Competenţa instanţelor române în materie de divorţ. Art. 3 alin. (1) pct. 1-6 Regulamentul CE nr. 2201/2003
| Comentarii |
|
În condiţiile în care părţile în litigiu sunt cetăţeni ai unor state membre UE, pentru determinarea instanţelor competente se aplică dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles II bis şi nu Legea nr. 105/1992.
Criteriile de competenţă prevăzute de art. 3 din Regulament sunt alternative, ceea ce înseamnă că nu există o ierarhie, iar părţile pot învesti, la alegere, instanţele din orice stat membru care îndeplineşte aceste condiţii.
În speţă, reclamantul este cetăţean grec, care are reşedinţa în Grecia, acolo fiind şi ultima reşedinţă comună, iar pârâta, cetăţean român, cu reşedinţa în România.
Acţiunea a fost introdusă de reclamant în România, cu respectarea criteriului prevăzut de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) (la instanţa din statul unde se află reşedinţa obişnuită a pârâtei).
Secţia civilă, Decizia nr. 105 din 21 februarie 2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi sub nr. 24177/233/2009/26.11.2009, reclamantul G.G. a chemat în judecată pe pârâta P.C.P., solicitând desfacerea căsătoriei prin divorţ.
Instanţa, prin sentinţa civilă nr. 6513/08.06.2010, respins cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a pronunţa această hotărâre a reţinut că părţile sau căsătorit la data de 17.12.2005 în Galaţi.
Ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în Grecia, unde reclamantul îşi are în continuare domiciliul.
Art. 3 alin. (1) pct. 1-6 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 stabileşte o competenţă exclusivă în ceea ce priveşte soluţionarea divorţului de către instanţele judecătoreşti din statele membre ale UE, ordinea de prioritate a instanţelor competente fiind de la pct. 2 la pct. 6, în această ordine, în sensul că, dacă sunt întrunite condiţiile de la pct. 1, nu mai sunt incident cele de la pct. 2-6, sau, dacă sunt îndeplinite condiţiile de la pct. 2, nu mai sunt incidenţe cele de la pct. 3-6 ş.a.m.d.
Cum în cauză instanţa a reţinut că ultimul domiciliu al părţilor a fost în Grecia, loc unde s-a şi consumat căsătoria şi unde reclamantul îşi are domiciliul, s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile prevăzute la pct. 2 din art. 3 al Regulamentul CE nr. 2201/2003, potrivit cărora competenţa de soluţionare a divorţului revine instanţelor elene.
Prin decizia civilă nr. 165/2010 a Tribunalului Galaţi s-a admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare. Pentru a se pronunţa această decizie s-au reţinut următoarele: soluţionarea divorţului dintre reclamant – cetăţean grec, cu domiciliul actual în Grecia – şi pârâta – de cetăţenie română, cu domiciliul actual în România – se face potrivit regulilor de competenţă stabilite de Regulamentul CE nr. 2201/2003.
Acest Regulament prevede o competenţă exclusivă a instanţelor din statele membre pentru cazurile arătate în mod expres la art. 3, 4 şi 5.
În cazul art. 3, reclamantul are posibilitate să aleagă între mai multe instanţe, deopotrivă competente după mai multe criterii menţionate la pct. 1-6 din acest articol.
Criteriile prevăzute la pct. 1-6 nu se exclud pe măsura îndeplinirii cerinţelor, după cum a statuat prima instanţă, ci oferă posibilitatea reclamantului să aleagă una din cele şase instanţe competente după criteriul ales.
Art. 3, în ansamblul său, are caracter exclusiv pentru că prevede în mod expres instanţele competente potrivit criteriilor înşiruite, dar în cadrul său, competenţa este alternativă pentru că oferă posibilitatea alegerii între mai multe instanţe deopotrivă competente şi această interpretare este dată tocmai de folosirea conjuncţiei „sau” pe care textul o prevede de la pct. 1 până la pct. 6 al art. 3.
Prin urmare, faptul că reclamantul a ales să introducă acţiunea de divorţ la instanţa reşedinţei obişnuite a pârâtei, prevăzută de art. 3 alin. (1) pct. 3 din Regulament nu înseamnă că această instanţă, respectiv Judecătoria Galaţi, nu este competentă să soluţioneze acţiunea de divorţ a părţilor pentru că ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în Grecia, iar reclamantul îşi are domiciliul tot acolo. Reclamantul fixează cadrul procesual şi alege instanţa, cu respectarea normelor de procedură prevăzute de lege.
În cauza dedusă judecăţii reclamantul a ales pentru soluţionarea divorţului instanţa competentă potrivit art. 3 alin. (1) pct. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003.
Împotriva deciziei civile nr. 165/2010 a Tribunalului Galaţi a declarat recurs pârâta, invocând faptul că domiciliul comun al soţilor de la începutul căsniciei a fost în Atena, conform probelor de la dosar, chiar dacă soţia-pârâtă a mai venit în România pentru a-şi putea păstra norma didactică (până îşi găsea serviciu în Atena).
În prezent soţul său continuă să locuiască în domiciliul comun al soţilor în Atena. Reclamanta apreciază decizia civilă ca fiind nelegală, având în vedere că reclamantul încă mai locuieşte în domiciliul comun al soţilor, iar adresa pârâtei din România nu e cunoscută foarte bine de reclamant.
Astfel, competentă e instanţa din Atena, conform art. 3 alin. (1) lit. a), Cap. II, Sect. I din Regulamentul CE nr. 2201/2003.
Examinând actele şi lucrările dosarului se constată că recursul nu este fondat. Situaţia de fapt reţinută de instanţele judecătoreşti este aceea că ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în Grecia, reclamantul cetăţean grec domiciliază încă acolo, dar pârâta cetăţean român are domiciliul în prezent în România. Reşedinţa obişnuită a pârâtei este în România, fapt recunoscut de pârâtă prin întâmpinarea de la fond).
Pe această situaţie de fapt pe care instanţa de recurs o ia ca atare fiind învestită doar cu verificarea legalităţii hotărârii conform art. 304 C.proc.civ. se constată că în speţă a avut loc o aplicare corectă a legii.
În cazul divorţurilor cu element de extraneitate se pune problema instanţei competente să judece divorţul.
În speţă, părţile sunt cetăţeni ai unor State membre UE (România şi Grecia) ceea ce determină aplicabilitatea Regulamentului CE nr. 2201/2003. Legea nr. 105/1992 este legea-cadru care reglementează raporturile de drept internaţional privat şi care se aplică ori de câte ori nu există o reglementare specială, cum e cea dată de Regulamentul CE nr. 2201/2003.
Pentru că sunt întrunite cerinţele impuse de Regulamentul CE nr. 2201/2003 pentru aplicabilitatea lui (părţile din litigiu sunt cetăţeni ai unor state membre UE) urmează să stabilim competenţa instanţelor române în funcţie de prevederile acestuia.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi a răspunderii părinteşti (Regulamentul Bruxelles II bis) în materia divorţului sunt competente instanţele din statul membru în care părţile au reşedinţa obişnuită, în care au avut ultima reşedinţă obişnuită, dacă cererea este comună, în care pârâtul îşi are reşedinţa obişnuită, în care reclamantul îşi are reşedinţa obişnuită, în condiţiile în care acesta a locuit acolo cel puţin un an înainte de introducerea cererii, în care reclamantul îşi are reşedinţa obişnuită, în condiţiile în care acesta a locuit acolo cel puţin 6 luni înainte de introducerea cererii şi este cetăţean al acestui stat membru, ai cărui cetăţeni sunt ambii soţi.
Aceste criterii de competenţă sunt alternative, ceea ce înseamnă că nu există o ierarhie a lor, iar părţile pot învesti la alegere instanţele din orice stat membru care îndeplineşte aceste condiţii.
Din aplicarea acestor criterii prevăzute de art. 3 rezultă că instanţele române sunt competente să soluţioneze un divorţ cu elemente de extraneitate dacă se află în oricare din următoarele situaţii:
1. reşedinţa obişnuită a soţilor este în România;
2. ultima reşedinţă obişnuită a soţilor a fost în România, iar unul dintre ei încă locuieşte în România;
3. reşedinţa obişnuită a pârâtului este în România;
4. în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi este în România;
5. reşedinţa obişnuită a reclamantului este în România în cazul în care acesta a locuit în România cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii;
6. reşedinţa obişnuită a reclamantului este în România în cazul în care acesta a locuit în România cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este cetăţean;
7. dacă ambii soţi cetăţeni români.
Situaţia de fapt din speţă ne trimite la pct. 3 al art. 3 şi implicit la concluzia că instanţele române sunt competente să soluţioneze prezentul divorţ.
De abia după ce s-a stabilit clar că instanţele române au competenţa de a soluţiona prezenta cerere de divorţ, se trece la normele de procedură civilă internă pentru a stabili competenţa din punct de vedere material şi teritorial, respectiv la art. 607 C.proc.civ. (şi nu aşa cum a invocat recurenta să avanseze ideea că se stabileşte competenţa instanţele unei ţări în raport cu instanţele altei ţări cu ajutorul art. 607 C.proc.civ.).
(Judecător Simona Bacşin )
| ← Reclamanţi cu domiciliul în străinătate. Limitele mandatului | Decăderea din probă ca sancţiune procesuală. Drept de acces... → |
|---|
