectiv pct. 3.1, 3.8 și 3.9 din condițiile generale de creditare (anexă la contract), ca fiind abuzive; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision urmărire riscuri și comisionul de administrare în perioada 09.10.2007 - data rămânerii definitive a sentinței ce se va pronunța în prezentul dosar; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data de 09.10.2007, au încheiat cu pârâtele contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 5059, pentru suma de 33.600 lei, pe o perioadă de 120 luni (10 ani), în contract, la pct. 9 lit. b, c și f fiind stipulate clauzele potrivit căreia banca percepe un comision de acordare credit de 0,95% flat; comision de administrare de 16,80 lei lunar (reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat) și un comision de urmărire riscuri de 77,28 lei lunar (reprezentând un procent de 0,23 % din valoarea creditului contractat).

Reclamanții mai arată că dispozițiile punctului 3.1 din condițiile generale de creditare (anexă la contract) prevăd că acest comision de acordare credit se plătește la prima tragere și se calculează la valoarea creditului prevăzută în contract, iar potrivit punctului 3.8, comisionul de urmărire riscuri se calculează flat, plin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat la pct. 1 din contract, procent care rămâne fix pe toata perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, o data cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din luna.

Reclamanții invocă și dispozițiile pct. 3.9 potrivit cu care comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează plin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat la pct. 1 din contract, procent care rămâne fix pe toata perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, o data cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.

Reclamanții au învederat că perceperea comisionului de acordare credit este nejustificată în comparație cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit și Banca nu explică clar pentru ce a perceput acest comision, în condițiile în care acesta crește cu suma împrumutată, neexistând diferențe între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde teoretic întocmirea dosarului necesită mai multe resurse și cel perceput pentru un credit de consum sau nu sunt expuse criteriile pentru modul de calcul al acestui comision care, raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit creează disproporții vădite între drepturile și obligațiile părților.

Dispoziția cuprinsă la pct. pct. 9 lit. b, c și f din contract este, în opinia reclamanților, una abuzivă întrucât nu a fost negociată de părți și nici nu s-a explicat motivul pentru care să fie plătite aceste comisioane și ceea ce acoperă banca din încasarea acestor comisioane, fiind incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000

Reclamanții consideră că aceste comisioane (administrare și urmărire riscuri) nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision, această disimulare a dobânzii echivalează cu un doi, comisioanele fiind percepute la valoarea inițială a creditului și nu la soldul acestuia.

În drept, reclamanții și-au întemeiat prezenta cererea pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 9/2000, Directiva nr. 93/13/CEE.

În dovedirea cererii, reclamanții au depus, în copie, contract de credit bancar pentru persoane fizice nr.5059/09.10.2007 și condiții generale de creditare.

Pârâtele au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale și capacității procesuale a BCR excepția lipsei de obiect a acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată

În fapt, pârâta arată că, la data de 09.10.2007, a fost încheiat între părți contractul de credit bancar nr. 5059 având ca obiect împrumutul acordat reclamanților în valoare totală de 33.600 lei, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoi personale, fără garanții, creditul fiind acordat pentru refinanțarea unui alt credit acordat reclamanților, ulterior, la data de 29.09.2010, ca urmare a unei cereri de renegociere a contractului formulată de reclamant, între părți s-a încheiat un act adițional prin care a fost rescadențat creditul, reclamanții reconfirmându-și acordul cu privire la comisioane, însă reclamanții, în mod constant, nu și-au respectat obligația de a achita la scadență ratele aferente creditului contractat, astfel că banca, după mai multe notificări transmise, a declarat scadent anticipat creditul, contractul de credit încetând prin denunțarea unilaterală de către bancă.

După declararea scadenței anticipate, pârâta arată că a fost încheiat contractul de cesiune din data de 24.07.2012 prin care creanța ce a rezultat din contract a fost cesionată către cesionarul xxxS.a.R.L. (poziția 1290 din anexa acestui contract de cesiune), operațiunea fiind notificată reclamanților la data de 31.07.2012.

Pârâta învederează că, potrivit art. I pct. 39 din Legea nr. 288/2010 care a aprobat cu modificări OUG 50/2010, aceasta din urmă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia, astfel încât contractul de credit nu este supus niciunei eventuale reguli care să impună limitarea comisioanelor percepute nici sub aspectul existenței acestora nici sub aspectul cuantumului acestora, iar Legea 190/1999 dispune în mod expres în art. 1 că reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiții imobiliare, astfel încât dispozițiile legale indicate nu sunt aplicabile contractului de față, neexistând nicio dispoziție legală aplicabilă contractului care să interzică perceperea comisioanelor contestate.

Pârâtele au motivat excepțiile invocate astfel:

1. Excepția nulității acțiunii pentru neprecizarea elementelor obligatorii pentru cererea de chemare în judecată, prevăzute la art. 194 C.p.civilă care impune reclamanților să indice în mod clar care este obiectul cererii, precum și valoarea acestuia, cu redarea modului de calcul aplicat, precum și motivele de fapt și temeiul de drept pe care își întemeiază fiecare capăt de cerere, ori, lipsa identificării în concret a valorii obiectului cererii de chemare în judecată și modalității de calculare a acesteia determină anularea cererii de chemare în judecată în condițiile art. 175 NCPC, vătămarea cauzată constând în imposibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare.

2. Excepția lipsei capacității procesuale și a calității procesuale pasive a pârâtei BCR SA - raporta la dispozițiile art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 și dispozițiile art. 7 alin. 1 ind. 1din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 șiart. 40 C. proc. civilă coroborat cu art. 56-57, art. 32 și 36 C. proc. civilă.

3.Excepția lipsei de obiect a acțiunii, având în vedere încetarea contractului ca urmare a declarării scadenței anticipate a creditului, consecință a neexecutării culpabile de către reclamanți a obligațiilor asumate.

4.Excepția prescripției dreptului material la acțiune, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 deoarece nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, interesul protejat fiind cel al fiecărui consumator în parte, caracterul abuziv urmând a se aprecia în persoana fiecăruia, neputându-se vorbi de afectarea unui interes general, obștesc în condițiile în care eventuala existență a unei clauze abuzive în contractul încheiat cu un anumit consumator nu ar fi de natură să afecteze decât patrimoniul acestuia/dreptul/interesul acestuia și nu și al altor persoane. Așa cum calitatea de consumator se stabilește pentru fiecare individ în parte, la fel și aprecierea caracterului abuziv al unor clauze nu se poate face decât pentru fiecare contract în parte, în funcție de îndeplinirea celor trei condiții prevăzute de legea 193/2000.

5. Excepția inadmisibilitătii cererii de modificare a obiectului material al raportului juridic întrucât, în temeiul dispozițiilor Legii 193/2000, instanța nu poate interveni asupra prețului contractului. Prețul contractului este principalul element pe care un consumator îl ia în calcul atunci când încheie un contract. A se înlătura din cuprinsul contractului clauze contractuale cum sunt cele invocate de reclamanți și care se referă la prețul contractului ar echivala cu o eliminare a unei părți însăși a prețului contractual, agreat de părți la încheierea contractului, cu lipsirea deci a contractului de unul din elementele esențiale, prețul acestuia (obiect principal al contractului).

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că, aceste clauze contestate sunt exprimate într-un limbaj clar, ușor inteligibil, neputând da naștere la interpretări, comisioanele percepute fiind exprimate prin cifre și procente deopotrivă, iar modalitățile și condițiile în care acestea sunt percepute sunt menționate în cuprinsul contractului de credit chiar pe prima pagină, imediat după clauzele referitoare la dobânzi, cuantumul acestora fiind de asemenea înscris și în cuprinsul graficului de rambursare, menționându-se totodată că de la momentul încheierii contractului și până la momentul promovării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, reclamanții nu au transmis băncii existența vreunei nemulțumiri privitoare la contract, nici la momentul încheierii contractului și nici ulterior, nici măcar la momentul încetării contractului, fapt ce dovedește încă odată că scopul acestoraeste doar acela de a încerca să obțină prin intermediul instanței o diminuare a prețului agreat la momentul încheierii contractului.

Arată pârâta că și-a respectat obligația de informare a clientului, așadar nu numai înainte de încheierea contractului de credit, ci chiar înainte de formularea cererii de credit de către reclamanți, aceștia informați cu privire la oferta băncii privind contractele de credit, având astfel inclusiv prilejul de a solicita orice fel de clarificări în măsura în care ar fi avut nelămuriri legate de conținutul clauzelor contractuale și, mai mult, a pus la dispoziția reclamantului sub semnătură de primire, încă de la momentul formulării cererii de credit, o simulare a unui grafic de rambursare, în care era menționat inclusiv cuantumul lunar al comisionului de urmărire riscuri și al celui de administrare, cât și cuantumul lunar total al celor două comisioane contestate prin prezenta cerere, astfel încât acesta să aibă o reprezentare cât mai concretă a obligațiilor sale, fapt ce duce la concluzia că reclamanții au cunoscut și înțeles prețul creditului încă anterior redactării contractului, dovadă stând faptul că acesta ulterior a și decis să încheie contractul de credit în condițiile prezentate anterior încheierii contractului.

Faptul că banca și-a îndeplinit obligația de transparență și că reclamanții au citit, înțeles și au fost încă de la început de acord cu toate clauzele contractuale referitoare la comisioane, inclusiv cele privind comisionul de acordare, comisionul de urmărire riscuri și comisionul de administrare, este dovedit și de mențiunea din contractul de credit, potrivit căreia reclamantul a declarat "am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia fa.n. contractului), pe care mi le însușesc în întregime" și, în plus, împrumutatul a avut la dispoziție un termen de 7 zile în care să efectueze tragerea creditului, deci după ce acesta s-a aflat în posesia contractului semnat, astfel încât în situația în care ar fi apreciat că nu corespunde nevoilor sale sau că nu este de acord cu vreuna dintre clauzele contractuale, împrumutatul avea posibilitatea să nu efectueze tragerea creditului și astfel contractul să fie desființat, fără vreo obligație ulterioară în sarcina sa.

De asemenea, pârâta consideră că nu se poate reține în niciun sens culpa sa din punctul de vedere al clarității clauzelor contractuale, având în vedere că nu sunt incidente în cauză aspectele relevate de doctrină în ceea ce privește încălcarea obligației transparenței, dintre care amintim: redactarea clauzelor contractuale cu caractere microscopice, imposibil de descifrat cu ochiul liber sau imprimarea caracterelor de pe contract cu o cerneală foarte deschisă, care practic să se contopească cu suportul contractului etc.

Interpretarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este, în opinia pârâtei, aceea că, în orice situație, analizând clauzele contractuale referitoare la preț, instanța ar putea interveni cel mult în vederea asigurării unei exprimări clare și inteligibile a acestor clauze, dacă această cerință nu este respectată de clauzele cercetate, iar nu în vederea asigurării unei așa-zise re¬echilibrări a prețului raportat la serviciile primite și, ca atare, o instanță nu poate, sub pretextul analizei caracterului abuziv al contractului să verifice oportunitatea perceperii costului contractului sub forma divizării lui în dobândă și comisioane, nici nu poate să analizeze, sub același pretext, adecvarea nivelului comisioanelor față de contravaloarea efectivă a serviciilor prestate.

A mai menționat pârâta că imposibilitatea analizării clauzelor referitoare la prețul contractului din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 a fost reținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o speță similară: "Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin.6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.".

Că, în același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat și prin Decizia 1245 din data de 23.03.2011: "...se impune a fi amintite prevederile Directivei nr. 93/13 CE (art. 3 si art. 4) și ale Directivei 2008/48/CE (art. 19) care statuează valabilitatea clauzelor de modificare a dobânzilor în condițiile în care textul contractului de credit este clar, iar informarea consumatorului este efectivă, situații explicite în contractul supus analizei.", așadar, în măsura în care clauzele din contracte, fie ele chiar și pre-formulate, sunt clar exprimate, consimțământul rămâne criteriul contractului. Legea nr. 193/2000 are ca scop protecția juridică a consumatorilor, iar nu protecția economică/socială a consumatorilor, iar instanța nu trebuie să permită consumatorilor să deturneze această protecție spre cea economică/ socială.

Că, așa cum reiese din contractul de credit apartenența celor trei comisioane contestate la DAE (costul total al creditului) a fost stipulată în mod expres, fiind astfel în afara oricărui dubiu că aceste clauze contestate se referă la prețul contractului de credit, preț cunoscut și agreat încă de la început de către reclamant și, în consecință, clauzele referitoare la comisioane, ca parte a prețului contractului, nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive. Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte, controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator, fiind imposibil ca acesta să nu fi fost avut în vedere la încheierea contractului.

Consideră pârâta că în prezenta cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile impuse de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea clauzelor contestate ca fiind abuzive.

Că, din exemplele de contracte încheiate cu alte persoane fizice, depuse la dosar odată cu prezenta întâmpinare, reiese faptul că banca a oferit și posibilitatea optării pentru contracte de credit cu o altă structură și valoare a comisioanelor, însă banca nu se putea substitui voinței reclamantului și nu putea iniția negocieri în vederea obținerii de către acesta a unor condiții de creditare mai bune, menționând că întotdeauna părțile la un contract vor avea interese economice contrare, depinzând de voința fiecăreia dintre părți să își apere cât mai bine aceste interese și să negocieze un preț în favoarea sa, or, împrumutatul a avut întotdeauna posibilitatea de a negocia prețul contractului, însă, fără a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, reclamantul a optat pentru semnarea contractului de credit, declarând că a înțeles clauzele contractuale și că și le însușește în întregime, atitudine ce nu poate fi altceva decât dovada clară a faptului că împrumutatul a considerat drept corect și rezonabil nivelul costurilor stipulate, în caz contrar, el ar fi putut refuza oferta făcută sau ar fi putut lansa o contraofertă/cerere de acordare a unui nivel negociat al costurilor.

Pârâta a mai menționat că, chiar dacă s-ar presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preț invocate de reclamant nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE 93/13 și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligentă în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

A mai invocat pârâta dispozițiile Legii nr.193/2000, potrivit cărora un consumator are dreptul la negocierea clauzelor contractului încheiat cu un comerciant, dar comerciantului nu îi revine obligația de a avea el inițiativa negocierii. Comerciantul își manifestă disponibilitatea de încheiere a contractului în anumite condiții prezentate consumatorului, urmând ca acesta din urmă, în măsura în care nu este mulțumit de condițiile propuse, să încerce negocierea clauzelor contractului ce urmează a fi încheiat. Practic, prin obligația comerciantului de a dovedi împrejurarea că acel contract a fost supus negocierii cu consumatorul trebuie să se înțeleagă ca va reveni comerciantului sarcina de a proba faptul că a creat condițiile pentru consumator ca acesta să ia cunoștință de conținutul contractului pe care ar urma să-1 încheie, să-i înțeleagă consecințele și să-i asigure consumatorului posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract.

Cu privire la condiția bunei credințe, având în vedere și interpretarea corectă a celui de-al 16-lea considerent al Directivei 93/13/CEE, pârâta solicită să se rețină că, raportat la situația de fapt dedusă judecății: (i) creditul a fost acordat doar la cererea expresă a reclamantului, (ii) prin punerea la dispoziție a draftului de contract, consumatorul a putut parcurge conținutul contractului pentru fiecare componentă de cost, (iii) reclamantul nu au fost convins să încheie contractul de credit pe baza unei erori sau ca urmare a întreprinderii de către bancă a oricăror manopere dolozive cu privire la oferta comercială a băncii, (iv) banca a luat în considerare interesele legitime ale împrumutatului raportând cuantumul sumei împrumutate la posibilitățile de rambursare ale acestuia, precum și cuantumul ratelor lunare și, având în vedere atât faptul că buna-credință se prezumă și o dovadă contrară nu a fost făcută în cauza de față, cât și faptul că banca și-a îndeplinit obligațiile legale de informare a debitorului, a prezentat acestuia oferta sa de creditare inclusiv contractele de credit propuse chiar înainte de încheierea contractului de credit, i-a permis acestuia observarea tuturor condițiilor contractuale, neputându-se în vreun mod imputa băncii o eventuală lipsă de diligentă a reclamantului, se impune ca cererea de chemare în judecată să fie respinsă.

Referitor la condiția existenței unui dezechilibru, pârâta arată că trebuie avut în vedere că, așa cum a reținut și CJUE în cauza C226/12 Constructora Principado SA vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, existența unui dezechilibru semnificativ "nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, si costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte și, în lipsa indicării de către reclamant a unei surse reale a dezechilibrului contractual, pârâta se rezumă la a indica faptul că acele comisioane contestate au fost stipulate în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului, așa cum de altfel este și firesc din perspectiva regulilor de aplicare a legii civile în timp, rezervându-și dreptul de a completa prezentele apărări în funcție de eventualele precizări ulterioare ale reclamantului.

Că, aceste comisioane nu reprezintă dobânzi mascate și nu afectează concurența dintre bănci, cât timp adevăratul reper / punct de referință îl reprezintă valoarea DAE, or, așa cum a arătat, comisioanele contestate de către reclamant sunt incluse în DAE ,potrivit art. 6 din contractul de credit, comisioanele fiind recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă, cât și de cea europeană, și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

În ceea ce privește cuantumul comisioanelor, pârâta arată că și acesta se stabilește pe baza convenției părților, în funcție de aprecierea subiectivă a acestora, iar prin semnarea contractului de credit reclamantul și-a asumat obligația de a suporta comisioanele, în cuantumul prevăzut în contract, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanței să modifice cuantumul lor.

Că, potrivit contractului, comisionul de acordare credit s-a perceput o singură dată, la acordarea creditului contractului de credit, într-un anumit cuantum clar determinat în contract, comision exprimat clar și se percepe pentru toate operațiunile de bancă care țin de momentul inițial al acordării creditului, cum ar fi deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziția clientului a graficului de rambursare, ca și efectuarea transferului inter/intra bancar, în cazul creditelor refinanțate sau a creditelor cu destinație și, pe cale de consecință, acest comision, care nu este interzis de legislația aplicabilă contractului, care își găsește corespondentul într-o prestație a băncii, este unul justificat, acceptat de consumator și care oricum nu ar mai putea fi contestat în prezent, la peste 7 ani de la data perceperii sale.

Referitor la clauza cu privire la comisionul de urmărire riscuri, pârâta arată că, în primul rând, acest comision de urmărire riscuri a fost prevăzut în contract în cuantum fix lunar, fiind îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil, acesta fiind de asemenea identificat și în graficul de rambursare parte integrantă a contractului și nu există nicio dispoziție legală aplicabilă contractului care să interzică perceperea acestui comision de către bancă și, ca și celelalte comisioane, și comisionul de urmărire riscuri, denumire de altfel suficient de

sugestivă pentru a contura rațiunea perceperii acestuia, este un element al prețului Băncii și se percepe exclusiv pentru creditele FARA GARANȚII reale mobiliare/imobiliare ori personale, în condiții de existență a riscului de credit, așa cum este și cazul creditului contractat de către reclamant.

Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de risc nu este o clauză care ar putea crea un dezechilibru între prestațiile părților, ea reprezentând exclusiv un cost, or acoperirea unui cost nu poate fi considerată ca generând un dezechilibru între drepturile părților, ea fiind, din contră, un instrument de stabilire a echilibrului contractual.

În ceea ce privește raportarea comisionului la valoarea întregului credit, pârâta învederează faptul că activul legislativ din perioada când a fost încheiat contractul de credit bancar nu impunea o reglementare imperativă a acestuia și, în plus, în ceea ce privește valoarea constantă a acestui comision trebuie avut în vedere și faptul că folosirea unui anumit algoritm de calcul nu dă naștere unui dezechilibru doar pentru că suma obținută, folosindu-1 este mai mare decât dacă am fi folosit un alt algoritm de raportare, dezechilibrul neputând fi apreciat din perspectiva art. 4 din Legea 193/2000, raportând două valori pe care le-ar fi putut obține aceiași parte din contract, dacă negocia mai slab sau mai bine.

Că, este falsă raportarea cuantumului comisionului de urmărire riscuri calculat la valoarea întregului credit la orice altă valoare, pentru că implicarea băncii și serviciul prestat nu scad nici calitativ si nici cantitativ pe măsura ce suma împrumutată este rambursată, costul suportat fiind unul constant, așadar, este firesc ca acest comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare, pentru că implicarea băncii și serviciul prestat nu scade nici calitativ, și nici cantitativ, pe măsură ce suma împrumutată este rambursată.

Referitor la clauza cu privire la comisionul de administrare, pârâta arată că acest comision a fost prevăzut în contract, de asemenea, în cuantum fix lunar, fiind și de această dată îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil, acest comision fiind prevăzut de asemenea și în graficul de rambursare și, așa cum rezultă din chiar denumirea acestuia, se percepe pentru administrarea contului de credit; el cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea clientului cu privire la modificările costurilor creditului atât la inițiativa Băncii, cât și impuse de legislație, comision care are o valoare constantă, pe întreaga perioadă de creditare, fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului și fiind perceput pentru acoperirea unui cost al băncii, nu se poate considera că acesta ar genera un dezechilibru între prestațiile părților.

Pârâta solicită să se constate că cererea de restituire a sumelor pretins plătite în temeiul clauzelor contestate, este vădit inadmisibilă, atât prin raportare la dispozițiile legale naționale, cât și prin raportare la dispozițiile Directivei 93/13, astfel, pe de o parte pretențiile de restituire a sumelor avansate în temeiul clauzelor pretins abuzive sunt paralizate de dispoziții legale exprese, care interzic împrumutatului promovarea unui asemenea demers, iar prevederile art. 1.588 C.civil, referitoare la contractul de împrumut de folosință, stabilesc că dobânzile plătite, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, nu se mai restituie. Pe de altă parte, anularea unor clauze din contractul de credit, contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactiv.

Că, sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, este încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, sancțiune ce este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii interpretate în lumina considerentelor 20 și 23 și, în consecință, cererea reclamantului vizând restituirea sumelor pretins achitate de acesta în temeiul clauzelor contestate este inadmisibilă în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art. 148 alin. (2) din Constituție.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile legale indicate în cuprinsul acesteia, precum și principiile de drept în care își are sediul materia.

În apărare, pârâta a depus la dosar înscrisurile atașate la filele 46-335 din dosar și a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile depuse și cu interogatoriul reclamanților.

În temeiul art. 248 C. proc. civilă, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor invocate în sensul respingerii, cu următoarea motivare:

Referitor la excepția nulității acțiunii pentru neprecizarea elementelor obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească cererea de chemare în judecată, instanța reține că excepția este neîntemeiată, deoarece cererea de învestire a instanței conține toate elementele prevăzute de art. 194 rap. la art. 196 C.pr.civilă.

Cu privire la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei BCR Sucursala Gorj, instanța urmează să o respingă deoarece, potrivit art. 56 alin.1 C.pr.civilă, poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile, iar potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitatea juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, pârâta BCR Sucursala Gorj fiind înregistrată în Registrul Comerțului, are CUI și ștampilă, așa cum rezultă din conținutul contractului de credit bancar încheiat între părți, astfel că această entitate este organizată potrivit legii, motiv pentru care aceasta are capacitate procesuală de folosință și poate sta în judecată.

Instanța urmează să respingă ca nefondată atât excepția lipsei de obiect a acțiunii deoarece în raport cu obiectul cererii de învestire a instanței, nulitatea clauzelor contractuale se analizează la momentul încheierii contractului, neavând relevanță că ulterior a intervenit scadența anticipată a creditului, cât și excepția prescripției dreptului material la acțiune deoarece normele legale aplicabile în speță ocrotesc un interes public, clauzele abuzive fiind lovite de nulitate absolută, aspect reținut și de către jurisprudența comunitară (hotărârile pronunțate de CJUE, în cauzele C-76/10, Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000) și jurisprudența ÎCCJ prin care s-a statuat în sensul că normele prevăzute de Legea 193/2000 ocrotesc un interes public, clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, iar sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, ce poate fi invocată oricând pe cale de acțiune sau pe cale de excepție.

Excepția inadmisibilității cererii privind modificarea obiectului material al raportului juridic este apreciată de instanță ca nefondată și urmează să o respingă ca atare întrucât prin promovarea prezentei cereri reclamanții urmăresc doar protejarea dreptuluide consumator, astfel încât valabilitatea sau, din contră, caracterul abuziv al clauzelor contractuale invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată reprezintă o chestiune de fond asupra căreia instanța se va pronunța după administrarea probelor în cauză.

Analizând fondului cauzei, instanța reține că, la data de 09.10.2007, a fost încheiat între părți contractul de credit bancar nr. 5059 având ca obiect împrumutul acordat reclamanților în valoare totală de 33.600 lei, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoi personale, fără garanții, creditul fiind acordat pentru refinanțarea unui alt credit acordat reclamanților, ulterior, la data de 29.09.2010, ca urmare a unei cereri de renegociere a contractului formulată de reclamant, între părți s-a încheiat un act adițional prin care a fost rescadențat creditul, reclamanții reconfirmându-și acordul cu privire la comisioane, însă reclamanții, în mod constant, nu și-au respectat obligația de a achita la scadență ratele aferente creditului contractat, astfel că banca, după mai multe notificări transmise, a declarat scadent anticipat creditul, contractul de credit încetând prin denunțarea unilaterală de către bancă.

După declararea scadenței anticipate, pârâta arată că a fost încheiat contractul de cesiune din data de 24.07.2012 prin care creanța ce a rezultat din contract a fost cesionată către cesionarul xxS.a.R.L. (poziția 1290 din anexa acestui contract de cesiune), operațiunea fiind notificată reclamanților la data de 31.07.2012.

Contractul de credit mai sus menționat reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta are calitatea de comerciant, iar împrumutatul are calitatea de consumator, dispoziții invocate de reclamanți.

În raport de dispozițiile legii nr 193/2000, pentru a se constata existența unei clauze abuzive, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe, și anume: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei - credințe.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale. Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Astfel, legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, în situația unor contracte preformulate și/sau a unor condiții generale de vânzare.

Cea de-a doua condiție pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credințe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului.

Principiul bunei-credințe a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părților.

În cauza de față, instanța reține că părțile au încheiat un contract preformulat, standard, în care au fost inserate clauze referitoare la comisionul de acordare credit de 0,95% flat, comisionul de administrate de 16,8 lei lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat și un comision de urmărire riscuri de 77,28 lei lunar, reprezentând un procent de 0,23% din valoarea creditului contractat.

Chiar dacă contractul încheiat între părți este preformulat, nu se poate aprecia caracterul abuziv al clauzelor mai sus menționate prin care se stabilesc anumite comisioane în sarcina consumatorului și în favoarea băncii, avându-se în vedere doar lipsa negocierii, deoarece, analizând conținutul clauzelor despre care reclamantul susține în cererea de investire a instanței că sunt abuzive, se apreciază de către instanță că acestea nu conduc la crearea unui dezechilibru între prestațiile părților. Astfel, cele trei comisioane mai sus menționate percepute de bancă, reprezintă costul unor servicii furnizate de către pârâtă, însă pentru a se aprecia că aceste comisioane sunt abuzive este obligatoriu să se dovedească existența unui dezechilibrul semnificativ.

Comisioanele în cauză sunt elemente care determină costul total al creditului formând prețul contractului, iar potrivit disp. art. 969 din C. civil din 1864, normă în vigoare la data încheierii contractului de credit între părți, ,,convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante";, astfel că, voința părților este suverană, contractul fiind legea părților.

Din principiul forței obligatorii a contractului rezultă că fiecare parte contractantă trebuie să-și execute cu bună credință obligațiile pe care și le-a asumat, printre care și clauza referitoare la stabilirea prețului contractului, preț care cuprinde și cele trei comisioane mai sus menționate stipulate în sarcina consumatorului și în favoarea băncii.

Instanța mai reține că limbajul folosit în contract cu privire la cele trei comisioane este unul inteligibil, exprimat în cifre, astfel că reclamantul nu poate invoca după aproximativ șapte ani de la încheierea contractului că la momentul semnării convenției de credit nu i s-a acordat timpul necesar pentru a citi contractul de credit, deoarece, reprezentatul băncii i-a solicitat să semneze contractul pe fiecare pagină, fără a-i da posibilitatea să citească clauzele contractuale.

Din moment ce reclamantul cu ocazia interogatoriului luat de instanță la solicitarea pârâtei a recunoscut la întrebarea nr. 16 că limbajul în care sunt formulate clauzele contractuale este unul clar și inteligibil, acesta nu poate să susțină după aproximativ șapte ani de la data semnării contractului că la momentul încheierii contractului a avut doar reprezentarea cuantumului ratelor, însă nu și cu privire la cele trei comisioane, deoarece acestea erau înserate în conținutul contractului despre care reclamantul a susținut că a avut un conținut clar și inteligibil.

De altfel, reclamantul a beneficiat de un termen de reflectare, ce reprezintă perioada dintre semnarea contractului de credit și data îndeplinirii condițiilor de tragere, să analizeze în termen de 7 zile oportunitatea creditului contractat, astfel că, în această perioadă, în ipoteza în care reclamantul nu a avut cunoștință de existența celor trei comisioane așa cum susține, putea să nu efectueze tragerea creditului dacă aprecia că acesta nu corespunde cu nevoile sale sau că acesta nu ar fi de acord cu una dintre clauzele inserate în contract.

Instanța reține că potrivit clauzelor contractuale, comisionul de acordare credit s-a perceput o singură dată, la acordarea creditului, într-un anumit cuantum clar determinat de 0,95%, comisionul de urmărire riscuri are un cuantum fix de 77,28 lei lunar, iar comisionul de administrare, are un cuantum fix 16,8 lei lunar, astfel că cel mai târziu în termenul de 7 zile de la semnarea contractului, conform art. 1 din condițiile generale, semnate de reclamanți, acesta putea să nu efectueze tragerea creditului și astfel contractul era desființat fără vreo obligație în sarcina sa.

Pentru considerentele expuse, se va respinge ca fiind neîntemeiată cererea, instanța apreciind că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a se constata caracterul abuziv al celor trei clauze invocate de reclamant cu privire la comisionul de urmărire riscuri, comisionul de administrare și comisionul de acordare credit.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin.1 din C.pr.civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, instanța putând, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaților, atunci când aceasta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei (art. 451 alin.2 C.pr.civilă).

Instanța reține că în cauza de față este incontestabil că valoarea onorariului perceput de apărătorul ales al pârâtei este justificată în raport cu munca depusă de avocat care a redactat o întâmpinare de 25 de pagini motivată în fapt și drept, însă, se apreciază că în raport de complexitatea cauzei și valoarea pretențiilor, onorariul perceput este disproporționat, deoarece, genul de speță ce face obiectul cauzei de față s-a regăsit în cazuistica mai multor instanțe, aspect ce rezultă și din practica judiciară atașată de apărătorul pârâtei la dosarul cauzei, iar pe de altă parte, sumele solicitate de reclamanți a fi restituite reprezentând contravaloarea celor trei comisioane, sunt destul de mici având în vedere și valoarea întregului credit.

Față de cele mai sus arătate, în temeiul art. 451 alin.2 C.pr.civilă, se va dispune reducerea părții din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților pârâtei de la 6764,60 lei la 3000 lei, apreciindu-se de către instanță că această sumă este rezonabilă în raport de complexitatea cauzei și valoarea pretențiilor reclamantului, astfel că, în temeiul art. 453 alin.1 C.pr.civilă, vor fi obligați, în solidar, reclamanții la plata către pârâta BCR SA a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepțiile invocate de pârâtă.

Respinge acțiunea civilă formulată de reclamanții MCM, și MC, în contradictoriu cu pârâtele BCR și BCR Sucursala Județeană,

În temeiul art. 451 al. 2 C. pr. civilă, dispune reducerea părții din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților pârâtei de la 6764,60 lei la 3000 lei.

Obligă reclamanții, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 03.04.2015, la Judecătoria Târgu-Jiu.

PREȘEDINTE:

xx

GREFIER:

xx

← Contestatie la executare. Jurisprudență Contestaţie la executare		Partaj. Jurisprudență Coproprietate şi indiviziune →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Contestatie la executare. Jurisprudență Contestaţie la executare Contestatie la executare. Jurisprudență Contestaţie la executare Partaj. Jurisprudență Coproprietate şi indiviziune