Litigiu comercial. Competenţă materială. Modificarea cuantumului pretenţiilor. Irelevanţă
| Comentarii |
|
Codul de procedură civilă distinge trei categorii de cereri: a) de întregire, care au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul acţiunii introductive; b) de modificare, prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată; c) precizatoare, prin care se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii introductive de instanţă, se măreşte sau se micşorează câtimea obiectului cererii, se solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit ori se înlocuieşte cererea în constatare cu una pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită. Instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect, această regulă trebuind înţeleasă în sensul că instanţa sesizată iniţial rămâne învestită cu judecarea pricinii dacă, în funcţie de valoarea obiectului, a fost competenţă la data sesizării.
Secţia comercială, Decizia nr. 24 din 25 ianuarie 2011
Prin sentința comercială nr. 313/PI/16.03.2010 pronunțată în dosarul nr. 1261/325/2008 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea precizată de reclamanta RA A. București, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Timișoara, obligând-o pe aceasta din urmă să-i plătească suma de 38.250,81 lei, cu titlu de chirie restantă, 38.250,81 lei, penalități de întârziere și 438,44 lei, cu titlu de utilități pentru perioada 16.01.2005 - 22.06.2005.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, solicitând modificarea ei în tot, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 24/25.01.2011 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtei SC B. SRL Timișoara și a anulat sentința comercială nr. 313/PI/16.03.2010 a Tribunalului Timiș, trimițând cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Timișoara.
Pentru a decide astfel instanța de control judiciar a reținut că prin cererea înregistrată inițial la Judecătoria Timișoara la data de 28.01.2008 reclamanta RA A. București a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL Timișoara la plata sumei totale de 73.302,48 lei, reprezentând debit constituit din 11.144,91 lei facturi emise cu titlu de chirie neachitată în perioada mai - septembrie 2005, și 62.157,57 lei, reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor pe această perioadă.
Ulterior, prin cererea depusă la termenul din 17.06.2009, primul fixat în cauză după repunerea dosarului pe rol la cererea reclamantei, ca urmare a suspendării judecății dispuse în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. prin încheierea de ședință din 16.04.2008, aceeași parte a arătat că înțelege să-și precizeze acțiunea introductivă, în sensul că totalul pretențiilor sale este de 111.991,73 lei, reprezentând 38.250,81 lei chirie restantă pentru perioada 16.05.2005 - 15.09.2005, 438,44 lei consum de apă și energie electrică în perioada 16.01. - 22.06.2005, 11.144,91 lei penalități de întârziere aferente chiriei neachitate, calculate până la data de 24.11.2005, și 62.157,57 lei penalități de întârziere aferente chiriei neachitate, calculate până la 5.09.2007, iar nu de 73.302,48 lei, cum dintr-o eroare materială a trecut în cererea introductivă de instanță, invocând în drept dispozițiile art. 132 C.proc.civ.
Judecătoria Timișoara, văzând precizarea de acțiune formulată de reclamantă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș (instanță care ulterior a pronunțat sentința apelată), reținând că este adevărat că momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului este acela al sesizării instanței, împrejurare prevăzută de art. 181 C.proc.civ.
însă, în cazul de față, reclamanta și-a majorat pretențiile în condițiile art. 132 C.proc.civ., ca urmare a îndreptării erorii de calcul săvârșite cu prilejul evaluării pretențiilor, ceea ce determină inaplicabilitatea art. 181.
în conformitate cu acest text de lege, instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.
Norma citată trebuie înțeleasă în sensul că instanța sesizată inițial rămâne învestită cu judecarea pricinii dacă, în funcție de valoarea obiectului, a fost competență la data sesizării.
Potrivit art. 1 C.proc.civ., judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe, plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, și în orice alte materii date prin lege în competența lor, iar în conformitate cu art. 2 C.proc.civ., tribunalul judecă în primă instanță, printre altele, procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani și procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Ca atare, se poate observa că, în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ. stabilește expres competența după materie, în primă instanță, a tribunalului, în procesele și cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 C.proc.civ. reglementează competența de drept comun, în primă instanță, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competență procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei.
Așadar, dacă o acțiune comercială are un obiect evaluabil în bani care nu depășește suma de 100.000 lei, competența în primă instanță aparține exclusiv judecătoriei.
într-adevăr, art. 132 C.proc.civ. statuează că la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi.
în acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.
Cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță: 1. când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii; 2. când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii; 3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; 4. când înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită, reclamantul având dreptul să solicite un termen pentru a depune întâmpinare la cererea reconvențională și a propune dovezile în apărare.
Așadar, codul de procedură civilă distinge trei categorii de cereri: a) de întregire, care au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul acțiunii introductive, cum ar fi, spre exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor în litigiu sau pentru completarea elementelor de fapt; b) de modificare, prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părțile, obiectul sau temeiul juridic; c) precizatoare, care nu vizează nici completarea lipsurilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată și nici modificarea elementelor sale esențiale, prin acestea urmărindu-se îndreptarea greșelilor materiale din cuprinsul cererii introductive de instanță, mărirea sau micșorarea câtimii obiectului cererii, solicitarea valorii obiectului pierdut sau pierit ori înlocuirea cererii în constatare cu o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită.
Această distincție prezintă importanță nu numai teoretică, dar mai ales una practică, deoarece, conform art. 132 și 134 C.proc.civ., cererile adiționale nu pot fi primite, fără acordul adversarului, decât la prima zi de înfățișare, care este aceea în care părțile pot pune concluzii, altfel cererea de modificare a acțiunii introductive este tardivă.
în schimb, cererile precizatoare nu presupun consimțământul pârâtului și nici măcar obligația reclamantului de a le formula în scris, declarațiile sale verbale trebuind doar să fie trecute în procesul-verbal al ședinței.
Pentru a ne regăsi în ipoteza reglementată și invocată de regia reclamantă art. 132 alin. (2) pct. 1 C.proc.civ. este imperios necesar ca în cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care Judecătoria Timișoara a fost învestită în data de 28.01.2008 să se fi strecurat vreo greșeală materială, care poate fi rectificată pe această cale procedurală, în sensul că intimata, în cuprinsul petitelor formulate, a menționat greșit anumite aspecte (cum ar fi, totalul pretențiilor sale greșit calculat în urma adunări celor două creanțe reclamate facturi neplătite și penalități de întârziere), care se impun a fi corectate și a căror eroare materială este una de domeniul evidenței, ceea ce nu se poate susține în privința sumei totale pentru care partea a înțeles să acționeze în instanță societatea pârâtă, în sensul că cuantumul pretențiilor sale se cifrează la valoarea de 111.991,73 lei și nu la cea de 73.302,48 lei, câtă vreme, pe de o parte, în cererea de chemare în judecată a fost defalcată pretenția solicitată, iar cele două sume adunate dau valoarea din acțiunea introductivă, în timp ce în cererea de modificare, pe lângă sumele inițial pretinse, reclamanta a mai adăugat și alte valori. Pe de altă parte, toată acțiunea comercială a fost grefată și motivată pe suma inițială, pentru care partea a și urmat procedura concilierii prealabile impusă de art. 7201 și urm. C.proc.civ., așa cum rezultă fără putință de tăgadă atât din convocarea la conciliere nr. 13849/06.12.2007 și adresa de revenire la conciliere nr. 985/09.11.2007, cât și din cuprinsul procesului-verbal de conciliere întocmit în data de 24.12.2007, ora 10:30.
împrejurarea că, ulterior reclamanta, în urma studierii evidențelor sale contabile, a descoperit că pârâta i-ar datora o sumă mai mare nu justifică o altă interpretare, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că aceste afirmații ar fi reale, pentru simplul motiv că art. 181 C.proc.civ. arată fără echivoc că instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect, fiind posibilă și situația ca un reclamant, deși are o creanță de peste 100.000 lei, să nu-l acționeze pe debitor în justiție decât pentru o sumă ce nu depășește această valoare, iar ulterior să se răzgândească, dar prin această atitudine nu poate să determine, în mod unilateral, care instanță să judece, în fond, litigiul astfel născut, neputându-se eluda normele imperative care reglementează competența materială a instanțelor de judecată române.
Ca atare, este evident că cererea precizatoare depusă de intimată la termenul din 17.06.2009 este una fundamentată pe art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., iar art. 181 C.proc.civ., care urmărește ca instanța sesizată inițial să rămână învestită cu judecarea pricinii dacă, în funcție de valoarea obiectului, a fost competentă la data sesizării, este pe deplin aplicabil în cauză.
Față de obiectul litigiului, care este unul evaluabil în bani, și cuantumul inițial al pretențiilor reclamantei (sub 100.000 lei), pricina trebuia să fie soluționată în primă instanță de către judecătorie și nu de tribunal, cum greșit s-a procedat în cauză, astfel că sunt incidente prevederile tezei I alin. (2) al art. 297 C.proc.civ., potrivit căreia dacă prima instanță s-a declarat competentă și instanța de apel stabilește că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent, afară de cazul când constată propria sa competență.
(Judecător dr. Csaba Bela Nasz)
| ← Cheltuieli de judecată. Necesitatea dovedirii faptului că... | Anulare act. Constatarea nulităţii absolute. Principiul... → |
|---|
