Contestatie la executare. Jurisprudență Bănci. Operaţiuni bancare. Instituţii (sparte)

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Tribunalul BACĂU Hotărâre nr. 220 din data de 30.01.2018

Pe rol judecarea cauzei contencios administrativ și fiscal privind pe apelant D M, apelant D G în contradictoriu cu intimat A N L, având ca obiect contestație la executare.

Desfășurarea ședinței de judecată a fost înregistrată cu mijloace tehnice audio, conform dispozițiilor art. 231 C.P.C.

La apelul nominal făcut în ședința publică la prima strigare a cauzei au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează părțile, obiectul pricinii, stadiul în care se află judecata, precum și mențiuni referitoare la modul de îndeplinire a procedurii de citare.

Față de lipsa părților, instanța lasă cauza la a doua strigare.

La apelul nominal făcut în ședința publică la a doua strigare a cauzei se prezintă av. Crețu Felicia pentru apelanți, lipsind intimata.

Procedura legal îndeplinită.

Apărătorul ales al apelanților arată că depune la dosar concluzii scrise.

Tribunalul acordă cuvântul pe cele două cereri de apel formulate de ambele părți.

Apărătorul ales al apelanților solicită admiterea apelului formulat de apelanții D M și D G, să se constate că este prescris întreg debitul pretins de către intimată, având în vedere faptul că aceasta avea obligația de a declara scadența anticipată a debitului, fiind o obligație iar nu o facultate, conform prevederilor contractului de credit, prevederi care sunt preluate ad literam din Legea creditului ipotecar și care impuneau ca în situația în care nu se achită ratele scadente pe o perioadă de 60 de zile ANL este obligat să declare scadența anticipată. Faptul că apelanții nu au achitat nicio rată presupune că ar fi trebuit declarată scadența anticipată în luna iulie 2002, iar ANL a stat într-o pasivitate continuă până la data de 20.01.2016 când a formulat pentru prima oară o cerere de executare silită.

Pentru aceste motive, apărătorul ales al apelanților solicită ca instanța să constate că este prescris între debitul și să dispună anularea întregii executării silite pe acest considerent.

Având cuvântul pe apelul formulat de intimată, apărătorul ales al apelanților solicită respingerea apelului ca neîntemeiat, intimata consideră că există o întrerupere a cursului prescripției ca urmare a hotărârii pronunțate în dosarul 14.000/87 ori acest fapt contravine prevederilor Decretului 167/58. Arată că prin acțiunea care a format obiectul acelui dosar, sus amintit, apelanții nu au solicitat să fie obligați la plata ratelor așa cum a menționat intimata în cererea de apel, ci au arătat că nu recunosc plata acelui credit, iar respectiva acțiune a fost respinsă, a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție. Solicită cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru și cheltuielile efectuate la prima instanță.

Tribunalul declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare pe ambele cereri de apel.

INSTANȚA

Deliberând asupra cererii de apel de față, reține următoarele:

I. Obiectul cauzei:

Prin SC nr.2495/13.04.2017, pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 3923/180/2016 și îndreptată prin încheierea din 07.06.2017, s-a admis în parte contestația la executare formulată de contestatorii D M și D G, în contradictoriu cu intimata A N L, s-a constatat ca fiind prescris dreptul intimatei de a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit și accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013, s-au constatat ca fiind abuzive clauzele contractuale cuprinse în art. 5.2, art. 4.6 raportat la art. 8.1 și art. 9.2 din contractul de credit ipotecar nr. 2025/2001 din 15.05.2002. și s-au anulat toate formele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 67/2016 al BEJ GG. De asemenea, s-a respins cererea contestatorilor de restituire a taxei judiciare de timbru aferente contestației la executare și au fost obligați contestatorii să achite BEJ GG suma de 104,40 lei reprezentând contravaloare fotocopii dosar de executare silită.

II. Considerentele primei instanțe

În motivarea sentinței, s-au statuat următoarele:

"În temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. 2025/2001 din data de 15.05.2002 și a încheierii de încuviințare a executării silite emisă în data de 20.01.2016 de executorul judecătoresc, a fost declanșată executarea silită împotriva contestatorilor pentru recuperarea sumei de 34.445,79 Euro, fiind format în acest sens dosarul de executare nr. 67/2016 al BEJ GG.

Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, la data de 15.05.2002, între contestatori, în calitate de împrumutați, și intimată, în calitate de împrumutător, și BCR SA, în calitate de derulator al creditelor acordate de ANL, a intervenit contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. 2025/2001 având ca obiect acordarea unui credit pentru construirea unei locuințe în cuantum de 35.485 Euro, pentru o perioadă de 20 ani.

Prin art. 4.1 din contract, s-a stabilit ca suma împrumutată să fie rambursată în rate lunare conform graficului de rambursare anexat la contract. Totodată, prin art. 4.8 din contract s-a prevăzut ca după fiecare tragere din credit banca să refacă graficul de rambursare a creditului și să îl comunice împrumutatului în termen de 10 zile de la data operațiunii.

Prin art. 2.3 din contractul de credit, s-a stabilit că utilizarea creditului se poate face în una sau mai multe tranșe, în funcție de categoria creditului, iar, la art. 2.4, s-a prevăzut că tragerile din contul de credit al clientului vor fi efectuate în strictă concordanță cu destinația aprobată a creditului, prin ordin de plată emis de ANL în numele titularului de cont în favoarea antreprenorului.

Potrivit înscrisurilor depuse la filele 62-63 dosar, vol. II, reprezentând Situație trageri din credit, rambursări lunare, grafic de rambursare, restante lunare in sold, utilizarea sumei împrumutate s-a făcut prin trageri de credit, efectuate în luna septembrie 2002 (suma de 180,3716 Eur), în luna mai 2003 (suma de 608,0169 Eur), în luna noiembrie 2003 (suma de 7.667,5985 Eur), în luna decembrie 2003 (suma de 2.170,8192), în luna mai 2004 (suma de 351,7256 Eur), în luna iunie 2004 (suma de 2.751,5294 Eur), în luna iulie 2004 (suma de 857,7087 Eur), fără, însă, a fi emise grafice de rambursare pentru sumele utilizate.

Prin Hotărârea Consiliului de Administrație a ANL nr. 69/17.12.2004, intimata a aprobat amânarea plății ratelor și înghețarea dobânzilor la creditele acordate pentru toți beneficiarii din amplasamentul Gherăiești - Bacău, până la predarea locuințelor către aceștia, conform solicitării asociației de proprietari. La dosarul cauzei, nu a fost depusă cererea Asociației de proprietari formulată în acest sens.

Prin Hotărârea nr. 14 din data de 25.06.2009, intimata a aprobat reluarea plăților ratelor de credit și dobândă de către toți beneficiarii din amplasamentul Gherăiești Bacău, conform unui nou grafic de rambursare.

Prin notificarea din data de 07.07.2009 adresată contestatorului D G, acesta a fost informat de către intimată cu privire la aprobarea reluării plății ratelor și cu privire la necesitatea efectuării unei solicitări către bancă în vederea emiterii graficului de rambursare, cu posibilitatea prelungirii perioadei de rambursare a creditului pe o perioadă de maxim 20 de ani de la data acordării creditului ipotecar.

Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, atât măsura suspendării plăților din data de 17.12.2004, cât și cea de reluare a plăților din data de 25.06.2009 a fost dispusă ca urmare a manifestării unilaterale de voință a intimatei, exprimată prin hotărârile Consiliului de administrație anterior menționate, la dosar neexistând solicitarea sau acordul contestatorilor pentru această modificare.

Ultima plată efectuată în contul contractului de credit nr. 2025/2001 din data de 15.05.2002 a fost înregistrată în data de 15.06.2004. Instanța mai reține că intimata nu a declarat scadența anticipată a creditului izvorât din contractul de credit nr. 2025/2001.

În ceea ce privește legea aplicabilă prezentei cereri, prin raportare la prevederile art. 24 C. pr. civ., coroborate cu prevederile art. 622 alin. 2 C. pr. civ. și cu prevederile art. 664 alin. (1) C. pr. civ. și având în vedere că sesizarea organului de executare de către creditor a avut loc ulterior datei de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, astfel cum rezultă din viza de primire de la executorul judecătoresc, legea aplicabilă prezentei contestații la executare este dată de Noul Cod de procedură civilă - Legea 134/2010- Republicat.

În conformitate cu art. 632 C. pr. civ. raportat la art. 663 C. pr. civ., executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu și numai pentru recuperarea unei creanțe certe, lichide și exigibile.

Totodată, conform art. 706 din Cod de procedură civilă dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel; termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită.

Potrivit art. 707 alin. (2) C. pr. civ., prescripția stinge dreptul de a obține executarea silită și orice titlu executoriu își pierde puterea executorie.

În cauză, intimata a pornit executarea silită pentru suma de 34.455,79 Euro formată din rate, dobânzi și penalități scadente calculate în intervalul 2004-2015.

Instanța constată, însă, că potrivit contractului de credit încheiat între părți, suma împrumutată trebuia restituită potrivit graficului de rambursare emis după fiecare tragere din credit, în cuantumul și termenele aici stipulate.

Instanța constată că, în derularea contractului de credit, au fost operate șapte trageri din credit, nefiind emise, însă, grafice de rambursare după fiecare utilizare din credit potrivit prevederilor contractuale, iar suma pusă în executare a fost calculată potrivit graficului de rambursare emis la data de 31.07.2009 în urma aprobării reluării plății ratelor. Analizând Situația tragerilor din credit, rambursări lunare, grafic de rambursare, restante lunare in sold aflată la filele 62-63 dosar, instanța constată că rata datorată de contestatori pe baza noului grafic de rambursare emis este diferită ca și cuantum de ratele datorate de contestatori anterior suspendării plății ratelor.

Cu privire la apărările formulate de intimată referitoare la faptul că în intervalul 2004-2009 au fost sistate plățile ratelor, instanța apreciază că urmare a hotărârii Consiliul Local de sistare a plăților nu a intervenit o suspendare a efectelor contractului de credit și nici o modificare a scadenței obligațiilor, neexistând acordul ambelor părți in acest sens, astfel ca obligația de achitare a ratelor în cuantumul inițial conform graficelor de rambursare ce ar fi trebuit emise pe măsura utilizării creditului a existat în toată această perioadă. Se reține în acest sens, că actul încheiat de părți la data de 15.05.2002 este o varietate a contractului de împrumut, afectat de un termen suspensiv stipulat în favoarea ambelor părți și, drept urmare, o modificare a termenului contractual nu poate avea loc decât prin acordul de voință al părților implicate în raportul juridic.

Astfel fiind, reținând că cererea de executare silită a fost depusă la biroul executorului judecătoresc la data de 20.01.2016, instanța constată ca fiind parțial întemeiat motivul de contestație la executare constând în prescripția dreptului de a cere executarea silită, respectiv numai pentru sumele reprezentând debit și accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013, în speță, neindetificându-se vreo cauză de suspendare a cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită pentru aceste sume.

Instanța nu poate reține ca întemeiate susținerile contestatorilor referitoare la prescrierea întregului debit, întrucât creditoarea are dreptul, iar nu obligația, de a declara scadența anticipată a creditului, aceasta având alegerea între executarea silită și derularea contractului pentru ratele ulterioare rămase de plătit.

Prin urmare, instanța va constata ca fiind prescris dreptul intimatei de a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit și accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013.

În continuare, instanța constată că deși intimata avea obligația emiterii graficelor de rambursare după fiecare tragere din credit efectuată, în conformitate cu art. 4.1 și 4.8 din contract, aceasta nu a emis nici un grafic de rambursare în care să fie evidențiat cuantumul ratei ce trebuia achitată de debitori și termenele de plată. Nefiind emise aceste grafice de rambursare, în care să fie evidențiat cuantumul ratei totale datorate de debitori și termenele de plată, instanța constată că nu există criterii clare cu ajutorul cărora să poată fi determinată suma ce ar putea fi pusă în executare, după intervenirea prescripției dreptului de a cere executare silită. Prin urmare, creanța pusă în executare nu este o creanță lichidă, întrucât nu există criterii cu ajutorul cărora instanța să poată stabili suma finală datorată de contestatori.

În același sens, instanța constată că, în mod greșit, intimata a procedat la calculul sumei de executat pe baza graficului de rambursare emis în urma aprobării reluării plăților, în cuprinsul căruia este evidențiat un cuantum al ratei lunare diferit față de cel datorat inițial de contestatori, câtă vreme nu a existat acordul ambelor părți în acest sens.

Contractul de credit bancar este un contract cu executare succesivă, cu termen stipulat in favoarea ambelor părți

Totodată, potrivit art. 969 cod civil de la 1865, contractul are putere de lege între părți, iar interpretarea clauzelor trebuie să fie făcută cu bună credință. Expresie a principiului forței obligatorii, în contractul de credit a fost introdusă prevederea contractuală înscrisă la art. 10.3 potrivit căreia contractul nu poate fi modificat decât prin acordul scris al părților.

Or, prin emiterea unui nou grafic de rambursare, practic, a avut loc o modificare a contractului inițial, modificare care, însă, nu a reprezentat rezultatul acordului de voință al părților, fiind rezultatul manifestării unilaterale de voință al intimatei. Nefiind rezultatul acordului de voință al părților, acest nou grafic de rambursare nu poate produce efecte juridice. Astfel fiind, creanța pusă în executare calculată potrivit acestui grafic de rambursare nu este o creanță corect calculată și nici nu este o creanța lichidă întrucât criteriile de determinare a acesteia nu sunt cuprinse în titlul executoriu asumat de debitori.

Chiar în măsura în care s-ar reține intervenirea suspendării efectelor contractului prin HCL nr. 69/17.12.2004, acest aspect nu este de natură a justifica emiterea unui nou grafic de rambursare la momentul reluării plăților și declanșarea executării silite pentru o sumă calculată potrivit noului grafic de rambursare emis, executarea silită putând debuta doar pentru o creanță calculată potrivit sistemului de rambursare agreat de părți la momentul încheierii contractului de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. 2025/2001 din data de 15.05.2002.

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, instanța va admite în parte contestația la executare, va constata prescris dreptul intimatei de a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit și accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013 și, reținând că creanța pusă în executare nu a fost corect calculată și nu respectă exigențele prevederilor art. 663 alin. 3 C. pr. civ., va anula toate formele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 67/2016 al BEJ GG.

În ceea ce privește contestația cu privire la clauzele contractuale cuprinse în titlul executoriu, instanța reține următoarele:

Prin clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1., 5.2 și 5.3 din contractul de credit, s-a stabilit modul de calcul al dobânzii datorate.

Prin clauzele contractuale cuprinse la art. 4.6 și art. 8.1 din contractul de credit, s-a stabilit aplicarea unei dobânzi penalizatoare de 5% peste nivelul dobânzii curente.

Prin clauza contractuală din art. 9.2 din contractul de credit, s-a stabilit că neînțelegerile în legătură cu contractul de credit se soluționează de către instanțele judecătorești din București.

Prioritar analizei caracterului abuziv al clauzelor menționate în acțiune, instanța reține, în contextul protecției recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/C.E.E. privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Directivă transpusă și reprodusă relativ în dreptul român prin Legea nr.193/2000), că în raporturile de consum, inegalitatea economică dinte părți a determinat legiuitorul să restrângă libertatea contractuală a comercianților, prin interzicerea inserării în contracte de clauze considerate abuzive.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, fiind interzis comercianților conform art. 1 alin. 3 din același act normativ stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 din lege "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv";.

Potrivit art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, clauza abuzivă este o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile ș obligațiile părților.

Așadar, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; 2. clauza să încalce exigențele bunei credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la prima condiție, instanța reține că reclamantul se circumscrie noțiunii de consumator în accepțiunea art. 2 alin.1 din legea nr. 193/2000, respectiv "prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale";, deoarece reclamantul este persoană fizică și a încheiat contractul de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.

Alineatul 2 al art. 4 din legea nr. 193/2000 definește noțiunea de clauză care nu a fost direct negociată, în sensul ca aceasta este inserată în contract fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de-a doua cerință se referă la caracterul contrar bunei credințe al clauzei; cu alte cuvinte, aceasta cerință vizează comportamentul neloial al co-contractantului.

Cea de-a treia condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre cocontractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

În ipoteza în care o clauza apare inechitabilă si imorală, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 4 alin. 5 si 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează și în funcție de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului, precum si de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preț-calitate, de produsele si serviciile oferite în schimb.

În ceea ce privește contractul de credit din prezenta cauză, instanța reține că acesta reprezintă o convenție de adeziune, standard preformulată, fiind redactată în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Așadar, voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, având singura opțiune de a alege între diferite tipuri standard de contracte.

Negocierea unui contract presupune oferirea unei ocazii efective de a discuta o anumită clauză ori mai multe și de a le modifica în urma negocierii și nu poate fi echivalentă cu posibilitatea consumatorului de a alege între diferite tipuri de contracte. Prin urmare, instanța va înlătura susținerile intimatei referitoare la negocierea clauzelor contractuale, având în vedere că nu a probat faptul că reclamantul a avut alte posibilități în afara de a accepta în întregime actul sau de a-l refuza în întregime, cu toate că sarcina probei îi revenea acesteia, conform art. 4 al. 2 din Legea 193/2000. Intimata avea astfel posibilitatea de a dovedi negocierea contractului prin înscrisuri, respectiv de a depune contracte de credit asemănătoare, cu evidențierea diferențelor existente între aceste contracte. Simplul fapt al încheierii unui anumit tip de contract de credit cu o anumită instituție bancară nu face în sine dovada negocierii efective a clauzelor contractuale ci numai a scopului pentru care a fost încheiat acest contract. Există și alte indicii care atestă lipsa caracterului negociat și a prestabilirii conținutului clauzelor. Astfel, din conținutul dispozițiilor contractuale, rezultă cu evidență formula tip, neconcretizată pentru contractul de credit în speță. Singurele aspecte concrete, referitoare la situația contestatorului, sunt cele referitoare la perioada creditului, rata dobânzii și cuantumul celorlalte costuri impuse acestuia.

De altfel atât din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și jurisprudența C.J.U.E., rezultă cu evidență că simpla citire a contractului și existența unui limbaj corect din punct de vedere gramatical, nu conduce la concluzia existenței unei negocieri efective ori a caracterului inteligibil sau negociat al informațiilor furnizate în cuprinsul contractului.

Clauzele contractuale al căror caracter abuziv se invocă:

 clauza contractuală cuprinsă la art. 5 din contractul de credit - 5.1. Nivelul dobânzii este de 7%/an aplicată la valoarea în Euro a creditului plătibilă în lei, la cursul de schimb pentru vânzarea în valută, din data plății. 5.2. Dobânda poate fi indexată în funcție de evoluția ratei dobânzii la euro practicată pe piața financiară. 5.3. În cazul împrumutatului cu vârsta sub 35 ani, dobânda de la art. 5.1 se modifică automat în luna în care acesta împlinește vârsta de 35 de ani, la un nivel de 9%/an exprimată în Euro.

Instanța constată că numai clauza contractuală înscrisă la art. 5.2 din contract prezintă caracter abuziv, întrucât nici în cuprinsul contractului și nici în alte acte subsecvente intimata nu a detaliat clar, fără echivoc, ce semnificație au sintagmele " în funcție de evoluția ratei dobânzii la euro practicată pe piața financiară";, conferind astfel creditorului posibilitatea de majorare a dobânzii fără existența vreunei limite. Instanța constată că nu a fost inserat în contract nici un element de identificare a evoluției ratei dobânzii pe piața financiară și Nu se arată dacă este vorba de piața financiară interbancară sau piața financiară în general.

Mai mult, clauza de indexare a dobânzii ce cade in sarcina exclusiva a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesiva a situației consumatorului si conferirea creditorului unui avantaj economic vădit disproporționat.

Astfel, nu se prevede dacă indexarea înseamnă atât o creștere cât și o scădere a nivelului dobânzii, fiind doar la dispoziția creditorului o eventuală majorare a nivelului dobânzii.

Pe cale de consecință, se reține că banca nu a inserat în contract elemente clare care să ofere posibilitatea contestatorului să facă demersuri și să cerceteze, înainte de semnarea convenției, modalitatea în care aceste elemente variază și implicit de a face un studiu privind posibilitatea dobânzii de a varia și marja acesteia de variație.

Instanța constată că deși dobânda este inclusă în prețul contractului, aceasta nu este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv întrucât pentru a beneficia de dispozițiile art. 4 al. 6 din Legea 193/2000, este necesar ca aceasta să fie clară. Or, astfel cum mai sus s-a arătat, o astfel de clauză nu este clară, inteligibilă, fără echivoc, întrucât consumatorul nu are posibilitatea de la început de a-și prefigura condițiile de modificare a dobânzii. Acest aspect este contrar exigenței principiului bunei credințe.

Pe cale de consecință, văzând prevederile art. 1 al. 3 din Legea 193/2000, conform căruia ";Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii"; precum și ale art. 4 al. 1 din Legea 193/2000, potrivit căruia ";O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților";, instanța apreciază că teza potrivit căreia banca poate modifica rata dobânzii curente fără indicarea unor criterii clare pentru a proceda în acest sens este abuzivă, urmând să constate caracterul abuziv al acesteia și să dispună eliminarea sa din contractul de credit credit ipotecar pentru persoane fizice nr. 1191/2002 din data de 07.04.2003.

Cât privește dobânda stabilită conform art. 5.1 din contract și modificarea acesteia potrivit art. 5.3 din contract, instanța constată că modul de redactare al acestor clauze este clar, inteligibil, nu necesită explicații suplimentare și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

 clauza contractuală cuprinsă la art. 4.6 raportat la art. 8.1 din contract - 4.6. pentru plata cu întârziere a ratelor de credit, banca va percepe o dobândă penalizatoare de 5% peste nivelul dobânzii curente; 8.1 orice întârziere în rambursarea ratelor de credit sau unor părți din acestea atrage după sine obligația împrumutatului de a plăti o dobândă penalizatoare de 5 % peste nivelul dobânzii curente și se aplică la sumele de credit restante.

Stabilirea unui cuantum al dobânzii penalizatoare de 5 % peste nivelul dobânzii curente creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, potrivit precizărilor formulate de intimata (f. 59 dosar, vol. II) s-a aplicat o dobândă penalizatoare de 5 % peste nivelul dobânzii curente, calculată lunar la valoarea restanțelor în sold, acestea incluzând atât ratele de credit restante, cât și dobânda restantă. Or, art. 8.1 din contract vorbește de aplicarea procentului dobânzii penalizatoare la sumele de credit restante, în timp ce art. 4.6 vorbește despre plata cu întârziere a ratelor de credit. Conform graficului de rambursare aferent contractului, rata de credit este evidențiată distinct de rata lunară de dobândă, iar în contract nu se definește noțiunea de "sume de credit restante";, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea faptului că procentul dobânzii penalizatoare se aplică la suma restantă compusă din rată credit restantă și rată dobândă restantă. În aprecierea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art.4 pct. 4.6 și art.8 pct. 8.1, instanța va avea în vedere și aprecierile referitoare la determinarea dezechilibrului semnificativ contrar cerințelor bunei-credințe evidențiate în jurisprudența CJUE, așa cum au fost anterior analizate.

Având în vedere aceste considerente, instanța constată caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art.4 pct. 4.6 și art.8 pct. 8.1 din contractul de credit

 clauza contractuală cuprinsă la art. 9.2 din contract - în cazul în care nu se va putea ajunge la un acord pe cale amiabilă, părțile convin ca neînțelegerile să fie soluționate de instanțele judecătorești competente din municipiul București.

Instanța apreciază că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, consumatorul (care oricum se află într-o poziție de inferioritate față de un profesionist) fiind pus in situația de a suporta cheltuieli mari prin aceea că este obligat a iniția un eventual demers juridic doar la instanțele din Municipiul București, ceea ce l-ar putea descuraja în întreprinderea unei astfel de acțiuni.

În concluzie, instanța urmează a constata caracterul abuziv al clauzei contractuale înscrise la art. 9.2 din contractul de credit.

În consecință, instanța va admite în parte contestația la executare formulată, va constata prescris dreptul intimatei de a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit și accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013, va anula toate formele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 67/2016 al BEJ GG și va constata ca fiind abuzive clauzele contractuale cuprinse în art. 5.2, art. 4.6 raportat la art. 8.1 și art. 9.2 din contractul de credit ipotecar nr. 2025/2001 din 15.05.2002.

Instanța va respinge cererea de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de contestatori, având în vedere că, în conformitate cu art. 45 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, această măsură poate fi dispusă numai după rămânerea definitivă a soluției de admitere a contestației la executare.

În temeiul art. 717 alin.2 CPC, va obliga pe contestatori să achite BEJ Azoiței Neculai suma de 104,40 lei, reprezentând contravaloare fotocopii dosar de executare silită.,,

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât contestatorii cât și intimata.

III. Motivele de apel

1. Apelul contestatorilor

Calea de atac a acestora vizează soluționarea de către prima instanță a chestiunilor referitoare la scadența anticipată a contractului de credit și excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită

Apelanții au arătat în motivarea apelului faptul că intimata avea obligația și nu doar dreptul de a declara scadența anticipată a creditului. Mai exact, exigibilitatea a intervenit de drept, în luna iulie 2002, moment în raport de care a intervenit prescripția executării silite a întregului debit.

2.Apelul intimatei

Intimata a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței primei instanțe

în sensul respingerii în întregime atât a contestației la titlu, cât și a contestației la executare propriu-zise

În motivare, aceasta a arătat faptul că în speță nu se pune problema existenței unor clauze contractuale abuzive, nefiind întrunite condițiile instituite de art.4 din Legea nr.193/2000. Astfel: contractul a fost pus la dispoziția contestatorilor pentru semnare, putând fi deci adaptat în ipoteza în care ar fi existat solicitări în sensul unei renegocieri; nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante; intimata beneficiază de prezumția de bună credință, prezumție ce nu a fost înlăturată. În ceea ce privește clauza instituită la art.9.2 referitoare la stabilirea instanței competente, atât timp cât litigiul se desfășoară în prezent în fața instanței de la domiciliul contestatorului, nu s-a făcut dovada că aceștia au fost descurajați în vreo inițiativă legitimă a raportului contractual cu apelanta-intimată. De asemenea, raportat la prescripția executării silite, ANL nu a stat în pasivitate, ci a uzat de toate mijloacele și instrumentele legale pe care le avea la îndemână.

IV. Analiza instanței de apel:

Cu privire la apelul contestatorilor

S-a susținut de către apelanții-contestatori faptul că, în speță nu se poate vorbi despre o facultate a creditorului de a declara scadența anticipată a debitului în caz de neplată a ratelor, ci despre o obligație în acest sens. Ca și prima instanță, și instanța de apel reține că nu poate fi primită o astfel de interpretare. Astfel: Conform art.8.3 din contractul părților, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, împrumutatul nu execută obligațiile, contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin drept și soldul creditelor, cu dobânzile aferente, devine exigibil.

Din modul de instituire a acestei clauze, reiese că părțile au avut în vedere reglementarea unui pact comisoriu de gradul III, ceea nu exclude de plano posibilitatea sesizării instanței cu privire la constatarea intervenirii rezoluțiunii/rezilierii (chiar dacă instanța nu mai are posibilitatea de a aprecia asupra oportunității pronunțării sancțiunii, verificând aspecte formale). Dar, indiferent, de felul clauzei privitoare la rezilierea convențională(în speță fiind incidente dispozițiile Vechiului Cod Civil), deci, chiar în ipoteza unui pact comisoriu de gradul IV, debitorul care nu și-a executat obligațiile nu are dreptul de a pretinde desființarea contractului. Practic, singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice sau nu această sancțiune, însoțită în speță, de exigibilitatea întregului credit, este creditorul care și-a executat ori se declară gata să își execute obligațiile. Ori, în cauză, apelanta-intimată a apreciat că nu se impune aplicarea sancțiunii rezilierii contractului. În concluzie, apărările apelanților-contestatori sunt nejustificate, apelul acestora urmând a fi respins, întrucât tind la invocarea propriei turpitudini. Față de această soluție, chestiunile privind prescripția executării silite au fost corect analizate de prima instanță și pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în cadrul apelului intimatei.

Cu privire la apelul intimatei

Critica legată de soluția primei instanțe cu privire la capătul de cerere ce vizează clauza instituită la art.4.6 rap. la art.8.1 din contractul părților nr.2025/2001 din 15.05.2002 este fondată

Conform acestor prevederi contractuale: pentru plata cu întârziere a ratelor de credit, banca va percepe o dobândă penalizatoare de 5% peste nivelul dobânzii curente.(art.4.6) Orice întârziere în rambursarea ratelor de credit sau a unor părți din acestea atrage după sine obligația împrumutatului de a plăti o dobândă penalizatoare de 5% peste nivelul dobânzii curente și se aplică la sumele de credit restante.(art.8.1).

În esență, în opinia apelanților-contestatori, aceste clauze sunt abuzive, întrucât nu respectă cerințele art.4 din Legea nr.193/2000. Afirmațiile sunt nefondate. Astfel: potrivit dispozițiilor articolului 4 din Legea nr. 193/2000 prin clauză abuzivă se înțelege o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din examinarea textului de lege citate mai sus cât rezultă faptul că pentru a putea fi caracterizată drept clauză abuzivă trebuie întrunite trei elemente: clauza să nu fi fost negociată, clauza să determine un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, dezechilibrul să fie creat în contradicție cu buna credință.

În speță, contrar celor susținute de apelanta-intimată prin întâmpinare, contractul părților se prezintă a fi ca un act juridic standard preformulat, condițiile generale, fiind stabilite în mod unilateral de către profesionist, consumatorul fiind obligat să își exprime acordul cu privire la totalitatea clauzelor pentru a obține dreptul de folosință a sumei de bani.

Apărările apelantei-intimate referitoare la caracterul negociat al convenției, sunt nefondate și sunt în contradicție cu principiile protecției consumatorului. Faptul că ANL a procedat la înmânarea unui exemplar al contractului către consumatori nu echivalează cu negocierea, agentul economic și împrumutatul nefiind pe poziții de egalitate în ce privește puterea financiară și puterea de negociere. De asemenea faptul încheierii convenției de credit ca urmare a solicitării beneficiarilor nu poate proba respectarea cerinței negocierii cu privire la ansamblul clauzelor contractuale, neexistând niciun element din care să rezulte că persoana fizică ar fi avut posibilitatea reală să modifice prevederile contractului. Caracterul negociat al unui contract de credit nu poate fi apreciat prin simpla semnare a contractului, deoarece, în cazul acestor contracte, intimata este un profesionist care se ocupă cu acordarea creditelor, iar contestatorii simple persoane care au avut ca singură posibilitate acceptarea clauzelor prestabilite. Nici simpla informare a consumatorilor în legătură cu prevederile contractului nu echivalează cu negocierea contractului, jurisprudența CJUE (amintită doar orientativ întrucât apelanții nu se pot prevala de aceasta dat fiind faptul că suntem în prezența unui contract de credit încheiat anterior aderării României la Uniunea Europeană) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție statuând că, astfel de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit articolului 4 alineat (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speță nu s-a petrecut. În ceea ce privește însă celelalte două condiții reglementate de art.4 din Legea nr.193/2000, contrar susținerilor apelanților-contestatori, acestea nu sunt îndeplinite. Mai exact:

Referitor la condiția producerii unui dezechilibru semnificativ, Tribunalul reține că în aprecierea acestei noțiuni, această chestiune nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului printr-o anumită clauză, pe de altă parte. Cât privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat "în contradicție cu cerința de bună credință";, este important să se constate dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

În speță, în cadrul analizei ultimelor două condiții, clauzele ce reglementează dobânda penalizatoare nu ridică probleme în ceea ce privește limbajul clar și inteligibil al acesteia. Mai exact, instituindu-se expres o dobândă penalizatoare de 5% peste nivelul dobânzii curente, adică a unei dobânzi penalizatoare care poate fi determinată în mod obiectiv, modul de calcul al acesteia putând fi ușor înțeles și deci asumat de un consumator prudent și diligent, ce are cunoștințe medii, nu se poate susține că suntem pe tărâmul unei clauze abuzive. În opinia instanței de apel, nemulțumirile contestatorilor nu privesc terminologia utilizată în contract ori algoritmul de calcul al dobânzii penalizatoare, (singurele care ar transpune clauza în domeniul celor abuzive permițând instanței să le înlăture), cât mai curând posibilitatea intimatei de a sancționa comportamentul consumatorului în ipoteza înregistrării de întârzieri în rambursarea ratelor de credit. Altfel spus, contestatorii urmăresc înlăturarea cu totul a dobânzii penalizatoare, aspect ce ar lăsa apelanta-intimată, nejustificat, în afara oricărei posibilități de a sancționa comportamentul culpabil al împrumutaților. În plus, tinzând practic la modificarea contractului, apelanții-contestatori ignoră însuși principiul libertății contractuale de care este ținut orice cocontractant. În ceea ce privește apărarea debitorilor urmăriți din fața primei instanțe în sensul că prin instituirea dobânzii penalizatoare s-a urmărit perceperea unei dobânzi la dobândă, aceasta nu poate fi reținută, atât timp cât, scopul și rațiunea instituirii acesteia este diferită de cea a dobânzii contractuale.

Pentru aceste considerente, instanța apreciază ca fiind întemeiat acest motiv de apel.

Soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al clauzei instituite la art.5.2 din contractul de credit privind caracterul dobânzii remuneratorii si formula de calcul a acesteia, precum și art.9.2 ce instituie o clauză atributivă de competență în favoarea profesionistului. Criticile sunt parțial fondate:

Potrivit art. art.5.1, 5.2 și art.5.3: "Nivelul dobânzii este de 7 % / an aplicabilă la valoarea în Euro a creditului plătibilă în lei, la cursul se schimb pentru vânzarea de valută, din data plății.(art.5.1). "Dobânda poate fi indexată în funcție de evoluția ratei dobânzii la Euro practicată pe piața financiară";(5.2) În cazul împrumutatului cu vârsta sub 35 ani, dobânda de la art.5.1 se modifică automat în luna în care acesta împlinește vârsta de 35 de ani, la un nivel de 9 % / an exprimată în Euro";(art.5.3).,,

Așa cum s-a reținut și mai sus, în speță nu s-a dovedit caracterul negociat al clauzelor privind dobânda contractuală, simpla înmânare a unui exemplar al contractului și semnarea acestuia de către consumator neechivalând cu negocierea, agentul economic și împrumutatul nefiind pe poziții de egalitate în ce privește puterea financiară și puterea de negociere. Însă, întrucât dobânda contractuală reprezintă un element esențial al prețului contractului, clauza ce o reglementează poate face obiectul unei analize prin prisma dispozițiilor art.4 din Legea nr.193/2000, numai dacă ridică probleme sub aspectul caracterului clar și inteligibil. În speță însă, dobânda poate fi determinată în mod obiectiv, iar modul de calcul al acesteia poate fi înțeles de un consumator prudent și diligent, ce are cunoștințe medii.

În ceea ce privește modalitatea în care poate varia dobânda, așa cum reiese din contract, aceasta poate fi influențată doar de evenimente independente de voința părților, respectiv evoluția monedei euro practicată pe piața financiară, clauzele neinstituind un drept discreționar pentru ANL în sensul majorării dobânzii după bunul plac. Mai mult, nemulțumirile contestatorilor privesc nu atât terminologia utilizată în contract și algoritmul de calcul, (pe care le-au înțeles), cât mai curând evoluția dobânzii contractuale, părțile urmărind modificarea contractului de credit și înlocuirea clauzelor referitoare la dobândă cu altele ce corespund mai bine nevoilor lor actuale sau chiar înlăturarea definitivă a acestora. Or, modificarea unui contract, ce este rezultatul unui acord de voință, și inserarea unor prevederi ce corespund voinței unei singure părți, înseamnă a aduce atingere principiului libertății contractuale, criticile apelantei-intimate pe fiind întemeiate și pe acest aspect.

Sunt, în schimb, neîntemeiate criticile ANL cu privire la clauza atributivă de competență instituite la art.9.2 din contractul părților. Conform acestui articol, "În cazul in care nu se va putea ajunge la un acord pe cale amiabilă,, părțile convin ca neîntelegerile să fie soluționate de instanțele judecătorești competente din Municipiul București";. Așa cum a reținut și prima instanță, prin instituirea unei astfel de clauze, exclusiv în favoarea ANL, consumatorul, oricum aflat într-un raport de inferioritate în relația cu un profesionist, este ținut să demareze demersuri juridice doar la instanțele din București, fiind astfel pus în situația de a suporta cheltuieli suplimentare celor inerente declanșării oricărui proces civil. Împrejurarea că, în prezentul litigiu, date fiind modificările aduse prin intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă, dar și reglementările speciale din materia contestației la executare, dar și poziția părților(nu rezultă din actele dosarului, că apelanta ANL s-ar fi prevalat în cursul procesului de această clauză) au permis sesizarea instanței de la domiciliul consumatorului nu ,,validează,, clauza contractuală, vădit abuzivă.

Neîntemeiate sunt și criticile apelantei-intimate cu privire la problema prescripției dreptului de a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit și accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013.

Astfel, titlul pus în executare este reprezentat de contractul de credit ipotecar nr. 2025/2001 din 15.05.2002, credit acordat pentru o perioadă de 20 ani. Creditoarea neprocedând la declararea scadenței anticipate, inclusiv în prezent contractul de credit fiind în curs de derulare, prescripția dreptului de a cere executare silită curge pentru fiecare rată în parte de la data scadenței. Cum cererea de executare silită a creditoarei ANL a fost înregistrată la BEJ GG abia în data de 20.01.2016, corect s-a apreciat de către prima instanță că dreptul de a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit și accesorii, scadente anterior datei de 20.01.2013, este prescris.

S-a susținut de către apelanta-creditoare faptul că nu a rămas în pasivitate în toată această perioadă. În realitate, nici Hotărârea nr.69 din 17.12.2004, adoptată de Consiliul de Administrație al ANL, prin care s-a dispus amânarea plății ratelor și înghețarea dobânzilor la creditele acordate, și nici litigiul anterior, soluționat în cadrul dosarului nr.14087/180/2012(și care nu a vizat vreo discutare a caracterului creanței urmărite și nici nu a pus în discuție vreo suspendare a executării)nu reprezintă cauze de întrerupere ori de suspendare a cursului termenului de prescripție în sensul Decretului nr.167/1958.

Raportat la Hotărârea 69 din 17.12.2004, aceasta a fost adoptată de Consiliul de Administrație al ANL, dispunându-se amânarea plății ratelor și înghețarea dobânzilor la creditele acordate pentru beneficiarii locuințelor din amplasamentul Gherăiești Bacău, până la predarea locuințelor către aceștia, plățile fiind apoi reluate prin Hotărârea ANL nr.14 din 25.06.2009. Aceste hotărâri însă nu instituie un termen suspensiv, respectiv o modalitate a unui act juridic de natură să afecteze exercițiul drepturilor și executarea obligațiilor corelative dintr-un contract sinalagmatic, întrucât un asemenea termen nu poate fi constituit prin voința unilaterală a unui singur cocontractant

Față de aceste considerente, în baza art.480 CPC, Tribunalul va respinge apelul formulat de apelanții-contestatori, dar va admite apelul formulat de apelanta-intimată și va schimba în parte sentința primei instanțe în sensul că: va admite în parte contestația la executare, va constata ca fiind prescris dreptul intimatei-creditoare de a cere executare silită pentru ratele(debit principal și accesorii) scadente anterior datei de 20.01.2013 și va îndrepta actele de executare efectuate în dosarul de executare nr.67/2016 al BEJ Gărbea George în sensul scăderii din creanța urmărită a ratelor pentru care s-a constatat ca fiind intervenită prescripția. Vor fi menținute dispozițiile primei instanțe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art.9.2 din contractul de credit ipotecar nr.2025/2001 din 15.05.2002 și se vor respinge celelalte capete de cerere ale contestației la executare, ca neîntemeiate. Față de soluția de admitere în parte a contestației la executare, se va dispune restituirea către apelanții-contestatori a taxei judiciare de timbru aferentă contestației la executare achitate în primă instanță, în cuantum de 1000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca neîntemeiat apelul formulat de apelanții-contestatori D M și D G, ambii cu domiciliul procesual ales la CAB. AV. CREȚU FELICIA Județ BACĂU în contradictoriu cu intimata A N L cu sediul în Mun. București, 3, împotriva sentinței civile nr. 2495/13.04.2017 pronunțată în dosarul nr. 3923/180/2016 de Judecătoria Bacău.

Admite apelul formulat de apelanta-intimată A N L,

Schimbă în parte sentința primei instanțe în sensul că:

Admite în parte contestația la executare.

Constată ca fiind prescris dreptul intimatei-creditoare de a cere executare silită pentru ratele(debit principal și accesorii) scadente anterior datei de 20.01.2013.

Îndreaptă actele de executare efectuate în dosarul de executare nr.67/2016 al BEJ Gărbea George în sensul scăderii din creanța urmărită a ratelor pentru care s-a constatat ca fiind intervenită prescripția.

Menține dispozițiile primei instanțe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art.9.2 din contractul de credit ipotecar nr.2025/2001 din 15.05.2002.

Respinge celelalte capete de cerere ale contestației la executare, ca neîntemeiate.

Dispune restituirea către apelanta-contestatoare a taxei judiciare de timbru aferentă contestației la executare achitate în primă instanță, în cuantum total de 1500 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 30.01.2018.

← Cerere de valoare redusa. Jurisprudență Cereri		Partaj bunuri comune. lichidarea regimului matrimonial. →

Contestatie la executare. Jurisprudență Bănci. Operaţiuni bancare. Instituţii (sparte)

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Contestatie la executare. Jurisprudență Bănci. Operaţiuni bancare. Instituţii (sparte)