Competenţa instanţelor române în materie de divorţ
| Comentarii |
|
În condiţiile în care părţile în litigiu sunt cetăţeni ai unor state membre UE, pentru determinarea instanţelor competente se aplică dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles II bis şi nu Legea nr. 105/1992. Criteriile de competenţă prevăzute de art. 3 din Regulament sunt alternative, ceea ce înseamnă că nu există o ierarhie, iar părţile pot învesti, la alegere, instanţele din orice stat membru care îndeplineşte aceste condiţii. În speţă, reclamantul este cetăţean grec, care are reşedinţa în Grecia, acolo fiind şi ultima reşedinţă comună, iar pârâta, cetăţean român, cu reşedinţa în România. Acţiunea a fost introdusă de reclamant în România, cu respectarea criteriului prevăzut de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) (la instanţa din statul unde se află reşedinţa obişnuită a pârâtei).
Secţia civilă, Decizia nr. 105 din 21 februarie 2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați sub nr. 24177/233/2009/26.11.2009, reclamantul G.G. a chemat în judecată pe pârâta P.C.P., solicitând desfacerea căsătoriei prin divorț.
Instanța, prin sentința civilă nr. 6513/08.06.2010, respins cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a pronunța această hotărâre a reținut că părțile sau căsătorit la data de 17.12.2005 în Galați.
Ultimul domiciliu comun al părților a fost în Grecia, unde reclamantul își are în continuare domiciliul.
Art. 3 alin. (1) pct. 1-6 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 stabilește o competență exclusivă în ceea ce privește soluționarea divorțului de către instanțele judecătorești din statele membre ale UE, ordinea de prioritate a instanțelor competente fiind de la pct. 2 la pct. 6, în această ordine, în sensul că, dacă sunt întrunite condițiile de la pct. 1, nu mai sunt incident cele de la pct. 2-6, sau, dacă sunt îndeplinite condițiile de la pct. 2, nu mai sunt incidențe cele de la pct. 3-6 ș.a.m.d.
Cum în cauză instanța a reținut că ultimul domiciliu al părților a fost în Grecia, loc unde s-a și consumat căsătoria și unde reclamantul își are domiciliul, s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile prevăzute la pct. 2 din art. 3 al Regulamentul CE nr. 2201/2003, potrivit cărora competența de soluționare a divorțului revine instanțelor elene.
Prin decizia civilă nr. 165/2010 a Tribunalului Galați s-a admis apelul, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare. Pentru a se pronunța această decizie s-au reținut următoarele: soluționarea divorțului dintre reclamant - cetățean grec, cu domiciliul actual în Grecia - și pârâta - de cetățenie română, cu domiciliul actual în România - se face potrivit regulilor de competență stabilite de Regulamentul CE nr. 2201/2003.
Acest Regulament prevede o competență exclusivă a instanțelor din statele membre pentru cazurile arătate în mod expres la art. 3, 4 și 5.
în cazul art. 3, reclamantul are posibilitate să aleagă între mai multe instanțe, deopotrivă competente după mai multe criterii menționate la pct. 1-6 din acest articol.
Criteriile prevăzute la pct. 1-6 nu se exclud pe măsura îndeplinirii cerințelor, după cum a statuat prima instanță, ci oferă posibilitatea reclamantului să aleagă una din cele șase instanțe competente după criteriul ales.
Art. 3, în ansamblul său, are caracter exclusiv pentru că prevede în mod expres instanțele competente potrivit criteriilor înșiruite, dar în cadrul său, competența este alternativă pentru că oferă posibilitatea alegerii între mai multe instanțe deopotrivă competente și această interpretare este dată tocmai de folosirea conjuncției „sau” pe care textul o prevede de la pct. 1 până la pct. 6 al art. 3.
Prin urmare, faptul că reclamantul a ales să introducă acțiunea de divorț la instanța reședinței obișnuite a pârâtei, prevăzută de art. 3 alin. (1) pct. 3 din Regulament nu înseamnă că această instanță, respectiv Judecătoria Galați, nu este competentă să soluționeze acțiunea de divorț a părților pentru că ultimul domiciliu comun al soților a fost în Grecia, iar reclamantul își are domiciliul tot acolo. Reclamantul fixează cadrul procesual și alege instanța, cu respectarea normelor de procedură prevăzute de lege.
în cauza dedusă judecății reclamantul a ales pentru soluționarea divorțului instanța competentă potrivit art. 3 alin. (1) pct. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003.
împotriva deciziei civile nr. 165/2010 a Tribunalului Galați a declarat recurs pârâta, invocând faptul că domiciliul comun al soților de la începutul căsniciei a fost în Atena, conform probelor de la dosar, chiar dacă soția-pârâtă a mai venit în România pentru a-și putea păstra norma didactică (până își găsea serviciu în Atena).
în prezent soțul său continuă să locuiască în domiciliul comun al soților în Atena. Reclamanta apreciază decizia civilă ca fiind nelegală, având în vedere că reclamantul încă mai locuiește în domiciliul comun al soților, iar adresa pârâtei din România nu e cunoscută foarte bine de reclamant.
Astfel, competentă e instanța din Atena, conform art. 3 alin. (1) lit. a), Cap. II, Sect. I din Regulamentul CE nr. 2201/2003.
Examinând actele și lucrările dosarului se constată că recursul nu este fondat. Situația de fapt reținută de instanțele judecătorești este aceea că ultimul domiciliu comun al părților a fost în Grecia, reclamantul cetățean grec domiciliază încă acolo, dar pârâta cetățean român are domiciliul în prezent în România. Reședința obișnuită a pârâtei este în România, fapt recunoscut de pârâtă prin întâmpinarea de la fond).
Pe această situație de fapt pe care instanța de recurs o ia ca atare fiind învestită doar cu verificarea legalității hotărârii conform art. 304 C.proc.civ. se constată că în speță a avut loc o aplicare corectă a legii.
în cazul divorțurilor cu element de extraneitate se pune problema instanței competente să judece divorțul.
în speță, părțile sunt cetățeni ai unor State membre UE (România și Grecia) ceea ce determină aplicabilitatea Regulamentului CE nr. 2201/2003. Legea nr. 105/1992 este legea-cadru care reglementează raporturile de drept internațional privat și care se aplică ori de câte ori nu există o reglementare specială, cum e cea dată de Regulamentul CE nr. 2201/2003.
Pentru că sunt întrunite cerințele impuse de Regulamentul CE nr. 2201/2003 pentru aplicabilitatea lui (părțile din litigiu sunt cetățeni ai unor state membre UE) urmează să stabilim competența instanțelor române în funcție de prevederile acestuia.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și a răspunderii părintești (Regulamentul Bruxelles II bis) în materia divorțului sunt competente instanțele din statul membru în care părțile au reședința obișnuită, în care au avut ultima reședință obișnuită, dacă cererea este comună, în care pârâtul își are reședința obișnuită, în care reclamantul își are reședința obișnuită, în condițiile în care acesta a locuit acolo cel puțin un an înainte de introducerea cererii, în care reclamantul își are reședința obișnuită, în condițiile în care acesta a locuit acolo cel puțin 6 luni înainte de introducerea cererii și este cetățean al acestui stat membru, ai cărui cetățeni sunt ambii soți.
Aceste criterii de competență sunt alternative, ceea ce înseamnă că nu există o ierarhie a lor, iar părțile pot învesti la alegere instanțele din orice stat membru care îndeplinește aceste condiții.
Din aplicarea acestor criterii prevăzute de art. 3 rezultă că instanțele române sunt competente să soluționeze un divorț cu elemente de extraneitate dacă se află în oricare din următoarele situații:
1. reședința obișnuită a soților este în România;
2. ultima reședință obișnuită a soților a fost în România, iar unul dintre ei încă locuiește în România;
3. reședința obișnuită a pârâtului este în România;
4. în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți este în România;
5. reședința obișnuită a reclamantului este în România în cazul în care acesta a locuit în România cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii;
6. reședința obișnuită a reclamantului este în România în cazul în care acesta a locuit în România cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este cetățean;
7. dacă ambii soți cetățeni români.
Situația de fapt din speță ne trimite la pct. 3 al art. 3 și implicit la concluzia că instanțele române sunt competente să soluționeze prezentul divorț.
De abia după ce s-a stabilit clar că instanțele române au competența de a soluționa prezenta cerere de divorț, se trece la normele de procedură civilă internă pentru a stabili competența din punct de vedere material și teritorial, respectiv la art. 607 C.proc.civ. (și nu așa cum a invocat recurenta să avanseze ideea că se stabilește competența instanțele unei țări în raport cu instanțele altei țări cu ajutorul art. 607 C.proc.civ.).
(Judecător Simona Bacșin )
| ← Decăderea din probă ca sancţiune procesuală. Drept de acces... | Cheltuieli de judecată. Necesitatea dovedirii faptului că... → |
|---|
