Contestaţie la executare. Jurisprudență Contestaţie la executare

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Tribunalul ARAD Sentinţă civilă nr. 39 din data de 28.01.2013

Contestație la executare.Debitor instituție publică. Incidența dispozițiilor legale derogatorii de la dreptul comun în materia executării silite.Condiții.

Recurentul nu mai poate invoca OG nr. 22/2002 (mai precis, art. 2 referitor la termenul de amânare a executării cu 6 luni de la comunicarea somației), în contextul în care prin OUG nr. 71/2009 s-a amânat, deja, și eșalonat plata creanțelor salariale. Cele două acte normative nu se aplică concomitent, ci cel de al doilea îl exclude pe primul.

Critica recurentului privitoare la lipsa culpei sale în nealocarea fondurilor bugetare necesare plății datoriei în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice nu este întemeiată din moment ce debitorul avea obligația efectuării demersurilor necesare alocării fondurilor bugetare destinate achitării procentului de 5% din creanțele salariale prin procedura reglementată de Ordinul Ministerului Sănătății nr. 833/2011.

(Tribunalul Arad, secția civilă, decizia civilă nr. 39 R /28 ianuarie 2013,dosar nr. 14431/55/2012)

Prin sentința civilă nr. 10180/07.11.2012 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 14431/55/201211, a fost admisă în parte contestația la executare formulată de contestatorul Spitalul Clinic județean de Urgență Arad în contradictoriu cu intimații K. M. și Biroul Executorului Judecătoresc Bociort Crina și, pe cale de consecință: Au fost reduse cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal din data de 14.09.2012 întocmit în dosarul execuțional nr. 66/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Bociort Crina, de la suma de 970,40 lei la suma de 78 lei. Fără cheltuieli de judecată

Pentru a pronunța această sentință civilă, prima instanță a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc Bociort Crina că organul de executare silită are calitate procesuală pasivă într-o singură ipoteză, acea prevăzută de dispozițiile art.399 alin.1 teza finală Cod procedură civilă, în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condițiile legii. Întrucât în speță nu se pune o astfel de problemă, contestația vizând exclusiv interesele contestatorului-debitor celor ale intimatei-creditoare, instanța apreciază că Biroul Executorului Judecătoresc Bociort Crina nu justifică legitimare procesuală pasivă, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia urmând a fi admisă. Pe fond, a reținut că, în temeiul titlului executoriu constituit prin decizia civilă nr. 477/10.03.2010 a Curții de Apel Timișoara (dosar nr.4044.1/108/2008), intimata-creditoare K.M. a pornit executarea silită împotriva intimatului-debitor, pentru recuperarea sumei ce reprezintă drepturi salariale ce i se cuvin potrivit salarizării din unitățile clinice și salariile efectiv plătite în varianta ,,neclinic"; pe perioada 1.02.2005-1.04.2008, precum și în favoarea intervenientelor pentru perioada 26.03.2005-1.04.2008, cu efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă, precum și la plata tichetelor de masă (20/lună), sau a contravalorii acestora în lei, aferent perioadei mai sus menționată, până la data pronunțării deciziei. Executarea silită face obiectul dosarului execuțional nr. 66 al Biroul Executorului Judecătoresc Bociort Crina. Prin încheierea nr. 1171 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr.4256/55/2012 s-a respins cererea formulată de BEJ Crina Bociort privind încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 477/10.03.2010, reținându-se în esență că, fiind vorba de drepturi salariale sunt incidente dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 astfel încât creditoarea nu deține o creanță exigibilă, nici chiar pentru procentul aferent anului 2012 care, în lipsa unor date specificate, devine scadent la data de 31.12.2012. Prin decizia civilă nr. 755/23.05.2012 a Tribunalului Arad a fost admis recursul creditoarei fiind modificată în parte încheierea nr. 1171/2012 în sensul încuviințării executării silite pentru 1,25 % din creanța reprezentând drepturi salariale. Creditoarea a solicitat în cadrul dosarului execuțional efectuarea unei expertize contabile în vederea determinării sumei care corespunde procentului indicat de Tribunalul Arad. La data de 14.09.2012 creditoarea intimată, pin intermediul executorului judecătoresc, a înaintat contestatorului somația prin care i se solicita ca în termen de o zi de la primirea acesteia să achite creditoarei suma de 1123,40 lei reprezentând: 153 lei creanță și 970,40 lei cheltuieli de executare (onorariu avocat 310 lei, onorariu executor 74,40, onorariu expert 202 lei și cheltuieli de executare 372 lei). Prin contestația la executare formulată, contestatorul a susținut nelegalitatea executării sub două aspecte, astfel: în principal, s-a invocat faptul că titlul executoriu, decizia civilă nr.477/2010 a Curții de Apel Timișoara cade sub incidența OG nr.22/2002, astfel încât creditoarea, în termenul de 6 luni prevăzut de ordonanță nu poate efectua niciun act de executare, iar în subsidiar, contestatoarea a criticat cuantumul cheltuielilor de executare. Motivul de nelegalitate invocat de contestator este neîntemeiat pentru următoarele considerente: Dispozițiile art.1 si 2 din OG nr.22/2002 de care se prevalează contestatoarea prevăd că, în cazul creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice acestea se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, iar în ipoteza în care executarea creanței nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de șase luni de la data la care a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Contestatorul nu a probat că până în prezent neexecutarea obligației de plată s-a datorat lipsei de fonduri întrucât, conform dispoziției legale mai sus menționate, procedura nu operează ope legis față de toți debitorii care sunt instituții publice, ci numai față de acei debitori care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri. Din aceleași considerente contestatorului nu-i poate fi acordat nici termenul de grație solicitat în temeiul art. 6 din OG nr.22/2002. Prima instanță a reținut însă că debitorului contestator i s-a acordat un beneficiu prin O.U.G. nr. 71/2009, ordonanță care a stabilit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării împotriva instituțiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. Așadar, statul, prin instituțiile sale, în calitate de debitor a emis mai multe acte normative prin care a amânat sau eșalonat plata drepturilor acordate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile. A invocat art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările aduse prin Legea nr. 230/2011. Dispozițiile O.G. nr. 22/2002 au stabilit alte facilități pentru instituțiile publice în cazul executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii. Așadar, nu se poate reține teza contestatoarei potrivit căreia instituția publică obligată la plata unor sume de bani beneficiază ope legis atât de suspendarea prevăzută de OUG nr.71/2009, iar ulterior și de termenul de 6 luni prevăzut de OG nr.22/2002 pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești întrucât prin prelungirea termenului de achitare a debitului ar fi prejudiciate drepturile și interesele legitime ale creditoarei dincolo de orice limită ce poate fi, în mod rezonabil, acceptată. Pe de altă parte, instanța reține că de la data pronunțării deciziei civile nr.477 au trecut mai bine de doi ani, perioadă de timp în care debitoarea intimată nu a întreprins niciun demers pentru îndeplinirea obligației stabilite în sarcina sa, deși termenul acordat prin OUG nr.71/2009 era clar determinat și previzibil și nici nu a făcut dovada că intenționează să întreprindă astfel de acțiuni, ori că are un plan ce îi va permite plata creanțelor. În lipsa unor astfel de probe instanța constată că prezumția culpei debitoarei în neexecutarea de bună voie a obligației persistă si ca atare creditoarea este îndreptățită sa uzeze de procedura executării silite prevăzute de art. 371ind.2 Cod procedură civilă. În ceea ce privește critica contestatorului privind cuantumul cheltuielilor de executare, instanța o apreciază ca fondată, pentru următoarele considerente: Astfel, sub un prim aspect se constată că onorariul executorului judecătoresc nu a fost stabilit în acord cu dispozițiilor Legii nr.188/2000. Potrivit art.37 alin.1 lit. a) din Legea nr.188/2000 modificată, onorariul maxim al executorului judecătoresc, în cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani în valoare de până la 50.000 lei inclusiv este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite. Creanța supusă executării silite este de 153 lei din care 10% reprezintă 15,3 lei, iar onorariul executorului judecătoresc este în cuantum de 74,40 lei. Așadar, onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit cu depășirea cuantumului maxim prevăzut de lege de 10 % din creanța supusă executării, motiv pentru care va dispune reducerea acestuia de la suma de 74,40 lei la suma de 15 lei. În ceea ce privește suma datorată de contestatoare cu titlu de contravaloare onorariu de avocat în faza de executare silită, se reține că în cadrul executării silite apărătorul ales a redactat doar cererea de executare silită prin care solicita executorului judecătoresc punerea în executare a titlului executoriu față de debitoare, alte demersuri nemaifiind făcute de către acesta. Potrivit art.128 din Statutul profesiei de avocat, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la un onorariu si la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute in interesul clientului sau. Același text de lege prevede că, onorariile avocaților vor fi stabilite in raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului, de timpul si volumul de muncă pentru executarea mandatului primit sau activităților solicitate de client, natura, noutatea și dificultatea cazului, importanța intereselor in cauză, etc. Instanța reține că și în această fază a procesului civil, care este punerea în executare a hotărârii judecătorești, părțile au obligația comună de a-și exercita drepturile cu bună credință și în conformitate cu scopul pentru care acele drepturi le-au fost recunoscute. Potrivit art.274 alin.3 Cod procedură civilă, instanța este îndreptățită să aprecieze în ce măsură onorariul pentru apărătorul ales, plătit de partea care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor si complexitatea cauzei, întrucât prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părții căzute în pretenții, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de valorificare a pretențiilor. Ori, relevant în prezenta cauză este faptul că intimata urmărește recuperarea creanței în cuantum de 153 lei, iar onorariul avocatului este de 310 lei, depășind așadar debitul principal. Ca urmare, valoarea acestui onorariu va fi redusă cu suma de 280 lei, rămânând in sarcina contestatoarei să achite cu acest titlu numai suma de 30 lei. Critica contestatoarei referitoare la includerea în cheltuielile de executare a sumei de 202 lei reprezentând costul unei expertize contabile extrajudiciare, fără a fi însă necesară efectuarea unei astfel de expertize, este întemeiată. Astfel, deși intimata a susținut necesitatea efectuării unei astfel de expertize, din raportul de expertiză depus la dosar rezultă că expertul contabil s-a raportat doar la actele puse la dispoziție de către debitoare în dosarul nr.4044.1/108/2008. Ori simpla preluare a datelor din tabelele depuse de debitoare și înscrierea acestora în raportul de expertiză nu conduce la concluzia necesității efectuării unei astfel de expertize. În ceea ce privește restul cheltuielilor de executare stabilite de executor la suma de 372 lei, instanța le va reduce la suma de 33 lei. Sub acest aspect relevant în prezenta cauză este faptul că pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc Bociot Crina s-au înregistrat cereri de executare silită din partea reclamanților și intervenienților din dosarul civil nr.4044.1/108/2008, dosar în care s-a pronunțat decizia ce constituie titlu executoriu, aceștia fiind reprezentați în faza de executare silită de același apărător ales. Astfel, deși nu exista niciun impediment legal ca executarea să se facă într-un singur dosar execuțional, din rațiuni greu de înțeles, s-a optat pentru formarea a peste 50 de dosare execuționale, în fiecare dosar execuțional cheltuielile de executare depășind de trei ori creanța ce se dorește a fi recuperată. Ori, în această situație, dincolo de culpa debitorului Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad în executarea obligației stabilite prin hotărârea judecătorească, culpă care a determinat creditorii să obțină prin executare silită drepturile bănești recunoscute prin titlul executoriu, instanța constată că a existat din partea creditorilor o exercitare, dacă nu cu rea credință, cel puțin culpabilă a drepturilor recunoscute de lege, prin modalitatea în care au înțeles să pună în executare decizia civilă nr.477/2010 a Curții de Apel Timișoara. Instanța constată că în dosarul civil nr.4044.1/108/2008 creditorii-reclamanți au înțeles să acționeze în mod unitar, formulând o singură acțiune împotriva contestatorului pârât, acțiune soluționată prin decizia civilă nr.477/2010 a Curții de Apel Timișoara. Așadar, în aprecierea instanței și executarea silită se putea face într-un singur dosar execuțional. Mai mult decât atât, O.U.G. nr.71/2009 a fost adoptată ca urmare a dificultăților întâmpinate în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, având ca scop menținerea echilibrelor bugetare și în mod implicit respectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar. Ori, prin impunerea în sarcina contestatorului, instituție publică, a unor cheltuieli de executare excesive și disproporționate față de drepturile bănești acordate prin hotărâri judecătorești, scopul urmărit prin adoptarea acestei Ordonanțe ar fi lipsit de conținut. Pentru considerente expuse, în temeiul art.399 Cod procedură civilă, contestația la executare formulată de contestatorul Spitalul Clinic județean de Urgență Arad va fi admisă în parte, în sensul că vor fi reduse cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal din data de 14.09.2012 întocmit în dosarul execuțional nr.57/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Bociort Crina, de la suma de 970,40 lei la suma de 78 lei.

Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs contestatorul SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ ARAD, solicitând modificarea sentinței civile, în sensul exonerării sale de la plata în totalitate a cheltuielilor de executare, cu motivarea că executarea silită se face conform procedurii prevăzute de OUG nr. 71/2009, nemaifiind incidente dispozițiile OG nr. 22/2002. Însă, OUG nr. 71/2009 nu restrânge aplicarea celui de al doilea act normativ, ce reglementează modul de executare a tuturor creanțelor stabilite în sarcina instituțiilor publice, iar nu selectiv, excluzând drepturile salariale. Prima instanță nu a analizat temeinic motivul de nelegalitate invocat de contestator referitor la aplicabilitatea OG nr. 22/2002, omițând dispozițiile Legii finanțelor publice 500/2002. Nu a ținut cont de faptul că plata creanțelor se face strict din fondurile alocate cu această destinație, iar potrivit art. 4 din Legea finanțelor publice fondurile publice nu pot fi cheltuielile/utilizate decât strict potrivit destinației lor. Prima instanță face referire la plata benevolă și reține că procedura de executare a drepturilor salariale urmează regulile stabilite de OUG nr. 71/2009 și că omițând că această plată poate fi făcută numai în măsura în care sunt alocate fonduri bugetare pentru această destinație. Alocarea acestor fonduri nu stă în sarcina spitalului, astfel că acesta nu poate fi ținut răspunzător de nealocarea lor și nici de urmărire acestei omisiuni. OG nr. 22/2002 reglementează situația lipsei fondurilor bugetare necesare plății creanței și procedura de urmat tocmai pentru a nu crea o situație și mai grea instituției publice în legătură cu executarea creanței.

În drept, a invocat art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă și art. 7 din OG nr. 22/2002.

Intimata a solicitat, prin concluzii scrise, respingerea recursului și menținerea sentinței civile nr. 10180/07.11.2012 a Judecătoriei Arad, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că s-a adresat organului de executare pentru a da eficacitate celor dispuse prin decizia 477/2010 a Curții de Apel Timișoara - secția litigii de muncă și asigurări sociale (dosar 4044.1/108/2008), în condițiile în care angajatorul Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad nu a întreprins nicio măsură pentru punerea în executare a acesteia. Din contră debitorul a refuzat orice plată benevolă, prevalându-se în mod repetat de prevederile O.U.G. 71/2009, în condițiile în care posibilitatea intimatei de a uza de mijloacele specifice de valorificare a drepturilor recunoscute printr-o hotărâre intrată în putere de lucru judecat, pe calea executării silite, a fost suprimată, cel puțin în privința executării imediate, prin actul normativ antemenționat. Mai mult, în pofida acordării beneficiului eșalonării sumelor conform OUG 71/2009, debitorul nu a înțeles să achite benevol sumele pe care i le datorează, nici măcar în cuantumul aferent anului 2012, contestând demararea executării silite pe motivul inexigibilității creanței, invocând de altfel și lipsa de certitudine a creanței întrucât "nu este calculată conform legii";. În acest context Tribunalul Arad, analizând situația litigioasă, a statuat în mod irevocabil că debitorul Spitalul Clinic de Urgență Arad are obligația ca, pe parcursul anului 2012, să achite la sfârșitul fiecărui trimestru o cotă procentuală de 1,25% din valoarea drepturilor salariale recunoscute intimatei și colegilor săi prin decizia 477/2010 a Curții de Apel Timișoara. A invocat art. 43 alin. 1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr. 293/2011, arătând că sumele datorate de contestatorul debitor în baza unei hotărâri din 2010 trebuiau cuprinse, conform legii, în bugetul pe anul curent, esența eșalonării instituite prin O.U.G. 71/2009 fiind aceea că, degrevând instituțiile publice de povara imediată a unor datorii, să asigure o plată treptată a acestora, la termene bine determinate, ceea ce implică inclusiv caracterul previzibil al acestor plăți. Or, situația de fapt, demonstrează că, deși a beneficiat în mod cert de clemența legiuitorului prin stabilirea eșalonărilor la plată, clemență de care debitorii persoane private nu au avut niciodată parte, contestatorul debitor nu a înțeles să respecte termenele de plată instituite ex lege, neachitând nici procentul modic al debitului actualmente scadent, în condițiile în care creditorii acestor obligații au o serie de obligații de plată pentru care nu au beneficiat și nu beneficiază de niciun termen de grație. Se mai invocă și prevederile art. 20 din Constituție, respectiv art. 6 alin. l din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, care prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil, Hotărârea pronunțată în cauza Homsby contra Greciei din 19.03.1997, hotărârea pronunțată în cauza Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, respectiv cauza Abramiuc împotriva României (2009), cauza Tacea împotriva României (2005), cauza Ruxandra Trading c. României (2007), cauza Costin c. României (2005): De asemenea, potrivit hotărârii pronunțate în cauza Sandor contra României din 24.03.2005 (în același sens a se vedea Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sacaleanu împotriva României etc), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că este excesiv și prin urmare contrar dreptului la un proces echitabil să se pretindă unui creditor al statului să recurgă la o procedura de executare silită pentru a-și realiza dreptul de creanță stabilit printr-o procedura judiciară, în situația în care administrația refuză sau omite punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, garanțiile conferite de art. 6 din CEDO, de care beneficiază justițiabilul pe parcursul etapei judiciare, își pierd orice rațiune de a exista. Chiar în situația în care neexecutarea obligațiilor datorată unor dificultăți financiare ar putea justifica, până la un punct, întârzierea în punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, este imperativ a nu se aduce atingere substanței dreptului, deoarece, tot in jurisprudența sa, Curtea a reținut că statul și instituțiile sale nu pot invoca lipsa fondurilor ca motiv de neexecutare a hotărârilor prin care s-au stabilit creanțe împotriva lor. Totodată, prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind aceasta chestiune drept una dintre deficientele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeana. Având în vedere existenta conflictului între dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 110/2007 și prevederile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale, în baza art. 11 și 20 din Constituție, ținând cont de forța superioară a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în raport de dispozițiile cuprinse în dreptul intern, se impune constatarea preeminenței dispozițiilor CEDO, urmând a înlătura de la aplicare prevederile art.2 din OG nr.22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007.

În drept s-au invocat prevederile art. 115, 274, 399 și urm. C. pr. civ.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, tribunalul a constatat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Deși în obiectul recursului, contestatorul a cerut modificarea sentinței civile în sensul exonerării sale de plata integrală a cheltuielilor de executare, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate, conform art. 302^1 alin. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, recurentul a invocat doar critica privitoare la aplicarea OG nr. 22/2002 concomitent cu OUG nr. 71/2009.

În ședința publică 28.01.2013, avocata recurentei a lămurit faptul că în ianuarie 2013 a fost achitată suma ce reprezintă echivalentul a 5% din creanța salarială, primind resursele bugetare în acest sens în luna decembrie 2012. Avocatul intimatei a confirmat încasarea de către clienta sa a creanței principale în luna ianuarie 2013.

În această situație, tribunalul reține că petentul nu atacă sentința civilă sub aspectul modalității de reducere a cheltuielilor de executare, nu contestă obligația sa de plată a creanței ce reprezintă 1,25% din totalul creanței salariale, ci doar soluția primei instanțe de admitere în parte a contestației la executare cu consecința continuării executării silite ca urmare a înlăturării dispozițiilor OG nr. 22/2002, recurentul considerând că nu datorează cheltuielile de executare.

Contrar susținerilor acestuia, este corectă concluzia primei instanțe privitor la faptul că OUG nr. 71/2009 a stabilit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, reținând cu nu sunt aplicabile, în speță, prevederile OG nr. 22/2002, mai precis a art. 2, căci acesta este textul de lege de care este interesat debitorul.

În acest sens, art. 6 din Ordinul nr. 833/2011 reglementa procedura de obținere a fondurilor bugetare în scopul plății în anul 2012 a sumei ce reprezintă procentul de 5% prevăzut de art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009 modificată, și anume: în termen de 10 zile lucrătoare de la data publicării ordinului în Monitorul Oficial al României, Partea I, structurile financiar-contabile constituite la nivelul ordonatorilor terțiari de credite aveau obligația de a transmite datele aferente plății tranșei stabilite potrivit art. 1 alin. (1) lit. a) din ordonanța de mai sus ordonatorilor de credite care le asigură finanțarea. În termen de 17 zile lucrătoare de la data publicării ordinului în Monitorul Oficial al României, structurile financiar-contabile constituite la nivelul ordonatorilor secundari de credite trebuiau să centralizeze datele primite de la ordonatorii terțiari de credite, precum și pe cele reprezentând necesarul propriu și să le vor transmită Direcției generale economice din cadrul Ministerului Sănătății. În termen de 25 de zile lucrătoare de la data aceleași publicări, Direcția generală economică urma să centralizeze datele primite de la ordonatorii secundari și terțiari de credite din finanțare, precum și pe cele reprezentând necesarul propriu de fonduri publice și va propune Ministerului Finanțelor Publice modificările corespunzătoare pentru proiectul de buget.

Art. 4 din Ordinul nr. 833/2011 prevedea că fondurile publice necesare pentru plata sumelor aferente tranșelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009 modificată se alocă de la bugetul de stat pentru anii 2012, 2013 și 2014, iar art. 43 alin. 1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012 nr. 293/2011 stabilea că: ,,În anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.";

Așadar, în acord cu prevederile art. 4 alin. 1 - 4 din Legea nr. 500/2002 (ce prevăd înscrierea în legea bugetară anuală a veniturile și cheltuielile bugetare, cu consecința că sumele aprobate, la partea de cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite, și că angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate, fiind interzisă utilizarea în alte scopuri a acestora), contestatorului i s-a pus la dispoziție procedura de obținere a fondurilor necesare plății procentului de 5% din creanțele salariale constatate prin titlurilor executorii scadente la 31.12.2010, prin Ordinul nr. 833/2011, procedură ce avea ca scop tocmai includerea în Legea bugetului de stat pe anul 2012 (Legea nr. 293/2011) a sumelor necesare acoperirii acestor creanțe, conform art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009 modificată.

Așadar, în mod greșit invocă recurentul absența culpei sale în nealocarea fondurilor necesare plății creanței urmărite, astfel cum a fost determinată de prima instanță raportat la limitele încuviințării executării silite și a neformulării unei noi cereri de încuviințare a executării silite pentru diferența de la 1,25% la 5% din creanțele stabilite prin titlul executoriu. Datoria urmărită a avut scadența în anul 2012, iar pentru sumele ce trebuiau achitate în anul respectiv, conform art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009, debitoarea a avut obligația de a urma procedura reglementată de Ordinul nr. 833/2011 pentru obținerea fondurilor necesare achitării procentului de 5% din creanțele salariale, în sensul includerii în bugetul de stat a sumelor necesare plății lor. Debitoarea nu a respectat această procedură, acesta fiind unicul motiv al neachitării datoriei, conduită care a determinat începerea executării silite, procedură de a ocazionat cheltuielile de executare efectuate de creditoare și reținute de prima instanță în cuantum redus, ce nu a fost contestat de aceasta.

În plus, o nouă amânare de 6 luni a executării silite ar contraveni principiului soluționării în termen rezonabil a litigiilor, având în vedere că titlul executoriu a fost pronunțat la 10.03.2010 și privește drepturi salariale din perioada 2005 - 2008, ce au avut scadența la 31.03.2012 (în procent de 1,25% astfel cum s-a reținut și prin decizia civilă a Tribunalului Arad prin care a fost încuviințată executarea silită), 30.06.2012, 30.09.2012 și 31.12.2009, fiind executate abia în luna ianuarie 2013, astfel cum au recunoscut reprezentanții părților, în prezentul recurs.

Art. 2 din OG nr. 22/2002 nu suspendă de drept executarea silită în cazul instituțiilor publice - debitoare, ci le obligă să facă demersurile necesare pentru obținerea fondurilor necesare achitării datoriilor, acordându-se în acest sens un termen de 6 luni de la data comunicării somației, termen de care beneficiază doar dacă nu pot realiza sau nu pot continua executarea silită din lipsă de fonduri. Chiar dacă textul legal nu prevede expres lipsa culpei debitorului în acest sens, din coroborarea textului legal cu principiul de drept comun nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține admiterea cererii sale) rezultă fără echivoc faptul că debitorul - instituție publică beneficiază de amânarea executării silite pe o durată de maximum 6 luni pentru obținerea fondurilor necesare plății datoriei doar dacă nu se face vinovată de provocarea incapacității de plată a datoriei respective. Or, debitorul Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad se află în această situație, ca urmare a nerespectării ordinului nr. 833/2011 al Ministerului Sănătății, astfel că nu poate beneficia de o nouă amânare a executării silite de 6 luni.

Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că sentința civilă nr. 10180/07.11.2012 a fost pronunțată de Judecătoria Arad cu aplicarea corectă a legii, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, dar nici cele ale art. 304^1 din același cod, așa încât, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins recursul.

← Primirea la muncă fără contract de muncă. Jurisprudență...		Cerere de repunere in termen. Jurisprudență Cereri →

Contestaţie la executare. Jurisprudență Contestaţie la executare

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Contestaţie la executare. Jurisprudență Contestaţie la executare